Zice că a fost odată un om sărac, şi el avea trei feciori; pe cei doi mai mari nu ştiu cum i-a chemat, dară pe cel mai mic ştiu că îl chema Toader şi fiindcă era mai mic îi ziceau Toderică şi Toderaş. După ce au crescut feciorii, de erau cât oamenii de mari, s-au învăţat vânători; mai vânează azi, mai mâne, până într-atâta îndrăgesc vânatul de nu se mai puteau opri locului p-acasă, ci tot prin păduri erau cu puşca în spate. Odată i-a apucat noaptea într-o pădure. Deci s-au tras în lături din drum lângă un copac mare, acolo şi-au făcut foc şi s-au pus pe cină. După cină se sfătuiesc ei că n-ar fi bine să doarmă toţi trei deodată, ci numai doi din ei, iar unul să meargă lângă drum, să străjuiască, ca să nu li se întâmple ceva, să vie cineva, vezi, să le ia armele, ori doară chiar să-i omoare. Aşadară cei doi mai tineri se pun pe o dungă, iar cel mai mare îşi umple puşca şi merge lângă drum să păzească. Şi nu vede el nimica până colo către miezul nopţii, atunci aude că se apropie într-acolo o căruţă cu patru cai negri, şi cum era lună albă îi vedea apropiindu-se de el.
— Stai! cine eşti? strigă feciorul, dar din căruţă nu-i răspundea nime, nimic. Mai strigă şi a doua oară, dar iar nu-i răspunse nimeni, nimic. Atunci strigă feciorul a treia oară:
— Stai, că de nu trag cocoşul! Şi din căruţă auzi un glas:
— Nu trage cocoşul, că pe de tine stau în loc. Şi n-a tras cocoşul. Iar când a fost căruţa pe de el s-a oprit în loc şi un om din căruţă îi dădu un corn şi-i zise:
— Na cornul acesta şi când vei fi într-un năcaz mare, să sufli în el că vor ieşi verde de cătane, de va fi greu pământul de ei, iar când vei sufla în el pe celălalt capăt, se vor face cătanele nevăzute. Şi aşa oamenii cei doi cu căruţa s-au dus, după ce-i dădură cornul, iar feciorul rămânând singur, suflă odată în corn să-i vază puterea, şi se făcu verde de cătane în jur de dânsul, apoi suflă o dată în capătul celălalt şi iar se ascunseră cătanele. După ce se făcu ziuă, merse la cei doi fraţi ai lui, care dormeau încă.
— Bună dimineaţa, fraţilor, no da cum v-aţi hodinit?
— Bine frate, dar tu dormit-ai vreoleacă şi ce-ai văzut?
— De dormit n-am dormit, că omul doar nu de aceea se leagă c-a păzi, ca să se dea somnului, dar n-am văzut nimic.
Acum şi-au făcut feciorii foc, şi-au fript nişte carne de iepure, au prânzit şi-au apucat calea prin cea pădure, să scape undeva la largul, că nu mai aveau sare, ba şi praful li se împuţinase. Şi umblară feciorii mei toată ziuliţa, fără să afle undeva capătul pădurei, iar când fu seară erau chiar la locul de unde plecase dimineaţa. Ce să ştie face? O să mai mâie o noapte acolo!
Îşi fac foc, îşi fac de cină, cinează şi iar se sfătuiesc să meargă unul să păzească. Acum merge feciorul cel mai mijlociu, şi el cu puşca încărcată şi cu pipa aprinsă, ca să nu îl prindă somnu. Până cătră miezul nopţii nu văzu nici el nimica, deşi era lună de puteai număra galbini la ea, numai să fi avut, dar la miezul nopţii auzi hurducături de căruţă şi îndată şi văzu una cu patru cai negri.
— Holt, cine-i?
Dar nu-i răspunde nime nici o vorbă.
Mai strigă o dată holt, şi iar nu-i răspunde.
Când fu la a treia oară strigă:
— Holt, că de nu trag cocoşul!
