Fost-au în săcreata astă de lume mare, de când s-a zămislit ea şi până astăzi, multe feliuri de oameni, cu fire bună şi cu fire slabă, care precum i-a fost ursita; dar om ca Man tâlhariul nu s-a mai pomenit altul pe podul pământului. Zice că el a fost cel mai mic din trei copii, ce avu tatăl său. Odată, când erau ei mărişori, i-a luat tată-său cu sine şi s-a dus cu ei în pădure. Cum mergeau ei aşa prin pădure, iacă cel mai mare din fraţi se opreşte şi zice:
— Tată, uite ce lemn tăios, bun ar mai fi de butuci de roată!
— Rotari harnic va fi din tine, dragul tatii, îi răspunse tată-său.
Mai mergând ei aşa prin pădure, numai se opreşte feciorul cel mai mijlociu, înaintea unui lemn şi zice:
— Uite, tată, ce mai grindei de plug ai scoate din lemnul acesta.
— Plugari bun vei fi dragul tatii, zise bătrânul.
Nu mai merg mult şi dau de un cătur zdravăn, gros ca mâna şi cu o măciucă la pământ cât capul unui copil.
— Ce mai măciucă, mămulica mea! strigă fiul cel mai mic, Man, cum o văzu — cu asta cui ai da una, ştiu că nu s-ar mai scula!
— Hoţ de codru vei fi tu, mişelule; piei din faţa mea, strigă tată-său.
Cu aceste vorbe se despărţiră; bătrânul cu cei doi feciori mai mari merse acasă, iar Man îşi tăie măciuca şi se afundă în pădure.
Nu merse mult şi zări fum gros înaintea lui şi trase aţă într-acolo. Adică într-o poieniţă era un foc zdravăn, ocolit de hoţi, care de care mai lat la piept şi mai încreţit la frunte. Şi Man trase aproape de ei:
— Bună ziua, oameni de omenie!
— Să trăieşti, melene1, dar ce umbli cu măciucoaia aceea mare? întrebă vătavul hoţilor.
— Umblu şi eu cu ce am, răspunse Man; cătanele umblă cu puşca, popii cu cădelniţa, iar voinicii… vezi, cum pot şi ei!
Mult plăcu vătavului răspunsul lui Man, deci îl cheamă mai aproape, îl omeni din carnea ce se frigea în frigare, şi-l îmbie să intre în ceata lui.
Man, ca toţi voinicii de felul lui, nu aşteptă să-l mai îmbie odată, ci intră în ceata voinicilor de codru, jură frăţie cu ei; vătavul îl cinsti cu o lingură, o furcuţă şi un cuţit de argint, după felul ce aveau toţi ortacii şi se puseră la trai voinicesc.
A doua zi trimise vătavul pe unul din hoţi după merinde. El merse şi îndată aduse un berbece gras şi o desagă de fărină de coleşe2. În altă zi mână pe altul şi mai în urmă pe Man. Dar Man nu prea era voios de ortacii ce-i are, văzând că fiecare aduce numai câte o oaie, un berbece, ba altul numai câte un miel sugător. „Sunt slăbuleni ortacii mei”, îşi gândea el, dar tăcu până să-i vină rândul. Când îl trimise vătaful pe el, îşi luă măciuca şi uneltele lui şi plecă pe drum înainte. Şi nu merse cale de o pipă bună de tăbac, şi zări pe un măcelar, gras călare, mânând un bou ca de două sute bune. „Ăsta ar fi de mine”, gândi Man şi aruncă cuţitul cel de argint în drum, iar el se trase în tufe. Când fu măcelariul pe acolo, zări cuţitul în drum, dar gras cum era, îi fu silă să se mai coboare de pe cal, ci îşi căută de drum. Man luă cuţitul şi pe o cărare se fâştică iar la drum şi aruncă furcuţa înaintea măcelariului. Când ajunse măcelariul acolo, văzu furcuţa, dar de lene nu se coborî să o ridice.
O ridică însă Man şi iar o tuli pe o cărare lăturişe până-i ieşi înainte, şi acum aruncă lingura cea de argint jos şi se tupilă în tufe.
Când văzu măcelariul şi lingura în drum, îşi zise: „Uite, de luam eu cuţitul cela şi furculiţa ceea, acum aveam trei unelte de argint; o să mă cobor să întorc după ele”.
Aşa şi făcu sasul, că sas era măcelariul, se coborî de pe cal, legă calul de o tufă şi boul de alta, apoi băgă lingura în desagă şi înturnă să afle şi cuţitul şi furcuţa cea de argint.
