A fost odată ce-a fost, că de n-ar fi fost nu s-ar povesti, că nu m-aş da a minţi, ca purecile-ar plesni; sări purecile pe părete, mai mincinos cel ce nu crede; sări purecile sus pe grindă, mai mincinos e cel din tindă.
A fost odată un împărat foarte bătrân, dar atât de bătrân, că de-abia mai putea îmbla de bătrâneţe, şi de murit nu putea să moară, că-i era ursit de ursitoare, că el nu va muri până când va auzi glasul de la „Pasărea cântă, domnii dorm”. Şi ar fi voit bietul împărat să moară, că vedea el că-i numai spre greutate la căseni şi lui-şi, dar în zadar, moartea la el nu vrea să vină, fugea de el ca dracul de tămâie. Dacă văzu împăratul că vorba ursitoarelor e vorbă sfântă, cheamă pe cei doi feciori mai mari ai săi şi le zise:
— Dragii tatii, eu nu mai pot de bătrâneţe, nici nu văd, nici n-aud, nici nu mai pot umbla fără numai ca o râmă, cu un cuvânt: sunt om-neom, dar de murit nu pot până voi auzi glasul de la „Pasărea cântă, domnii dorm”. Drept aceea, vă puneţi şi ridicaţi o biserică cu 12 uşi, cu 12 altare, cu 12 zăbrele de cătră sfântul soare, şi în biserica aceea apoi-mi aduceţi pasărea cea de aur din lumea de aur, care când cântă — domnii dorm, şi cum voi auzi-o cântând, voi adormi şi eu, iar voi veţi rămâne în locul meu şi veţi împărţi împărăţia frăţeşte, în două.
— Dar mie ce mi-a rămâne, tată? întreabă Cenuşotca din cenuşă; că trebuie să ştiţi, că împăratul avea trei feciori, doi mai mari, sfătoşi şi făloşi, iar unul mai mic, mai nebăgat în seamă, care mai mult şedea pe vatră în cenuşă, din care pricină îi şi ziceau Cenuşotca.
Împăratul zâmbi a râde, când auzi pe Cenuşotca întrebând că lui ce-i va rămâne, şi-i zise:
— Ţie, dragul tatii, ţi-oi lăsa vatra cu cenuşa.
„Bine, bine, gândi Cenuşotca, numai mă tem c-a fi altmintrelea.”
Feciorii cei doi mai mari se apucară de lucru, aduseră meşteri mari şi le porunciră să facă o biserică, cum să nu mai fie alta în toată lumea. Şi făcură meşterii după cum le fu porunca, dar acum unde-i pasărea? Se pun feciorii cei mai mari şi merg la stavă, îşi aleg fiecare câte un cal, îşi iau merinde, haine şi bani de cheltuială, îşi iau rămas bun de la împăratul şi pleacă în lume, după pasărea cea de aur, care când cântă, domnii dorm.
După ce rămâne împăratul numai cu Cenuşotca acasă, se ridică Cenuşotca din cenuşă şi zice:
— Tată! fără mine puţină ispravă vor face fraţii mei; mă duc şi eu să-i ajung şi să mergem împreună.
— Ba tu te ogoaie în cenuşa ta, zise împăratul, că de n-or face ei ceva ispravă, tu de puţin folos le vei fi.
— Ba mă duc, tată. Şi se spălă Cenuşotca, şi se îmbrăcă omeneşte ca un fecior de împărat, de mai nu-l cunoşteai, şi se duse la stavă şi se uită printre cai, şi-şi puse ochii pe o iapă albă, rea, numai oasele de ea şi încă de-a făta; „asta mi-oi lua-o, zise Cenuşotca, că azi mâne fată şi-i omor mânzul aci, iar cu ea pornesc la cale; că şi de voi rătăci, ea va trage acasă la mânzul ei, şi aşa nu m-oi prăpădi.” Aşa şi face, prinde iapa şi o duce acasă, şi cum o duce cum fată un mânz cu şease picioare. Şi mânzul cum vine pe lume prinde a vorbi:
— Drag domnul meu, nu mă omorî, că de bun ajutor ţi-oi fi, fără mă îngroapă în gunoi şi mă ţine îngropat trei zile, iar în ziua a treia mă scoate afară şi-mi dă o trocuţă din ovăs şi trei trocuţe de jar, apoi să plecăm la cale, că ce-om face noi doi, n-or face fraţii tăi. Şi Cenuşotca a ascultat de mânz, l-a îngropat în gunoi de numai capul îi era afară, să nu se înăduşe, şi l-a ţinut acolo trei zile, iar după aceea l-a scos şi i-a dat o trocuţă de ovăs şi trei de jar. Şi s-a scuturat odată mânzul şi a rânchezat odată de s-a răzbunat, şi se făcu, frate, văzând cu ochii, din mânz mic şi neputincios, un cal cum numai în poveste mai poţi afla, şi a zis cătră Cenuşotca:
— Acum urcă-te, drag domnul meu, pe mine şi-mi porunceşte cum să merg: ca vântul, ori ca gândul?
Iar Cenuşotca, fecior cuminte, îşi luă cele de lipsă de drum: merinde, haine şi bani, apoi sărută mâna tătâne-său şi-i zise:
— Rămas bun, tată, să ştii că fără ispravă nu mă întorc.
— Dumnezeu să-ţi ajute, fătul meu, fără eu tot gândeam că mai bun loc aveai tu aici, în vatră, în cenuşă, decât în lume la vitejii; pentru vitejii sunt fraţii tăi, că sunt mai bătrâni şi mai firetici. Bietul bătrân nu-şi putea vedea feciorul bine, că era mai orb, că de l-ar fi văzut bine, de bună seamă nu vorbea aşa, că acum Cenuşotca era un voinic de mai nu-l cunoşteai; se gătise şi se întinsese ca struna.
