Mulţi oameni şi-au bătut capul că de ce-i zic tutunului „tămâia dracului“, şi dacă-i tămâia dracului, de ce-l folosesc oamenii cari se zic a fi ai lui Dumnezeu. Dar nimeni nu ştia spune nimica despre aceste lucruri până ce odată învie un om din morţi, apoi acela ne spuse din fir în păr, precum voiesc să vă spun şi eu d-voastră. Cui i s-ar părea că nu mint destul de bine, ori de nu ştie nici ca mine, lasă-mă s-o mint eu, dacă am început-o.

Zice că odată a murit un om, dară murise de tot, cum e data, şi l-au aşezat în sălaş, şi-l gătau de a-l trimete pe cealaltă lume. Şi-l privegheară o zi şi o noapte, şi iar o zi şi iar o noapte, adecă îl privegheară două zile şi două nopţi, iar a treia zi îi făcură groapa. Groapă afundă i-au făcut, că era gazdă omul, afundă şi largă, cât de-a dragu să intri în ea. Dară mortul naibii ce se gândeşte, ce nu se gândeşte, că se trezeşte până ce nu-l îngroapă, în ziua când era să-l îngroape. Văzând priveghetorii scularea mortului cu pânza pe obraz, o tuliră care încătrău şi mortul rămase singur-singurel în casă. Neamurile şi muierea mortului s-au dus drept la preotul să-i vestească despre învierea mortului şi să-l roage să vină să-i cetească ceva, doar va muri mai bine.

Şi se ia popa meu cu muierea mortului, îşi aprinde pipa, îşi ia ceaslovul şi patrahirul subsuoară şi merg cătră casa mortului, mergând ghivănind (cum zic bănăţenii), adecă povestind (cum zicem noi). Când întră popa înlăuntru cu pipa aprinsă slobozind fumuri ca un turc, îl zăreşte mortul şi începe la el: „Afară, satană, nu mă afuma cu tămâia dracului!“

Şi popa se supără şi ieşi zicând:

— Ducă-mă, că între nebuni doară n-oi sta, dar şi tu vei merge acuş, că multe nu mai ai, n-ai mai înviat tu să trăieşti, ci să spui o minciună, două şi să adormi somnul cel de veci! Aşa a zis popa când s-a dus.

Iară după ce s-a dus popa, au întrebat oamenii pe cel înviat din morţi că de ce a zis că popa îl afumă cu tămâia dracului. Iar el a răspuns:

— D-apoi cum să zic, că doară tutunul nu e altceva decât tămâia dracului!

— Cum să fie tămâia dracului? doară e buruiană ca toate buruienile!

— Dacă sunteţi proşti şi nu ştiţi cum e tutunul tămâia dracului, iată să vă spun eu, dară băgaţi de seamă, nu mă îngăimăciţi, lăsaţi-mă să o mint cumsecade!

Apoi începu cel înviat din morţi:

— Era odată un sihastru sfânt, cucernic şi evlavios, toată viaţa ş-o petrecuse cetind în cărţile cele sfinte, în coate şi în genunchi. Mamonul¹ supusese toată lumea, dară de sihastrul acela nu s-a putut apropia, pe el nu l-a putut supune. Ţinut-au drept aceea dracii sobor, curm ar putea supune şi pe cucernicul părinte. Şi a ieşit din sobor aşa, că cel mai mişel dintre draci să fie îndatorat a seduce pe sfântul părinte.

Şi merge dracul cel mai isteţ aţă la mănăstirea sfântului părinte şi acolo se dă peste cap şi se face o fată frumoasă şi intră înlăuntru la călugăr.

— Bună seara, cinstite părinte!

— Bună seara, dar ce vânturi te poartă prin locurile acestea secrete?

— D-apoi, cinstite părinte, am rătăcit şi nu ştiu unde să merg peste noapte, fii bun şi lasă-mă să rămân la d-ta.

— Bucuros, zice călugărul şi prinde a ceti mai departe în cărţile sale. Şi ceteşte şi ceteşte, dară aşa de la inimă ceteşte, de nici n-auzea cum se văieta fata şi striga:

— Iartă-mă, părinte, lasă-mă să merg, că în veci nu mă mai apropiu de d-ta. Dar părintele era cufundat în cetire şi nu-i auzea glasul. A tot cetit până în zori de zi, atunci s-a uitat îndărăt peste umăr şi a văzut o cioară bătându-se cu moartea, şi iar a cetit până colo cătră prânz; atunci iar s-a uitat peste umăr îndărăt şi văzu că cioara murise. Deci o ia şi o aruncă într-un copaciu din dosul mănăstirei; şi cum o aruncă, cum se opreşte acolo.