Dar Man, îndată ce se văzu numai singur, tăie coada boului, o afundă într-o baltă din apropiere, se sui călare şi hai cu boul pe alt drum la ortaci. Aceia se mirară văzându-l venind călare pe un cal scump şi aducând pentru merinde un bou săsesc ca de 6 ani. După ce ajunse, îi căutară desagii, adecă acolo aflară pâne albă, ploscă cu vin, slănină afumată, ceapă săsească şi sare de la Ocna, iar o desagă era mai plină de bani.
După ce ajunse sasul la locul unde-şi lăsase calul şi boul, se minună văzând că acolo nu-i nimic. Se uită deci în toate părţi şi zări în baltă coada boului. „Aha! zise sasul, la bou i-a fost sete şi mergând la baltă să beie s-a nămolit acolo.” Dă să-l tragă, dar rămâne numai cu coada în mână. „Aha! îşi zise sasul, i-am rupt coada şi tot nu l-am putut scoate!”
Ortacii lui Man se grăbeau să belească boul, să frigă carne, că erau flămânzi ca lupii, că vătavul nu le dădu nimic din merindea aflată în desaga sasului; el se ospăta singur şi se gândea cum s-ar putea mântui de Man, care o să se pună vătav, după cât e de harnic. Deci zise lui Man:
— Ei, prietine, merinde ai adus, du-te şi adă şi apă, că la noi aşa-i legea, cine te satură, să te şi adăpe.
Hoţii se bucurară la acea poruncă, căci credeau că până să vină Man cu apa, vătaful va împărţi banii din desaga de pe calul sasului. Aşa s-ar fi şi întâmplat dacă Man n-ar fi ghicit gândul lor. El plecă deci după apă cu un foale mare de ţap, dar îşi luă şi măciuca cu sine.
După ce ajunse la fântână, îşi umplu foalele cu apă, îl legă bine şi plecă cu el de-a umăr. Dar venind aşa îi plesni prin minte să facă o glumă: „ia să văd, cât sunt de curagioşi ortacii mei şi cu ce inimă sunt ei cătră mine?!” Aruncă deci burduful jos şi prinde a-l îmblăti cu bâta, buf, buf! şi strigă cât îl ţinea gura:
— Nu mai da, domnule, că te duc la bou şi la cal, sunt numai colea în poiană la ortaci!
Ortacii lui, auzind bătaia şi ţipetele, nu se gândiră nici să meargă să-l scoată, nici să-şi adune ce aveau, ci o tuliră care-ncătrău ca dinaintea turcilor.
După ce se osteni Man de blănit la cel burduf, îl luă de-a umăr şi plecă spre foc. Dar ortaci află câţi peri în palmă; carnea boului se frigea, şi calul sta priponit cu desagii pe el. „Hei, se gândi Man, cu oameni de aceştia nu-i de stat în codru! Să-mi caut eu alţi ortaci!” Îşi sătură calul, se sătură pe sine, apoi se sui călare şi plecă spre oraş, că auzise de la ortaci că în oraş au ei o gazdă bună, care bucuros ascunde şi păstrează ce agonisesc ei.
Ajungând în oraş, trage oblu la el, după cum ştia să-l caute din spusa ortacilor lui. Mult se bucură orăşanul de Man, văzându-l voinic, colea făcut ca din fierul omului, bine făcut, îndrăzneţ, tare şi viclean ca o vulpe. Se ospătară ei aci cât se ospătară, se făcură fraţi de cruce şi-şi spuseră fiecare povestea lui, că zice că tot omul are un joc, o hore şi o poveste.
Într-o seară zice orăşanul cătră Man:
— Măi frate, noi bem şi trăim bine, dar de muncă nu gândim; ştii tu zisa aceea: de unde tot iei şi nu mai pui, — se gată. E lesne de cheltuit, dar să mai vedem şi de agonisit.
— Bine zici, tu frate, răspunse Man, să vedem să adunăm câte ceva, că s-apropie şi iarna şi va fi rău fără nimica câştig; dar ce gândeşti, oare încotro s-o dăm?
— Vom merge — zise orăşanul, la curţile împăratului şi vom lua din banii ţării azi o leacă, mâni o leacă, ştii, să nu se cunoască; de acolo, de vom fi cu minte, şi de vom avea şi ceva şi noroc, în tot anul dacă vom scoate numai odată, putem avea cât ne trebuie nouă destul pe toată viaţa.
Colo pe la miezul nopţii se luară amândoi şi hai la curţile împăratului, că într-acel oraş şedea şi împăratul şi ce făcură, cum făcură, destul că intrară chiar acolo, unde-şi ţinea împăratul banii şi se încărcară cum ştiură ei mai bine cu galbeni de aur şi cu taleri de argint, şi apoi se duseră la odihnă.