Destul că Cenuşotca luă calul de dologi şi-l duse până afară din oraş, iar când fu afară din oraş, se aburcă pe cal şi zise:
— Acum drag căluţul meu, să mă duci ca gândul, că fraţii mei de mult au plecat de acasă, şi eu vreau să-i ajung, să mergem împreună. Iar calul a răspuns:
— Ţine-te, stăpâne, bine şi lasă în grija mea! Apoi se aruncă odată în înaltul ceriului şi de acolo văzu pe cei doi fraţi ai lui Cenuşotca, apoi se lăsă la largul pământului, şi merse, şi merse de rânduneaua că-i rândunea, dar de el nu se putea ţinea, mergea ca săgeata, şi într-o clipită au fost ajuns înaintea fraţilor lui la o fântână mândră sub un păr mare, pe unde aveau să treacă şi fraţii lui negreşit. Acolo se coboară de pe cal, îşi adapă calul şi-l lasă să pască, iar el scoase merindea din traistă şi prinde a mânca. Într-aceea sosesc şi fraţii lui, şi cât de mare le fu mirarea când îl aflară aici, precând credeau că el este pe vatră în cenuşă.
— Ei, da ai ajuns şi tu? întrebă cel mai mare.
— Da, am ajuns cam cu anevoie, dar era să-mi spetesc calul, aşa l-am alergat, temându-mă că nu vă voi ajunge. Acuma-mi pare bine că ne întâlnirăm, că vom merge împreună.
— Na, hai dar cu noi, zise cel mai mijlociu; ce mai stai dară, dacă vrei să vii cu noi?
— Trebuie să mai stau o leacă, că e obosit calul preste măsură, dar poposiţi şi voi, ca să mergem apoi împreună.
— Da vezi bine că vom mai umbla atâta poposind şi mocoşind ca tine, zic cei mai mari; aci nu-i vorba de umblat după popasuri şi după mocoşeli, ci-i de călcâiat la drum; de vrei, — vii, de nu, treaba ta, că noi mergem, nu mai stăm la umbră.
— Apoi mergeţi dar, că şi eu voi ajunge, zice Cenuşotca, întinzându-se a lene la umbră, iar calu-i păştea la troscoţel de pe marginea drumului, de-ţi era mai mare dragul să te uiţi la el.
Fraţii cei doi au mers tot într-un suflet până au dat că drumul se împarte în două: unul mergea spre dreapta, altul spre stânga. Acolo era un stâlp, şi pe stâlp sta două table, pe tabla din stânga sta scris: „drumul ăsta duce spre pierzare”, pe tabla din dreapta sta scris: „drumul ăsta duce spre noroc”. Ce se gândesc fraţii şi ce vorbesc, destul că schimbă tablele, cea din stânga o pun în dreapta şi cea din dreapta în stânga. Într-aceea numai văd că şi Cenuşotca ciop! e aci.
— Uite, frate, zic cei mai mari, aci avem înainte două drumuri, drumul ăst din dreapta-i scris pe tablă că duce spre perire, noi suntem doi, nu te vom lăsa pre tine singur să mergi spre el, ci vom merge noi, că oricum dar doi îs mai mulţi decât unul, iar tu fiind singur să mergi pre drumul ăst din stânga, care-i scris precum vezi că duce spre noroc.
— Aşa să fie, zise Cenuşotca, şi apucară: cei doi în dreapta, iar el în stânga.
Cei doi fraţi au tot mers pe drum înainte, până ajung la curţile Împăratului Roşu. Acolo îi primiră ca pe neşte copii de împărat, cu mâncare, cu băutură şi cu voie bună; iar după ce se ospătară, le spuse Împăratul Roşu că cine vine la casa lui, trebuie să joace cu fiica lui un joc, iar de n-a putea juca cât fata lui, îl bagă în temniţă pe viaţă, şi de va juca până să se obosească fata, — atunci capătă fata de soţie şi jumătate împărăţia zestre, iar după moartea lui — toată.
Fraţii ceşti doi se bucurară, că aşa lesne poate unul din ei ajunge la nevastă frumoasă şi la atâta potop de zestre, că oricum, dar o jumătate de împărăţie nu-i lucru puţin. Deci cel mai mare prinde a juca cu fata, bănzile ziceau de gândeai că le calcă, şi ei jucau; şi jucară, şi jucară, până odată zice fata:
— Stăi o leacă, că mă strânge un papuc.
El, prostul, o lăsă. Ea merge în altă casă şi-şi trage alţi papuci fermecaţi, cu care nu se mai putea obosi. Şi vine aşa, şi joacă, şi joacă cu feciorul cel mai mare al împăratului celui bătrân, până îl face pic de apă, în urmă el cade de pe picioare ca mort. Apoi o apucă la joc feciorul cel mijlociu al împăratului celui bătrân, şi şi cu acela atâta joacă până cade de obosit. După aceea Împăratul Roşu îi bagă într-o temniţă şi-i ţine robi legaţi pe veci.