— Ba nu-l trage, îi zise un om din căruţă, că stăm noi când vom fi pe de tine. Şi n-a tras cocoşul puştii, iar oamenii când fură cu căruţa pe de el, stătură în loc şi-i ziseră:
— Na punga asta cu bani, şi oricât vei cheltui din ea, tot nu se vor mai găta. Apoi s-au dus oamenii cu căruţa, iar feciorul au cercat să vadă aşa minunată e punga aceea, după cum i-au spus oamenii; deci luă un pumn bun de galbini din ea şi văzu că ea tot plină rămâne, şi i-a părut bine.
După ce s-a făcut ziuă, s-o dus şi şi-a trezit fraţii să gate ceva de prânz, că lui i era foame, cum nu dormise toată noaptea.
— No da ce-ai văzut, frate? îl întrebară cei doi.
— N-am văzut nimic, numai sunt cam obosit cum n-am dormit toată noaptea şi mi-e foame; haidaţi să ne facem ceva de prânz şi să mai umblăm prin astă săcreată1 pădure, doară vom putea ieşi pe undeva din ea.
Aşa au şi făcut, şi-au făcut foc, şi-au fript carne pe cărbuni, au mâncat bine şi-au luat-o prin pădure, doar vor putea ieşi cumva la largul, dar de ce umblau de aceea se înfundau mai tare; şi când fu seară erau chiar la locul de unde plecaseră dimineaţa. Aci iar îşi făcură foc de cină şi după cină cei doi fraţi mai mari se culcară, iar Toderică merse să-i păzească, că-i venise rândul. Şi păzeşte şi el lângă drum duhănind până cătră miezul nopţii, dar nu vede nimic. Atunci însă i se pare că aude tropot de cai şi durăitură de căruţă. Ascultă mai bine, să uită în aceea parte cu puşca gata, adecă venea o căruţă cu patru cai negri.
Îndată ce-o zări, strigă Toderaş:
— Holt! cine e?
Iar răspuns n-a căpătat; a mai strigat o dată, şi iar nu i-a răspuns nime, nimic. Acum Toderaş văzând că căruţa se tot apropie, a pus degetul pe cocoşul de la puşcă şi-a strigat a treia oară:
— Holt! stai locului, că de nu trag cocoşul! Acum i-au răspuns din trăsură:
— Nu trage cocoşul, că stăm când vom fi pe de tine. Şi n-a tras Toderică cocoşul, iar când a fost căruţa pe de el a stat în loc şi-a văzut că în căruţă erau doi oameni, iar unul din acei doi oameni i-a dat un clop şi i-a zis:
— Fiindcă n-ai tras cu puşca în noi, iată-ţi dăm ţie clopul acesta, tu dacă li-i pune în cap, unde vei gândi acolo vei fi şi nimeni nu te-a vedea, poţi să te gândeşti că eşti la împăratul la masă, şi-acolo vei fi numaidecât, şi vei mânca, şi vei bea cu el şi cu mesenii lui, şi nimeni nu te-a vedea.
Cei doi oameni cu căruţa s-au dus, iară Toderaş era voios de darul ce-a căpătat. Apoi Toderaş şi-a pus clopul pe cap şi a zis: „Să fiu la împăratul la masă”. Şi îndată a fost acolo. La curtea împăratului era ospăţ mare, că venise peţitorii la fata împăratului. El s-a pus la masă, a mâncat, a băut, a auzit ce vorbeau şi-a văzut pe toţi, dar pe el nime nu l-a văzut. A văzut cât e de frumoasă fata împăratului şi a auzit-o zicând că ea numai după acela s-a mărita care o câştiga-o în joc de cărţi. El toate le-a văzut şi auzit, dar n-a zis nimic, fără după ce s-a săturat a zis:
— Să fiu la fraţii mei în pădure! Şi acolo a fost numaidecât. Era ziuă albă, când ajunse la ei, dar ei dormeau încă, că vara-s nopţile scurte. Deci i-a trezit şi ei l-au întrebat:
— Noa, da ce-ai văzut, frate? Iar el zise:
— N-am văzut nimica, mulţam Doamne.