A doua zi dimineaţa împăratul avea să-şi plătească cătanele, merse deci în chilia cu banii să-şi ieie bani. Dar numaidecât zăpsi că-i lipsesc din bani. „Hm, se gândi împăratul, dac-odată au prins hoţii a îmbla la banii mei, nu s-or lăsa până mi-i vor căra frumuşel şi eu voi rămâne cu buzele umflate, de nu cumva vor intra şi în paluta3 mea. O să cerc a-i depărta din aretul curţii mele“.
Avea împăratul la închisoare un hoţ vestit ca Ruja Şandor, care de 10 ani era la robie; pe acel hoţ îl cheamă împăratul la sine şi-i zise:
— Măi, hoţii au prins a îmbla la comorile împărăţiei mele, şi acesta nu-i semn bun; spune-mi, tu, ce să fac, ca să scap de ei?
— De scăpat de hoţi nu-i poveste, răspunse hoţul, câtă vreme scapă numai unul cu zile; să ne batem deci capul, cum să-i prindem pe toţi câţi sunt? că mulţi nu sunt, că la lucruri de acestea gingaşe cam doi, mult trei, de se însoţesc, ca să nu fie tărăboiul mare, dar unul singur încă nu se prea leagă de un lucru ca acesta; deci hoţii, care au îmblat astă-noapte la bani, sunt doi sau trei. Ei nu se bagă toţi în curţi după bani, ci numai unul odată, iar ceilalţi păzesc. Apoi aşi! de-i prinde pe cel ce intră, tot nu-i ştii pe soţii lui şi aceia de bună seamă l-ar fura, de nu cumva ai da poruncă să-l omoare numaidecât; omorându-l, tot îi rămân ortacii, care-şi mai cearcă norocul barem odată în an.
Aşa învăţa Ruja Şandor pe împăratul, şi mai aşa se întâmplă. A doua noapte hai iar după bani la curţile împăratului. Man tâlhariul străjui la fereastră, iar hoţul de orăşan intră pe fereastră înlăuntru. Dar când să sară de pe fereastră în cămara cu banii, ţup într-o bute cu clei, ce era anume pusă acolo unde era să coboare. Acum mai ieşi drace, dacă poţi! Nu era chip de ieşit, deci zice cătră ortacul său: „Măi fârtate, de aci nu-i chip de scăpare, dar ca să nu ajung viu în mâna păzitorilor, cari-i aud venind şi întorcând cheia în broasca uşei, taie-mi capul cu paloşul tău şi mi-l du cu tine, apoi vezi la timpul său, doară-mi vei putea fura şi trupul să mă îngropi omeneşte. Dacă mă vor afla fără cap, nu vor şti cel puţin cine am fost, şi nu va cădea urgia şi pre casa mea”.
Aşa a şi făcut Man tâlhariul, i-a tăiat capul, l-a băgat în traistă, şi talpa, băiete, că auzia păzitorii intrând în cămara cu bani.
Păzitorii dimineaţa fac raport la împăratul, că iată un trup fără de cap este prins în butea cu cleiu. Împăratul mere la Ruja Şandor şi-i spune întâmplarea, iar acela, adică Ruja Şandor, zice cătră împăratul aşa:
— Înălţate împărate, hoţul care îmblă la bani e în viaţă, el şi-a omorât şi ortacul, numai să nu fie descoperit, şi să ştii că şi trupul îl va fura.
— Vom vedea, zise împăratul şi porunci de spânzurară trupul hoţului din bute între hotare, şi puse străzi să păzească, nu care cumva să-l fure cineva.
Man tâlhariul auzi că trupul ortacului lui este spânzurat pe o dâlmă între hotare, chiar lângă drumul ţării; deci se puse şi-şi cumpără o cărucioară cu un cal rău, numai pielea pe el, apoi se îmbrăcă jidoveşte, tot rupt, şi mere la prepanaţie4 de cumpără o bute de şligoviţ şi o pune pe căruţă. Dacă înserează, pleacă încet pe drumul ţării, către dâlmă, unde era ortacul spânzurat. Când era sub dâlmă, prinde a striga:
— Haideţi, oameni buni, de-mi ajutaţi să sui hula, că vă dau şligoviţ.
Străjerii îl auziră şi merseră de-i ajutară, împinseră de leuce, până fură în vârful hulei. Acolo jidanul, adecă Man tâlhariu, care era îmbrăcat în haine jidoveşti, prinse a scoate la şligoviţ şi a da la străji, până pre toţi mi-i culcă la pământ, apoi mi-i dezbracă de hainele lor cătuneşti şi-i îmbracă în haine călugăreşti şi aşa-i lăsă dormind în mijlocul câmpului, iar el pune trupul ortacului său pe căruţă şi hai cătră casă, unde-l îngroapă cu cinste, ca pe un bun creştin ce fusese.