Cenuşotca, după ce a rămas de fraţii săi la crucile acelea de drum, s-a luat pe drumul din stânga, şi s-a tot dus, s-a tot dus, până a ajuns la o pădure mare. Când a ajuns acolo, a zis calul:
— Acum drag stăpânul meu, ia-ţi merinde pe trei zile, că prin pădure de-om merge, ne mănâncă lupii şi urşii; de-om merge prin nori, ne mănâncă bălaurii, deci trebuie să mergem prin văzduh pe deasupra norilor. Şi aşa a făcut Cenuşotca. De la o crâşmă, ce era aproape de pădure, şi-a luat merinde, mâncare şi băutură, să-i ajungă trei zile, apoi s-a urcat pe murguţul lui şi hi la drum! Iar calul s-a avântat cu el deasupra norilor, şi a tot mers prin văzduh până au ajuns în ţara de aramă. Acolo, la un pod de aramă, se coborî Cenuşotca de pe cal, iar calul se dădu preste cap şi se făcu un par de aramă. După ce mai întâi îşi scosese Cenuşotca din urechea calului un rând de haine de aramă şi se îmbrăcase cu ele, apoi luă parul de-a umăr şi merse mai departe pe jos, până ajunse la o fântână. La fântână şezu şi poposi şi prinse a mânca ceva din merindea ce o avea. Dar nu mult stătu acolea, că îndată veniră neşte zâne după apă şi văzându-l fugiră înapoi şi spuseră stăpânei lor că un voinic frumos, şede la fântână şi mănâncă. Împărăteasa de aramă numaidecât se urcă într-o căruţă de aramă cu patru cai de aramă, şi porunci cocişului să o ducă la plimbare cătră fântână. Într-o minută a fost acolo, a luat pe Cenuşotca lângă ea şi l-a dus la curţile ei, unde l-a ospătat crăieşte, cu mâncări şi băuturi scumpe. După ce se ospătară, zise Cenuşotca:
— Nu cumva e pe la dumneavoastră pasărea, care când cântă domnii dorm?
— Nu, voinice, zise împărăteasa, nu e la mine, că numai mai ieri alaltăieri am cinstit-o la soru-mea, care-i împărăteasă în ţara de argint.
— Atunci, zise Cenuşotca, chiar acolo o să merg după ea.
Acum se supără împărăteasa, îi păru rău că i-a spus, şi prinse a-i zice:
— Ştiu că nu-i mai abate altu pe la noi, că soru-mea e mai frumoasă şi împărăţia-i e mai bogată. Iar Cenuşotca răspunse:
— Nu te supăra, eu trebuie să merg până unde voi da de pasăre, dar să ştii că de bună seamă pe aici voi veni când m-oi întoarce cătră casă.
Apoi îşi luă rămas bun, şi cu parul cel de aramă de-a umăr merse până nu mai zări curtea împărătesei; apoi dădu parul de trei ori preste cap şi i se făcu iar cal şi merse mai departe călare. Şi se tot duse, se tot duse, până ajunse la un pod de argint. Aci intră în ţara de argint. Aci iar a stat calul în loc şi a zis:
— Drag domnul meu, bagă-ţi mâna în urechea mea şi-ţi scoate un rând de haine de argint şi eu m-oi face iară bâtă de argint şi mă du de-a umăr până mai încolo, unde este o fântână, acolo apoi vom sta şi vom poposi.
Şi aşa făcu Cenuşotca, scoase un rând de haine de argint din urechea calului, le îmbrăcă şi după ce calul se întoarse preste cap şi se făcu bâtă, — luă bâta de-a umăr şi merse până dete de o fântână, acolo se puse la umbră şi prinse să amezeze. Nu mult stătu acolea, şi numai ce văzu că vin neşte zâne să ducă apă, şi, cum îl văzură, o tuliră înapoi la curţile crăiesei, că ele erau froiele ei, şi-i spuseră, că uite, la fântână poposeşte un voinic frumos tot în haine de argint. Cum auzi crăiasa, îndată porunci cocişului să prindă şase cai la un hinteu şi porni la preumblare cătră fântână. Când văzu pe tânăr atât de frumos, îndată-i căzu drag la inimă şi-l rugă să se suie şi el cu ea în hinteu. El, din firea lui, bag seamă n-a fost tocmai gingaş de fete frumoase, n-a aşteptat să-l cheme de două ori — vorba ăluia: dintr-o vorbă abia se-nmoaie, îşi luă bâta cea de argint şi se sui în hinteu lângă crăiasă. Şi s-au dus tot povestind până au ajuns la curţile ei, iar acolo au intrat în lăuntru şi s-au ospătat crăieşte. După ce s-au ospătat, a spus Cenuşotcă crăiesei că uite după ce umblă şi de unde vine. Iar ea i-a spus că bucuroasă i-ar da pasărea care când cântă, domnii dorm, dar e la soru-sa cea mai mică, care-i împărăteasă în ţara de aur.
— Atunci trebuie dar să mă grăbesc până acolo, dar de voi putea-o căpăta, că altcum bietul tata numai se trudeşte, nici moare, nici trăieşte, că aşa i-au ursit ursitoarele, că el n-a putea muri până va auzi glasul pasărei celei de aur, care când cântă, domnii dorm.
— O! Atunci ştiu că nu ne mai vedem, zise crăiasa, că soru-mea e mai frumoasă şi mai bogată decât mine.
— Ba de bună seamă pe aici voi veni, zise Cenuşotca, apoi îşi luă rămas bun şi bâta de-a umăr şi se duse tot pe jos până ieşi din oraş. Acolo iar dădu băţul de trei ori preste cap de se făcu cal, apoi se sui pe el şi se duse ca gândul, până ajunse la un pod de aur.
— Aci intrăm în ţara de aur, stăpâne, zice calul, dă-te deci jos, scoate-ţi din urechea mea un rând de haine de aur, iar eu m-oi face un băţ de aur, şi mă ia de-a umăr şi să mergem până mai încolo, unde este o fântână, acolo apoi vom poposi şi va fi ce-a da Dumnezeu.