După aceea, au mai umblat ei prin pădure, cât au umblat şi-au dat de-o potecă care i-a scos din pădure, apoi au mers tot pe ea, până au ajuns la un sat. Acolo fraţii cei doi mai mari s-au însurat şi s-au pus pe muncă, iar Toderică a rămas tot prăşcău (holtei). Până acum nici unul nu ştia ce-au căpătat cei doi de la oamenii din căruţă, dar acum au spus fiecare ce-au căpătat. Fiecare se mira de darul fraţilor săi; deci Toderică zice cătră fratele cel mijlociu:
— Mă frate, tu eşti însurat, eu nu; uite, am auzit până a zis fata împăratului, că ea numai după acela s-a mărita, care i-a mirui (câştiga) banii în joc de cărţi. Să-mi dai tu punga ta şi eu să-ţi dau clopul meu, că banii din punga ta ştiu că nu-i poate câştiga toţi şi de-o câştig eu, mă fac împărat, iar pe voi, ca pe fraţii mei, vă fac ghinerari.
Şi se învoi fratele cel mijlociu, dădu punga lui Toderaş, iar Toderaş îi dădu clopul.
Acum se duse Toderaş oblu în oraşul împăratului, îşi cumpără un rând de haine ca feciorii cei de împăraţi şi merse a peţi la fata împăratului.
Aceea zise:
— Văd că eşti om harnic şi mi-ar fi drag de tine, dar eu mi-am pus în gând numai după acela să mă mărit care mă va câştiga în cărţi.
— Bine-i şi aşa, zise Toderaş.
Şi s-au prins la joc de cărţi şi s-au jucat trei zile şi trei nopţi şi-a câştigat fata împăratului trei buţi de galbini de la Toderică, dar din punga lui tot nu se mai gătau galbinii. Acum nu mai puteau de obosiţi. Deci, mirându-se fata împăratului de punga cea minunată a lui Toderică, din care tot scotea bani şi cum i pierdea, cum scotea alţii şi iarăşi alţii, zise:
— Ştii ce, Toderică? Hai să ne lăsăm de joc; mie mi-e drag de tine şi după tine vreau să mă mărit, de acum încolo dară sunt mireasa ta. Şi s-au lăsat de joc şi s-au pus pe ospăţ au mâncat, au beut şi Toderică fiind pirotit (trudit, obosit de nedormire) şi mai gustând şi din acele vinuri scumpe s-a şumenit2 şi s-a culcat şi îndată a adormit ca mort.
Fata împăratului i-a luat punga şi i-a pus alta în locul ei, iar dacă s-a trezit Toderică a zis fata:
— Hai să ne mai jucăm în cărţi; doar vei fi mai norocos ca până acum.
Şi s-au jucat dar minteni3 a pierdut Toderică toţi banii, că nu mai avea punga cea fermecată, şi-apoi l-a dat fata pe uşă afară. Acum se duse Toderică acasă la frate-său cel mai mare şi-i spuse toată întâmplarea, apoi îl rugă să-i dea cornul cel cu cătanele, să bată pe împăratul cu armezi cu tot şi să-şi scoată punga…
Şi-i dădu frate-său cornul şi merse Toderică cu cornul în buzunar până ajunse la curţile împăratului, acolo suflă odată în corn şi ieşiră cătanele câtă frunză şi iarbă, începură bătaie groaznică asupra cătanelor împărăteşti şi asupra lui. Şi se sperie împăratul şi zise către Toderică:
— Ştii ce? Hai să ne împăcăm; adună-ţi cătanele şi hai să-ţi dau fata.
Şi crezu bietul Toderaş. Suflă în celălalt capăt al cornului şi îndată cătanele se făcură nevăzute, iar împăratul şi împărăteasa, dar cu deosebire fata împăratului, chemară pe Toderaş înlăuntru şi-l ospătară bine şi-i spuseră că mintenaş vor trimite după popă şi-l va cununa cu fata împăratului. Acum credea Toderaş şi mai tare, că nu-l vor purta ziua cu lumină, deci se puse şi mâncă şi beu bine, ba poate beu chiar mai multişor de cum se cade să bea peţitorii şi mirii. Şi după ce se şumeni se culcă şi dormi ca dus din lume. Cât ce-l văzură adormit, îi luară cornul şi-i puseră alt corn în buzunar, ş-apoi îl deşteptară şi-i spuseră că tot nu se poate una ca aceea, să aibă el nevastă pe fata împăratului, deci să meargă de unde a venit. Şi se mânie Toderaş şi scoase cornul din buzunar şi suflă în corn, dar putea fluiera a pagubă, că din corn nu-i ieşiră cătane. Întristat şi batjocorit cum era, începe Toderaş a se ruga de împăratul şi de toată casa lui, că dacă nu-i dau fata, nu-i nici o supărare, dar să nu-i ţină cu puterea cornul şi punga. Curtenii împăratului însă l-au scos frumuşel afară, apoi l-au amuţat cu cânii până l-au scos şi din oraş, nu numai din ogradă.