Dracii aşteaptă o zi, două, trei…, dar pace, ortacul lor nu se mai întoarce. Atunci zise mamonul cel mare:

— Spusu-v-am să nu vă prindeţi în sâmbră cu călugărul cela? Acum să văd care va merge să afle despre ortacul nostru cel mai isteţ şi mai cutezător!

Nimeni nu cuteza să meargă în aretul mănăstirei, dar mamonul alege şapte drăculeţi cu pinteni şi le zice:

— Să mergeţi aţă la mănăstire şi să vă scăpaţi ortacul de chinuri.

Şi s-au pornit dracii toţi şapte, fireşte cam cu frica în spinare, dar totuşi s-au dus de frică bucuros. Când se apropiară de mănăstire, le veni încă din depărtare miros de drac. Şi căutară până aflară cioara în arbore, dar nu cutezară să pună mâna pe ea, deşi era mai putredă. Penele îi căzuseră şi din ele crescuseră acolo, unde căzuseră, nescari buruieni cu frunze late ca palma şi cu miros de drac. Şi le adulmecară dracii şi le puseră numele tutun, că aşa fusese numele dracului care se făcuse fată şi din fată cioară, din penele căreia crescuse apoi buruiana aceea cu miros de drac.

Dracii se sfătuiră cum să folosească ei buruiana aceea, care e din fratele lor crescută. Deci se hotărâră să o usce, apoi uscată să o aprinză şi fumul să-l bea mama dracului celui mort, a lui Tutun, era numită Pâca; ea era foarte supărată pentru feciorul ei şi plângea. Soborul drăcesc a hotărât că întru cinstea acestei mame supărate să se facă ulcica în care va arde tutunul. Aşa au făcut pipa, adecă luleaua. Aşa a poruncit că dracii, cari vor ţinea ţeava pipei în gură, când vor fuma să zică tot: pî! pî! pî!, adecă: Pâcă, nu fi supărată!

Şi toate s-au întâmplat la fel; fiece drac şi-a făcut câte o pipă de lut, i-au pus câte o vergea de soc, şi umplându-le de tutun şi dându-le foc, începură a strânge din buze şi a face: pî! pî! pî! Iară Pâca începu a-şi pierde jalea din ce în ce, până în urmă luă şi ea o pipă de la un drăculeţ, care avea două, şi pipă şi dânsa, să-i treacă de necaz.

După ce mângăiară pe babă, ţinură dracii alt sobor, ce să facă cu cioara din copaciu. Şi soborul hotărî că din ea să facă numaidecât un ţigan. Şi s-au dus vreo şapte-opt draci şi au furat cioara din copaciu, aşa fără pene cum era, şi-au făcut din ea un ţigan. Acela, cum şi-a deschis ochii, a strigat: „Măi, care mi-aţi luat pipa?“ Şi mult se bucurară dracii văzând că ţiganul n-are altă poftă mai mare. Acum ştiţi de ce ţiganii sunt aşa mari pipători? Şi de ce le zice lor cioară? Dar iar tăceţi, că nu-i gata!

Ei, dar dracii numai cu atâta nu erau mulţămiţi, ci voiră ca buruiana cea crescută chiar din sângele lor să se lăţească în toată lumea, să o folosească toţi oamenii, nu numai ei, adecă dracii şi ţiganii. Aceasta era însă un lucru greu, dar în urma urmelor tot au izbutit.

Era adecă pe vremile acelea un împărat foarte puternic şi bogat, şi el avea numai o fată. Fata aceea era foarte frumoasă, dar fiind pleşugă (pilegă), adecă cu capul gol ca o curcubetă, n-o putea vedea tatăl său în ochi. Odată împăratul a făcut un ospăţ mare, la care a chemat pe toţi craii şi împăraţii vecini. Dar când s-a apropiat ziua ospăţului celui mare şi-a chemat fata înainte şi i-a zis:

— Ia-ţi merinde şi bani, câţi vei putea duce în spate şi te du de la casa mea, dar te du şi dusă să fii, până vei avea păr pe cap, cum au alte fete de vârsta ta. Fără păr pe cap să nu te mai văd! Aşa i-a poruncit tatăl său, împăratul, iar fata început-a a plânge, a se văieta, că ea nu-i de vină, că şi ea ar vrea să aibă păr, dar dacă nu-i creşte ea nu-i de vină. Împăratul nici că vrea s-o asculte, ci zise:

— Du-te şi fără păr pe cap să nu îndrăzneşti cumva a te mai înturna!