Aşa a făcut Cenuşotca. Dar puţin se odihni, şi numai văzu că se apropie neşte zâne să ieie apă, dar cum îl zăriră, o tuliră în ruptul capului cătră casă şi spuseră stăpânei lor, — care era chiar împărăteasa ţărei de aur, — că uite ce voinic frumos zăriră poposind la fântână, din care pricină nici nu se apropiară să-şi ia apă, ci să reîntoarseră cu vasele goale. Împărăteasa numaidecât porunci să-i prindă opt cai la hinteu să vază că cine cutează a intra în împărăţia ei, fără ştirea şi învoirea ei? Trebuie să ştim, că până într-acelea făptură bărbătească în ţările acelea nu fusese. Dar nu doară de mânioasă că-i calcă voinicul ţara a plecat ea, ci iac-aşa, să vază cum îs voinicii. Deci numaidecât plecă. Curtenii gândeau că ce o să facă cu străinul care a cutezat a-i călca ţara iac-aşa fără ştirea şi învoirea ei. Când colo, preste vrun ceas, ce era să le vază ochii? Voinicul cel frumos în haine de aur şi cu o bâtă de aur venea în hinteu lângă împărăteasa! Şi cum ajunge acasă, încep la ospăţ şi la trai bun, colea ca la împăraţi, trei zile şi trei nopţi au tot benchetuit, de era cât pe aci să uite Cenuşotca la ce venise atâta cale, de nu-i aducea aminte calul. Nici nu-i de altcum, nici o minune, că lângă împărăteasa ţării de aur fiind, nu stau bun că nu ţi-ai uita şi numele. Apoi el încă era doară voinic, nu sânge de broască! Dar după ce-i aduse murgul aminte, numaidecât zise cătră împărăteasa:
— Înălţată împărăteasă şi draga mea, noi ne ospătăm, dar nu mă mai întrebi de ce am venit pe aici?
Atunci împărăteasa se cam supără şi zise râzând cu gura jumătate:
— Dar nu pentru mine ai venit? Frumos de la tine, adecă tu mai ai pe cineva? Şi totuşi vii să mă amăgeşti!
Acum văzu bietul Cenuşotca că rău începuse vorba, dar îndată-şi trase seama şi-i răspunse:
— Nu te supăra, lucrul stă aşa şi aşa, eu la tine am venit să te peţesc să vii cu mine în ţara noastră, dar să aduci apoi şi pasărea cea de aur, care când cântă, domnii dorm, că uite cum stă lucrul cu bietul tata.
— Acum ne mai înţelegem, zise împărăteasa, acum venişi de acasă, dar mai înainte era cât pe aci să mă supăr pe tine.
După aceea, cu puterea cea năzdrăvană a calului, să adună toate avuţiile ei într-un măr de aur, ea îl pune în buzunar şi pleacă cu Cenuşotca şi cu pasărea cătră ţara lui. Dacă ajung în ţara de argint, duc şi pe crăiasa ţărei de argint cu ei, după ce-i făcură şi avuţiile ei într-un măr de argint şi-l băgă ea în buzunar. Tot aşa făcură şi în ţara de aramă, şi se luară la drum. Când au ajuns la pădurea aceea, care-i despărţea de lumea asta, era greu să o treacă, că acum erau mai mulţi, erau patru, şi toţi numai cu un cal, cu calul lui Cenuşotca puteau trece, că prin pădure cale de căruţă nu era, să poată merge tot cu hinteiele, cum veniră până aci. Dar ce să gândeşte Cenuşotca? Pasărea ouase patru ouă. Deci se pune şi aruncă un ou de acelea jos, şi din el, cum se sparge, se face o furcă de aur, cu caier de aur, cu 12 fuse de aur şi cu un scaun de aur şi torcea singură fire de aur; după aceea aruncă alt ou jos; din acesta se făcu un război de aur, cu fire de aur, cu fuştei, brâgle, iţe, spată, tălpigi, suli cu toate de aur, care ţesea singur pânză de aur. Apoi aruncă al treilea ou jos, şi din el se făcu o masă, dar masa lungă şi lată cât vedeai cu doi ochi, ba doară chiar trei ochi să fi avut şi nu o puteai odată cuprinde cu ei, atât era de posnită, şi încărcată cu feluri de mâncări şi băuturi; în urmă aruncă oul al patrulea, şi din acela ieşi o mulţime de cătane câtă frunză şi iarbă, ba încă mai mult cu trei. Şi se puseră cătanele la masa cea mare şi mâncară şi băură cătăneşte — şi cine ştie bea şi mânca bine ca cătana? numai să aibă de unde! Şi după ce se săturară, îşi aprinseră ţigări şi afumau cu ele ca turcii, apoi întrebară pe Cenuşotca:
— Drag domnuţul nostru, ce poruncă ne dai?
— Să-mi faceţi prin pădurea asta drum de ţară, drum bătut, să putem trece omeneşte cu căruţele prin ea.