Supărat, cum era Toderică, tot merge făcând planuri după planuri, până se trezeşte iar în satul unde şedea frate-său cel mijlociu şi se rugă să-i dea pălăria, doar cu ajutorul ei va putea scoate punga şi cornul, că uite aşa şi aşa s-a întâmplat.
Şi-i dă frate-său pălăria şi el şi-o pune pe cap şi strigă: „Hop! hop! să fiu la împăratul în curte cu el şi cu fata lui la masă!”
Şi când a gătat de zis vorbele acestea, atunci şi era la împăratul după masă, pe toţi îi vedea, dar el nu era văzut de nime. Mănâncă el acolo, bea bine, şi se ospătează, dar odată se face ca şi cum şi-ar scăpa pălăria şi-atunci toţi îl văd, se minunează cum a ajuns el acolo, când, pe unde, dar cum îşi pune pălăria pe cap nu-l mai vede nimeni cum şedea chiar cu fata împăratului umăr cu umăr. După ce se sătură bine, prinde pe fata împăratului în braţe — dar nime nu-l vedea, — fără ea strigă să o lase, dar el zise: „Hop! hop! să fiu cu fata împăratului colo în mijlocul pădurei ceea, unde ne pierdurăm eu cu fraţii mei!”
Şi îndată fu acolo el cu fata împăratului chiar într-o poiană mândră de să tot şezi la umbra ei. Acolo îşi luă Toderaş pălăria jos de pe cap, atunci fata împăratului nu mai era înfricată, vedea că-i el, Toderaş care de atâta amar de vreme-i trage nădejdea, deci se făcu ca şi cum i-ar părea bine şi zise cătră el:
— No vezi aşa, nebunule, dintâiaşi dată a trebuit să mă furi tu, că mie tot drag mi-a fost de tine, numai mama şi tata nu mă lăsau să mă mărit după tine, dar lasă numai, bine că am scăpat dinaintea lor, că mai bine vom trăi noi amândoi aici în codri, că te-oi cumpăni eu să scoţi din curţile tatii şi cornul şi punga, apoi să faci şi tu batjocură cu cei ce te batjocoriră. Şi sărută pe Toderaş şi se drăgosteau şi se jucau la umbră, ca doi copii răsfăţaţi, apoi se culcară şi durmiră ei cum doarme bărbatul cu muiera şi tot povestiră până scoase iară din minte pe Toderaş.
— Da hoţ mai eşti tu, Toderaş! Bine ai mai pus tu trebile la cale, de numai ne trezirăm aici!
El îmbătat de dragoste se vându iară:
— Da, căci de mult te furam de era pălăria la mine, că dacă pun pălăria pe cap nime nu mă vede, şi cum zic hop! hop! — să fiu unde gândesc! acolo mă aflu, că pălăria asta aşa putere are.
Acum îi era fetei de ajuns.
Deci se puse şi-l mai drăgosti şi-l mai sărută până văzu că pe el îl fură somnul; atunci se făcu că doarme şi ea apoi după ce băgă de seamă că el a adormit, şi-a pus pălăria lui pe cap şi-a zis numai încet: „Hop! hop! să fiu la tata acasă!”
Şi în minuta aceea ea a şi ajuns acasă la împăratul, iar el a rămas dormind dus…
Când s-a trezit era singur cu capul gol.
Acum începu a deznădăjdui, nici nu mai gândea să meargă acasă la fraţii lui, după ce prăpădise şi darurile lor şi al lui.
Deci umblă ca buigat4 de cap prin cea pădure săcreată, ar fi voit să dea ceva bidiganie de el şi să-l mănânce, cu atât mai vârtos că începu a-l prinde şi foamea şi setea, pre lângă alte năcazuri, dar n-avea nimic, chiar nimic, numai ce era pe el şi capul cel gol. Mergând el aşa îngândurat prin cea pădure, dă de un măr mare cu nişte mere roşii ca focul şi ca pumnul de mari, să le mănânci şi cu ochii. Cum era flămând şi însetoşat, se repede la ele şi minteni mănâncă două, adecă cum le mănâncă, cum îi cresc două coarne ca la boii cei ungureşti, de mari şi răsucite.