Împăratul nu se putu destul mira, când văzu dimineaţa trupul hoţului furat, iar străjile îmbrăcate în haine călugăreşti; deci trimise cărţi în toate părţi şi răvaşe în toate oraşele că cine a făcut lucrul acesta atât de cutezat, şi nime nu l-a prins, să vie la curtea împăratului că graţie capului i-a da şi frumoasă cinste va căpăta.
Man tâlhariu auzi porunca împăratului, dar se gândi: „oare să mai fac o nefăcută?” Deci se duse din sus de oraş, unde ştia că mere fata împăratului în toată ziua la fântână după apă, se făcu un ghinerar mare într-o căruţă cu şase cai şi se preumbla p-acolo. Când mergea fata împăratului cu urcioarele cu apa, se făcu că-i este sete şi ceru apă să beie. Fata se apropia de hinteu să deie ghinerariului apă, dar acela, după ce bău, o trase lângă sine în hinteu şi hi să meargă!
Aşteptară la curţile împăratului cu prânzul până a veni fata cu apa, dar de la o vreme nu mai putură aştepta, deci trimiseră pe cineva să vază, de ce întârzia atâta?
Acela nu află fata nicăiri, gândeai că s-a băgat în pământ.
Cum auzi împăratul una ca asta, îi peri gustul prânzului şi merse şi el să-şi caute fata. Gâscariul împăratului, care era cu gâştele chiar în aretul fântânei, spuse împăratului, că iată domnişoara ducea apă, şi un domn mare dintr-un hinteu s-a rugat să-i deie apă, şi ea i-a dat, dar domnul acela a tras-o la el în căruţă şi s-a cam mai dus.
Auzind împăratul şi una ca asta, îngălbeni ca ceara şi zise:
— Cine s-a afla să-mi aducă fata, de-i holtei a lui să fie, cu jumătate împărăţia mea, iar de-i însurat îl fac baron şi-i dau avere să fie bun bunilor în veci.
Vestea se lăţi lesne, că fata împăratului e furată; vorbele împăratului încă au mers din gură în gură, până au ajuns la urechile lui Man tâlhariul. „Acum e bine, gândi el, împăratul nu-şi poate trage vorba, trebuie să împlinească făgădaşul”. El cu fata împăratului se aveau foarte bine, că era frumos tâlhariul, şi din minutul când a furat-o trăiau laolaltă ca bărbatul cu muierea; deci i spune muierii, că amu aşa cât să-i zicem:
— Mă boreasă, uite ce am auzit, c-a zis tată-tău, că cine s-ar afla să te ducă la curţile lui, de-a fi holtei — îl cunună cu tine şi-i dă jumătate împărăţia, iar de a fi însurat, îl face baron şi gazdă mare; ce zici tu că ar fi de făcut?
— Ce să zic, răspunse fata, hai să mergem, du-mă la el, că el ca împărat nu-şi poate călca vorba.
Aşa şi făcură, se duseră la curţile împăratului, şi Man tâlhariu zise:
— Înălţate împărate, ţi-am aflat fata, iată-o aici e.
Împăratul s-a bucurat tare că-şi mai vede fata şi că i-o aduce un fecior aşa zdravăn şi voinic, care-i vrednic să-i fie ginere, deci îl cunună numaidecât, cu atât mai vârtos, că fetei îi plăcea de fecior, iar după cununie a urmat un ospăţ şi o veselie, cum numai la împăraţi se pot vedea. La ospăţ au fost chemaţi şi părinţii şi fraţii mirelui, rotariul şi plugariul. Când au văzut aceia cine e ginere la împăratul, mai înlemniră şi se uitau uimiţi unul la altul, cum adecă acela din tâlhariu — precum îl ştiau — ajunge la cinste mare? Dar tatăl lor le zise:
— Hoţia încă-i un meşteşug care te duce departe, numai rari-s cari îl învaţă cum se cade; de n-a fi născut în planeta hoţiei, de n-a bea mai întâi apă prin gâtlan de lup, şi de n-a ave iarba fiarelor, nu o poate scoate la cale; fratele vostru, Man tâlhariu, toate însuşirile hoţeşti le-a avut, de aceea s-a şi ridicat aşa sus cum îl vedeţi.
După nuntă şi-au spus Man tâlhariu toate păţaniile lui, şi toţi se mirau de ele, iar după ce sfârşi, împăratul cel bătrân îi zise:
— Amu eşti ginere de împărat, mâne-poimâne vei fi tu împărat; deci lasă nebuniile la alţii, că ţie nu-ţi mai stă bine a face nebunii!
Din Bârgău, Transilvania.
- melean = fecior, flăcău, tânăr. ↩︎
- coleaşă = mămăligă (moale). ↩︎
- palută = castel, curte, palat. ↩︎
- prepanaţie = depozit de băuturi spirtoase. ↩︎