Şi cătanele se pun la lucru bărbăteşte: pădurea mare, dar şi cătane erau atâta spuză, de tot câte patru-cinci trebuiră să se pună la câte un lemn să-l taie, că erau mai multe cătane decât lemne în pădure, că doară v-am spus că erau câtă frunză şi iarbă, ba încă mai mult cu trei. Apoi Cenuşotca preface cătanele într-un ou de aur, masa în alt ou de aur, războiul în alt ou de aur şi furca în alt ou de aur şi toate le bagă în sân, după aceea se pun în cele trei hinteie: el în hinteul cel de aur cu împărăteasa ţerii de aur, şi cu pasărea cea de aur şi cu bâta cea de aur care era calul lui; după ei venea hinteul cel de argint, în el crăiasa ţării de argint cu un măr de argint, în care-şi avea bunătăţile ei, şi cu froiele ei, iar mai îndărăt era hinteul cel de aramă, unde era crăiasa ţării de aramă, cu un măr de aramă, în care-i erau scumpeturile şi cu froiele ei. Când ajung la crucile cele de drum, unde se despărţise Cenuşotca de fraţii lui, opriră hinteiele în loc, iar Cenuşotca le spuse fetelor să aştepte o leacă acolea cu trăsuri cu tot, că el are o leacă de treabă în satul vecin. Luă apoi bâta cea de aur şi o învârti de trei ori preste cap şi se făcu un cal ca mai înainte, se urcă apoi pe el şi într-o clipă fu la Împăratul Roşu, unde erau fraţii lui închişi. Când să între în oraşul Împăratului Roşu, zise calul cătră Cenuşotca:
— Drag domnul meu, eu mă fac aci sub gardul ăsta o căpăţână de cal mort, iar tu du-te la curţile împăratului şi te-a pune împăratul să-i joci fata, dar i-o joacă să fie jucată şi să n-o laşi din mână, dacă ai apucat-o odată la joc, până s-a obosi şi va cădea jos de oboseală; că de o laşi, merge în altă casă şi-şi trage pe picior o păreche de păpuci îndrăciţi, de cari are trei părechi şi dacă-i îmbracă aceia, nu se mai oboseşte, ci te vei obosi tu şi-i cădea în prinsoare, ca şi fraţii tăi, că ei sunt acolo închişi.
Aşa şi făcu Cenuşotca. Merse la curtea Împăratului Roşu, după ce calu-i se făcu o căpăţână de cal mort, şi împăratul îl ospăta frumos, apoi-i spuse că cine vine la casa lui trebuie să joace cu fata lui un joc până s-a obosi; de s-a obosi fata mai întâi, jucătorul, o capătă de nevastă şi jumătate împărăţia de zestre; iar de s-a obosi el mai întâi, rămâne rob pe viaţă.
— Bine, zise Cenuşotca, şi prinde a juca cu fata împăratului, dar juca colea de se clătinau podelele sub picioarele lor, dar să se obosească Cenuşotca nici vorbă! Dar nu putură juca chiar mult, că fata Împăratului Roşu începu a slăbi din picioare şi se rugă de Cenuşotca să o lase o ţâră până şi-a trage alţi păpuci, că aceştia o strâng de i-au amorţit toate degetele. Dar Cenuşotca se făcu că n-aude cu acea ureche, ci tot juca până văzu numai că fata face spume la gură şi cade ca moartă. Atunci zise Împăratul Roşu:
— Acum, dragul meu, dacă vrei o poţi lua de nevastă şi-ţi dau jumătate împărăţia zestre. Dar Cenuşotca răspunse:
— Eu ţi-oi spune alta, cioplită cu dalta: să-mi dai înălţate împărate, fraţii să mergem acasă, că ne aşteaptă tata.
— Şi cine-i tatăl tău, voinice? întreabă Împăratul Roşu.
— Împăratul Verde e tatăl meu.
— Aşa? moşul cel bătrân?
— Chiar el, înălţate împărate.
— Apoi dar ţi-i las, că doar de cumva îmi veţi fi careva ginere!
— Aceea nu o ştiu, răspunse Cenuşotca, dar ştiu atâta, că fără ei nu plec, ci iari-ţi iau fata la joc.
— Ba decât să o mai joci, să-i stea moartea din aceea, mai bine-ţi dau fraţii şi du-te în ştirea Domnului.
Aşadar şi-a scos fraţii din robie şi au plecat tustrei până au ieşit din oraş, acolo au dat cu picioarele în căpăţâna cea de cal şi odată a sărit un parip de-ţi era mai mare dragul de el. Apoi Cenuşotca scoase din urechia calului un rând de haine de aramă şi dădu fratelui celui mai mare, apoi scoase din ea un rând de haine de argint şi le dădu fratelui celui mijlociu, iar lui îşi scoase un rând de haine de aur şi se îmbrăcară tustrei şi plecară bărbăteşte cătră crucile drumului, unde-şi lăsase cătanele şi averile şi cele trei surori. Pe cale le spuse ce aduce şi cum, şi că pasărea cea de aur, care o tot doreşte tată-so, încă e la el.
După ce ajunseră la locul cu norocul, traseră un ospăţ numai cu ei, că numai aruncă un ou de cele de aur şi jos îndată se întinseră mesele acolo în câmp cu mâncări şi cu băuturi de se săturară toţi, cu cătane cu tot, şi încă mai rămase destulă mâncare şi băutură. Apoi ridică Cenuşotca un corn de masă sus şi iară se făcu ou de aur şi-l băgă în sân. Acum se pun la cale, fratele cel mai mic cu împărăteasa ţării de aur în hinteul dinainte, fratele cel mijlociu cu crăiasa ţării de argint în hinteul cel de argint în mijloc, fratele cel mai mare, cu împărăteasa ţării de aramă în hinteul cel de aramă în urmă, şi cătanele pe de amândouă laturile hinteielor, în glidă (linie) şi înapoia lor, de parcă nici o muscă n-ar fi lăsat să treacă pre hinteie. Când ajunseră la fântână aceea, unde se întâlniră mai întâi fraţii când plecară de acasă, se opri hinteul cel dinainte în loc şi se coborî din el Cenuşotca şi zise cătră fraţi:
— Nu vă coborâţi să beţi apă, că ştiţi că aci ne întâlnirăm mai întâi, după ce plecarăm de acasă? Ceia gândeai că s-au vorovit, un gând aveau, să arunce pe fratele lor cel mai mic în fântână şi ei să meargă acasă şi să se laude la tată-so că ei sunt vitejii, care au făcut câte şi mai câte, şi unul din ei, pe care va cădea soartea să fie împărat, să ia pe nevasta frăţâne-său de muiere, că era mai frumoasă şi mai bogată, iar despre Cenuşotca să zică că nici nu-l văzură. Deci când îi chemă să beie apă, îndată săriră din hinteauă şi ziseră cătră cocişi să mâne încet până în vârful deluţului ce nu era mai departe ca de 2-3 puşcături, iar acolo să-i aştepte că ei pân-acolo vor merge pe jos, deoarece au amorţit şezând atâta. Hinteauele şi cătanele merseră deci înainte, iar cei trei fraţi se puseră o leacă la umbra răchiţii lângă fântână, că era o căldură de stai să te topeşti, vedeţi dumneavoastră, cum e în dricul verei. După ce se depărtară de o puşcătură bună hinteauele şi cătanele, zise cel mai mic din fraţi:
— Dar să bem, fraţilor, şi să mergem să nu li se urască mireselor aşteptându-ne.