— Asta-i bună, zice el, numai bine mi se întâmplă, numai de coarne sunt vrednic, să împung ca vitele, că daruri am avut eu, frumoase daruri de la Dumnezeu, dar le-am prăpădit pentru fata împăratului: aşa cap sec! asta- i fată de împărat!
Nu mai cuteză să mănânce mere, ci plecă de acolea ruşinat.
Nu merse însă mult şi dă de un păr cu nişte pere mari şi frumoase, galbine roşcovane şi mari ca ouăle celea de gâscă.
De flămând era flămând; setea încă-l cocea, dar sta pe gânduri să mănânce din pere ori ba? Ce-a da Dumnezeu aceea va fi, zise el şi luă o pară şi, cum o mâncă, cum îi căzu un corn. Mulţămi lui Dumnezeu şi mai mâncă una, şi-i căzu şi celălalt corn.
Acum iară era voios şi se gândi puţin şi se răzgândi, şi apoi se duse la măr şi luă atâtea mere, câte chibzui că va putea duce, apoi luă câteva pere şi merse să iasă la largul, de-a nimeri. Şi-a nimerit uşor. Şi cum a ieşit din pădure a văzut departe un oraş; acolo o să merg, zice el. Şi se duse. Şi când ajunge în oraş chiar ieşeau oamenii din biserică. El se pune şi-şi întinde o ţâr de şetruţă cu merele cele scumpe şi prind oamenii a se aduna în jurul lui ca la o comedie, că nime nu mai văzuse aşa mere frumoase. Prind a-l întreba că ce cere pe ele? Iar el le răspunse: „Pentru fiecare măr patru sute bune!” Toţi oamenii se îngroziră de preţul acela mare, bani de o păreche de boi pentru un măr.
Curând ajunse vestea şi la curtea împăratului despre mândreţa şi scumpetea merelor şi fata împăratului numaidecât trimite o slujnică cu şasesprezece sute bune să-i aducă patru mere, unul la împăratul, unul la împărăteasa şi două pe seama ei. Şi minteni veni slujnica cu patru mere şi le dete fetei, iar fata dădu unul la tată-său, unul la mumă-sa şi două şi le opri ei şi ieşi în casa sa.
Şi mâncă împăratul mărul şi când îl gătă de mâncat îi crescu un corn în frunte ca la Surilă; şi mâncă şi împărăteasa mărul ei şi-i crescu un corn cât al Joienei noastre, iar fata, fiind mai lacomă, ca toţi tinerii, îndată huzdopă5 amândouă merele şi-i crescură două drăguţe de coarne, de gândeai că de la un bou săsesc le-a împrumutat. Dar ea nu ştia că le are şi nici mumă-sa nu ştia că ea are un corn, nici tatăl său. Când se adunară la amiazi se înfiorară:
— Tată, zise fata, dumneata ai un corn, uite că şi mama are!
— Tu ai două, ziseră împăratul şi împărăteasa.
Numai atunci băgară de seamă că ei au coarne.
Adunară doftori peste doftori şi cercară şi cercară cu toate leacurile din apoteci6, dar nu folosi nimic. Toderaş, după ce căpătă sutişoarele, se duse la boltă7 şi-şi cumpără haine doftoreşti, o pălărie cât mierţa oraşului, ochelari negri şi umblă cracoş de picioare, se făcu doftor în tălpi şi merse aţă la curtea împăratului.
— Ce cauţi? îl întreabă un slujitor, şi cine eşti?
— Eu îs doftor şi anume, care vindecă coarnele de la oameni, vin la înălţatul împărat să-i arăt dreptăţile.
— Chiar în bun loc nimereşti, îi zise slujitorul, că şi la înălţatul împărat i-a crescut un corn.
Şi-l sloboade înlăuntru, iar Toderaş spune la împăratul lefteria8 lui.