Ce să facă biata fată? S-a pus pe cale şi du-te, du-te, tot înainte, până i s-au gătat şi merindea şi banii. Atunci a însărat lângă un copaciu, unde erau doi oameni lângă foc şi pipau de mergea colb. Fata nu văzuse până atunci pe nimeni pipând, deci se cam temea de cei doi oameni, dar în urmă se gândi: „Tot c-o moarte sunt datoare, şi-aşa merindea mi-am gătat-o, banii încă, acasă n-am ce căuta.” Deci merge aţă la foc.

— Bună seara, bade.

— Bună să-ţi fie inima, drăguţă, zise unul din cei doi oameni, apoi o pofti să şază lângă foc, văzând-o ostenită de cale. Şi şezu fata şi prinse a vorbi, le spuse cine e, a cui e, ce caută şi cât a umblat fără de a-şi afla leacul.

— Oh! zise unul dintre cei doi pipători, bine că ai dat de noi, nu te teme, până dimineaţă ai păr ca fetele cele mai frumoase, apoi ne vei prinde şi d-ta odată bine în vreme de lipsă.

Şi numaidecât ospătară cei doi oameni pe fata împăratului cu ce avură, apoi o unseră cu nişte ulei de cap şi o culcară să se odihnească. Când se trezi, dimineaţa avea păr până în genunchi: galbin, des, moale şi frumos, de să mai fi avut încă doi ochi ca să te uiţi la el. Când îl văzu fata, mai că leşină de bucurie, dar iarăşi trase de seamă şi mulţămi oamenilor frumos, apoi îi întrebă că pentru binele acesta mare ce i-au făcut ei ce vor pofti, că uite, tatăl său le va da orice, că e împărat puternic şi bogat putred. Dar oamenii cei doi au răspuns:

— Nu-ţi cerem nimic, decât că buruiana asta, care se cheamă tutun, să o duci la voi acasă. Îţi dăm şi o pipă, spune înălţatului împărat să pipeze cu ea, să bage adecă în ea frunze de aceste de tutun şi să pună pe ele foc şi să tragă fumul în gură, că este foarte folositor; ca să nu i se gate buruiana asta niciodată şi să aibă totdeauna ce fuma, iată îţi dăm şi seminţe de tutun. Seamănă-le, cum vei ajunge acasă, şi dă la cine va cere din ele, că e o buruiană tare bună şi vrem să se lăţească în toată lumea. Noi suntem doftori şi numai binele oamenilor îl voim; nimic nu cerem nici nu primim pentru leacurile şi sfaturile noastre.

Fata a luat frunzele şi sămânţa cea de tutun, le-a pus bine cu pipa la un loc şi a mers aţă acasă. Dumnezeu ştie în câtă vreme a tot mers cătră casă, dar de bună seamă a ajuns curând, că mergea cătră casă de sta să zboare de bucurie că ea are păr frumos ca alte fete, ba încă mai frumos. La împăratul acasă încă nu se gătise ospăţul, toţi erau în voie bună. După ce întră fata înlăuntru şi văzu împăratul că ea are păr, era să-şi iasă din piele de bucurie. Ea le povesti toată întâmplarea, dărui tatălui său pipa şi frunzele cele de tutun şi el prinse a fuma, şi-i plăcu fumul, cum era cam voios de vin, şi dădu şi celorlalţi oaspeţi să fumeze, şi la toţi le plăcu, că toţi erau serbezi de beutură. Iar fata le dete la toţi sămânţă să semene şi ei pe acasă buruiana dracului, adecă tutun. Aşa s-a prăsit tutunul în lume, dragii mei, şi el nu este altceva decât tămâia dracului. Cu toate acestea, azi îl pipează chiar şi popii, că doară văzurăţi cum veni şi popa nostru mai nainte cu un pipoi cât un măturoi!

Când a isprăvit vorbele aceste, a murit de tot omul nostru, şi mort este până în ziua de astăzi.

Scrisă la Blaj de la un student gimnazial, care era de pe Murăş şi o auzise pe la ei pe acasă.

---

1. mamon = drac. ↩︎