— Bine zici, răspunse cel mai mare, şi se plecă să bea apă din fântână; după el bău cel mijlociu. Dar când să plece cel mai mic, îşi făcură hoţii de fraţi semne din ochi, şi unul îl prinse de un picior şi altul de alt picior şi huzdup cu el în fundul fântânii cu capul în jos, apoi, după ce văzură că-i înecat, se duseră încet la drum sfătuindu-se ce să minţească mireselor, că uite un bălaur au ieşit din fântână şi l-a tras după el şi i s-a pierdut urma în apă. Dacă ajung la hinteauă acolo în vârful deluţului, întrebară miresele: „dar Alexandru unde e?” Că aşa-l chema pe Cenuşotca. Iar fraţii ăşti doi se arătară supăraţi de moarte şi plângeau, cu lacrămi de scroafă, cum să zice, şi suspinând spuneau că uite, când voiră să bea apă, odată ieşi un balaur cu 12 capuri din fântână şi pe Alexandru îl trase numaidecât acolo şi i se pierdu urma, şi voi să-i tragă şi pe ei, dar ei de groază au fugit să nu paţă şi ei ca dulcele lor frate şi să rămână trei surori văduve de odată. Apoi mai ziseră ceşti doi fraţi blăstămaţi, că să fie ele bune să nu spună nimic bătrânului lor tată de întâmplare, fără să zică mai bine că nici nu l-au văzut, că numai va muri bietul moşneag de supărare. Foarte se întristară cătanele când auziră una ca asta, dar mai tare se întristară cele trei surori şi le năpădi plânsul, iar mireasa lui Alexandru leşină de supărare. Nici nu plecară ei din loc până-şi mai veni şi ea în fire, de o mai mângâiară că să nu se supere din cale afară de rău, că aşa i-a fost scrisă, că şi ei sunt supăraţi, dar totuşi să nu spună bătrânului tată nimic de întâmplarea asta nenorocită, că va fi cum va vrea Dumnezeu, şi câte şi mai câte îndrugară ei, numai să o mângâie. Dar ea, parcă îi spunea cineva că nu-i după cum zic ăştia, nu se putu mângâia, până nu băgă de seamă că şi calul mirelui lipseşte. Atunci îşi gândi: „din cât îs amândoi, bun e Dumnezeu, trebuie să scape, chiar balaurul de i-ar fi dus.”
Apoi plecară încet cătră oraşul lui Verde Împărat. Când ajunseră în capătul oraşului, fratele cel mai mare înşiră cătanele pe toate uliţele şi le spune că pe nime călare să nu lase a intra în oraş fără de ştirea lor, că de vor lăsa — moartea îi aştepta.
Acum intrară în oraş şi traseră chiar la curţile împăratului. El era acum şi mai slab şi mai neputincios. De abia aştepta să-şi vadă feciorii, doară l-a strânge Dumnezeu din lume, că nici vedea, numai ca printr-o sită deasă, nici auzea, nici putea mânca, nici bea, nici dormi, fără era mai mult mort decât viu. Bucuria lui când îşi văzu feciorii şi miresele lor, dar încă bucuria lui când îi spuseră că vin cu pasăre cu tot, că pasărea era la mireasa lui Alexandru. Acum se încinse o voie bună, de chiar uită bietul moşneag să mai întrebe şi de feciorul cel mai mic, de Cenuşotca. A doua zi duseră pasărea cea de aur în biserică şi de abia aşteptau să-i auză glasul; dar pace! ea tăcea supărată. Cercat-au fel şi formă să o facă să cânte, dar ea sta numai supărată ca o porumbiţă ce şi-a pierdut soţul. Acum ce-i de făcut? Ce să facă cu ea ca să cânte? Moşneagul, Împăratul Verde visează că pasărea nu va cânta, până la cununia zânei, care o aduse. A doua zi spune visul la feciori şi la miresele lor. Feciorul cel mai mare de loc se scoală vitejeşte şi zise:
— Apoi dacă asta-i toată buba, eu mă cunun cu Aurica, că aşa o chema pe mireasa lui Alexandru, iar pe cea mijlocie o chema Argintica şi pe cea mai mare Arămica. Dar Aurica răspunse:
— Atunci ne-om cununa când mi-i face o furcă de aur, cu caier de aur şi în caier 12 fuse de aur, care să toarcă singure fir de aur şi lângă furcă scaun de aur.
— Asta-i altă căciulă, se gândi moşneagul, iar feciorul cel mai mare, fălos cum era, numaidecât răspunde:
— În scurtă vreme o să le ai, şi ieşi să dea poruncă la meşterii din oraşul lui ca să i le facă, dar toţi se codeau şi ziceau că una ca aceea nu se poate.