— Bine că te-o adus Dumnezeu, zise împăratul, că uite ce-am păţit, din chiar senin mi-a crescut mie un corn şi unul la împărăteasa, şi două coarne la fată; de mine şi de împărăteasa calea ca valea, că suntem bătrâni, dar biata fată nu şi-a căpăta peţitori, sărmana. De ne poţi vindeca, te umplem de bogăţie!
— Că vă pot. Şi se pune doftorul Toderică şi se face a unge cornul împăratului, şi scoate din buzunar o pară şi dându-i-o împăratului zice:
— Gustă din para asta până te lecuiesc eu. Şi tot îmbucă împăratul câte oleacă din para cea bună şi până o gătă, atunci scutură doftorul Toderică de corn şi o dată îi rămâne în mână, iar împăratul rămâne ca şi mai-nainte până nu mâncase mărul. Nu mai ştia ce să facă de bucurie, îi dădu o pungă de bani şi-l duse în chilia împărătesei şi-o vindecă şi pe ea, tocmai ca şi pe împăratul, şi iar îi dădu o pungă de bani.
Acum îl duse în chilia fetei s-o vindece şi pe ea. Dar Toderică zise:
— Dragii mei, la coconiţa e lucru cu mult mai greu, că dumneaei are două coarne şi sunt cu mult mai groase. Fără eu mă leg că şi pe dumneai o vindec, numai nu aşa iute. Lăsaţi-mă numai pe mine aici şi nu veniţi până peste un ceas, poate că va cam zbiera, că va durea-o, că a dumisale trebuie să le tai mai întâi, dar nu veniţi înlăuntru, ascultaţi-mă pe mine, de vreţi să fie fata iară cum a mai fost.
— Că te-om asculta, zice împăratul şi împărăteasa, ieşind din casa fetei.
Fata era voioasă văzând ce doftor învăţat a nimerit la ei, care în scurtă vreme a vindecat de coarne pe părinţii ei şi peste un ceas o va vindeca şi pre ea.
Toderică, doftorul acest luminat, porunci fetei de se dezbrăcă în pielea goală, şi ascultă fata. Apoi el scoase o funie din buzunar şi o legă bine de grindă ş-apoi legă pe fată de coarne şi-o trase în sus de sta spânzurată în aer. Îi era greu bietei fete, dar trebui să rabde, că o vindecă de coarne. Dar hoţul de doftor, după ce o legă bine, apucă un măcăuaş9 şi prinde a o încinge pe spate, pe picioare, pe unde apucă, până o face toată vergi. Ea ţipătea de gândeai că guta o lovea, dar el nu înceta cu leacul; toată era meleştuită10 de bătaie. Atunci intră împăratul cu împărăteasa înlăuntru şi văd chinul fetei.
— Dar ce faci, domnule doftor, dumneata ne omori fata!
— Ba nu, numai o lecuiesc. Unde mi-e cornul, punga şi pălăria, care mi le-a luat cu vicleşug fata asta? Scoateţi-le afară, că o las, dar de unde nu, şi pe voi vă bat.
— Dezleag-o şi n-o mai bate, că ţi le dăm.
Şi-o dezlegă Toderică, iar ea nu mai aşteptă nici un cuvânt, fără deschise lada, îi dădu punga, cornul şi pălăria, numai să se vadă scăpată.
Toderică nici nu-şi luă rămas bun, fără-şi puse pălăria pe cap şi zise: „Hop! hop! să fiu la fraţii mei!” şi într-o minută a fost acolo şi le-a spus toată păţania, din vremea doftoriei sale, cum v-am spus-o şi eu dumneavoastră.
Însuratu-s-o Toderică, ori rămas-a tot holtei, nu se ştie, dar aceea ştiu, că la fete de împărat altul n-a mai umblat a peţi şi, de n-a murit, şi astăzi trăieşte.
Auzită şi scrisă în Rodna veche.
- săcret = despre locuri, case: nelocuit, pustiu. ↩︎
- a şumeni = a se ameți de băutură, a se chercheli. ↩︎
- minteni = îndată, imediat. ↩︎
- buigat = zăpăcit (de cap). ↩︎
- a huzdopa = a mânca cu lăcomie. ↩︎
- apotecă = farmacie. ↩︎
- boltă = piață. ↩︎
- lefterie = reputație, pricepere. ↩︎
- macău = bâtă. ↩︎
- meleştuit = zdrobit. ↩︎