Dar să mai vedem o leacă ce s-a întâmplat cu Alexandru, Cenuşotca? După ce l-au aruncat fraţii în fântână, el s-a tot dus cu capul în jos odată până în fundul fântânei, iar după ce s-a umflat de apă, apa iar l-a aruncat deasupra. Calul lui nu s-a mişcat de lângă fântână până i s-a ivit stăpânul deasupra apei, atunci l-a pus o leacă pe iarbă până a ieşit apa din el, şi iar l-a luat în dinţi şi s-a dus cu el până a ajuns într-o pădure mare, unde şedea fata pădurii. Cum îl văzu fata pădurii, îndată-l cunoscu, că doară aceea pe cine nu cunoaşte? Şi-l întrebă:
— Dar tu ce cauţi pe aici?
Iar calul îi răspunse:
— De ai făcut cuiva vrun bine, fă acuma şi cu mine, uite dragul meu de stăpân e mort, învie-mi-l, că trăind în lume da de-i avea şi tu lipsă cândva de mine.
— Bucuros, zise fata pădurii şi îndată aduse neşte oloaie şi-l unse, apoi l-a lovit cu trei nuiele de sânger şi trei de înger, şi s-a ridicat Cenuşotca mai mândru şi mai frumos decât fusese.
— Vai, cum adormisem, zise Alexandru frecându-se la ochi şi ridicându-se de jos.
— Adormit, adormit, zise calul, că de nu eram eu cu dumneaei (arătând pe fata pădurei), dormeai pe vecie, că dragii de fraţii tăi te aruncară colo în fântână. Atunci îşi aduse Alexandru aminte ca prin vis de lucrul acela şi zise apoi calului:
— Dar acum ce-i de făcut?
— Ce-i de făcut? Vom merge la curţile tatălui tău, că uite frate-tău cel mai mare vrea să se cunune cu de-a sila cu mireasa ta, cu Aurica. Auzind Alexandru vorbele acestea, sări ca muşcat de şarpe şi strigă:
— Adică de aceea m-au aruncat ei în fântână, ca să-mi ieie mireasa? Hai de grabă acasă.
— O, ho! zise calul, în zădar ne-om grăbi cu urda în Turda şi cu caşu-n Făgăraş! Toate şi-au timpul lor. Lasă numai după mine, şi n-avea nici o teamă! Îndată vom fi acolo. Acum ia-ţi haine slabe, vechi, cârpocite cum au ucenicii faurilor, dar vezi să nu pierzi ouăle cele de aur, că fără ele nu facem cea ispravă. Apoi dac-om ajunge aproape de oraş, eu m-oi face bâtă cum au vandralăii1 şi tu mă ia în mână şi te du până-i ajunge lângă curţile voastre şi te bagă calfă la faurul curţii, ştii, care este în dereptul curţilor. Mai departe toate vor fi bune, dar nu cumva să spui faurului ori altcuiva că doară tu eşti fecior de împărat; înţelesu-m-ai?
— Înţeles, căluţul meu!
— Apoi dacă m-ai înţeles încalecă pe mine, zi Doamne ajută şi te ţine bine!
Aşa şi făcură, şi cât ai bate în pălmi, fură lângă oraş. Acolo calul se dete preste cap şi se făcu băţ noduros, după cum vedem că poartă vandralăii, iar Alexandru Cenuşotca se făcu un vandralău cu pinchelu2 în spate şi merse aţă la făuriştea din dosul curţilor împărăteşti, şi cum văzu pe faur cum îl cunoscu, dar faurul nu-l cunoscu pe el. Alexandru ca om de omenie dete vezi bine bună vremea şi spuse faurului că uite el este calfă de faur şi ar vrea să-şi capete de lucru.
— Tocmai bine-ai venit, voinice, zise faurul, că am lipsă de o calfă harnică, că tocmai acum nu ştiu ce m-oi face, că mi-a venit o poruncă aspră de la împărăţie să fac o furcă de aur, cu caier de aur, cu scaun de aur şi cu 12 fuse de aur, care să toarcă singure tot de aur; eu nu pot face un lucru ca acela, dar dacă tu te legi că-l vei face, bună plată capeţi de la mine, dar mai bună de la împăratul.
— O! numai atâta cere? acesta nu-i cel lucru mare, răspunse Alexandru, las’ pe mine că-l voi face eu.
Bucuria faurului! nu ştia cum să omenească mai bine pe Alexandru ca să-l scoată din năcaz. Şi drept e, că îndată ce se ospătară oleacă, merseră în făurişte şi Alexandru prinse să pilească un fier ruginit, iar până merse faurul după ceva până afară, scoase un ou de aur din sân şi dădu cu el de pământ, iar din ou ieşi furca de aur, cu fuse, cu caier şi un scaun, şi fusele torceau fir de aur întocmai după cum dăduse feciorul împăratului porunca. Când intră faurul în făurişte, toate erau gata ca din poveste, şi nu se putea destul mira cum le-a putut face calfa atât de minunate şi în aşa scurt timp, şi dintr-o bucată de fier ruginit. Destul că le duse faurul la curtea împăratului, iar împăratul şi feciorii şi miresele se bucurară foarte, cu deosebire feciorul cel mai mare şi Aurica; el se bucura fiindcă credea că Aurica va fi muierea lui, iar ea se bucura fiindcă vedea că mirele ei trăieşte şi nu poate fi departe de ea. Acum feciorul cel mai mare al împăratului zise:
— Vezi, Aurică dragă, eu am făcut ce mi-ai poruncit tu, acum hai să ne cununăm. Dar Aurica răspunse:
— Încă nu! Ce să fac eu cu firul ăst de aur, dacă n-am şi un război de aur, care să ţeasă singur pânză de aur; până nu mi-l aduci şi pe acela, nu mă cunun cu tine.
Acum iar dete feciorul împăratului poruncă la toţi meşterii din oraşul lor ca să-i facă un război de aur. Năcazul meşterilor, dar cu deosebire al faurului din dosul curţei împărăteşti, că acum feciorul împăratului sta narnă3 pe el că cum a făcut furca, trebuie că poate face şi războiul, numai de va voi; iar de nu ar voi, îi taie capul ca la un pui de găină. Văzând Alexandru pe faur necăjit, îl întrebă:
— Dar ce năcaz ai, stăpâne?
— D-apoi uite, dragul meu, n-am scăpat bine dintr-un năcaz şi dau în altul. De abia am dus furca cea de aur, şi mi-a şi dat în poruncă că să-i fac un război de aur, cu tot ce se ţine de el de aur, care să ţeasă singur pânză de aur, iar lucrul acesta om pământean nu-i modru să-l poată face, şi de nu l-oi face, mi-a spus oarzin4 că-mi taie capul ca la un pui de găină!
— Nu te teme, stăpâne, că nu ţi l-a tăia până trăiesc eu, zise Alexandru, şi intră numaidecât în făurişte şi prinse iar a pili la un fier ruginit. Acum faurul se uita tot la el să vază ce face, cum drege, de-i ies din mâni lucruri atât de minunate. Dar odată trebui să intre faurul în casă, te miri după ce, şi până se întoarse, războiul fu gata, întreg întreguţ din aur, cu tălpi, cu suli, cu brâgle, cu iţe, cu tălpigi, cu spată, cu thiară, cu suveică, cu tindeică, cu sucală de aur, şi ţesea singur pânză de aur. Când văzu faurul lucrul acesta, înlemni de bucurie şi de mirare. Văzu el că calfa lui e un viteaz mare. Deci îi mulţămi frumos şi apoi luă războiul să meargă cu el la curtea împărătească. Dar singur nu putu, că războiul era mare şi greu, deci zise cătră calfă să-i ajute să-l ducă. Şi-l ajută Alexandru, faurul prinse de sulul dinainte, iar Alexandru de sulul dinapoi. Când intrară în curte, zise feciorul împăratului:
— Na, vezi că l-ai făcut întocmai după cum ţi-am dat poruncă; de ce te codeai dar?
Iar faurul răspunse:
— Nu mă codeam, luminate prinţule, dar nici că-l făceam de nu-mi trimitea Dumnezeu calfa asta bună; el a făcut şi furca şi războiul, că eu de când sunt, nici n-am văzut de acestea, necum să fi făcut.
Atunci Aurica se apropie de calfă, şi cu toate că era tot cănit cu cărbuni ca faurii, cunoscu că el este Alexandru: deci nu se putu răbda să nu-i sară în grumazi, şi sărutându-l îi zise plângând de bucurie:
— Vai, tu eşti, Alexandre?!
— Eu, Aurică, zise Alexandru, sărutând-o şi el cu dulce.
Atunci fraţii lui Alexandru prinseră a tremura, dar Alexandru, suflet de om bun, le zise:
— Nu aveţi nici o frică: aşa a fost să se întâmple, că din veci, e zicala aceea: fă bine şi aşteaptă rău! Acum gătiţi-vă de nuntă, aveţi fiecare mireasa, eu încă am pe a mea; îndată vin şi eu gata de nuntă.
Apoi Alexandru se coborî cu faurul în făurişte, se spălă frumos, apoi îşi luă bâta cea noduroasă şi ieşi afară şi o învârti de trei ori preste cap şi-i se făcu cal năzdrăvan numai ca el, apoi îşi băgă mâna în urechea calului şi scoase de acolo hainele cele de aur şi se avântă pe cal. Atunci văzu faurul ce calfă avusese şi prinse a se ruga de iertare. Dar Alexandru zise:
— N-ai să te rogi de iertare, om bun şi de omenie; tu vei fi mai mare preste bunurile mele. Apoi se duse Alexandru la curte. Acolo toţi erau gata la nuntă: fratele cel mai mare cu mireasa lui, amândoi în haine de aramă, cel mijlociu cu mireasa lui, amândoi în haine de argint, iar el, Alexandru Cenuşotca, cu Aurica lui, în haine de aur. Când intrară toţi în biserică şi prinse popa a-i cununa, pasărea prinse a cânta, dar aşa cântă, de toţi domnii adormiră, iar Împăratul Verde, moşneagul, adormi somnul de veci. După ce se sfârşi cununia, ieşiră afară şi îngropară pe bătrânul, apoi întinse Alexandru masa lui cea minunată şi se ospătară toţi oamenii câţi se aflau atunci în oraş, cu răi cu buni, cu avuţi cu săraci, cu tineri cu bătrâni, că era ospăţ şi comândare totodată. Dup-aceea rămase Alexandru Cenuşotca împărat în locul tătâne-său, iar pe fraţii lui îi făcu ghinărări preste armăzi, — şi de n-au murit — şi astăzi trăiesc.
Iar eu m-am suit pe-o şea — şi v-o spusei aşa; şeaua fu cam ruginoasă şi povestea mincinoasă!
Colect. d. Iuliu Crainic, înv. în Urisiul de jos, jud. Mureş.
- vandralău = vagabond; drumeț; calfă. ↩︎
- vinchel = echer de tîmplar, un fel de teu. ↩︎
- a sta narnă (de cineva) = a stărui morțiș. ↩︎
- a-i spune cuiva oarzăn (verde) în față = a-i spune de-a dreptul, fără ocoluri. ↩︎