Pe vremile când umbla Dumnezeu cu Sfântul Petru pe lume, trăia o păreche de oameni, un bărbat şi o muiere. Ei erau oameni săraci, n-aveau decât o vacă, de la care se îndulceau ei amândoi cu doi fii ai lor. Nici casa în care lăcuiau nu era a lor, nici că aveau vrun petec de pământ cât de mic; cu lucrul mânilor se susţineau şi cu lucrul plăteau dările şi birul casei.

Într-o seară, vine bărbatul de la coasă, cum fusese la un vecin bogat, şi află pe muierea mulgând vaca, iară copilaşii stând lângă ea să le dea lapte să bea. Bărbatul scoase din traistă o legătură mare de căpşune şi li-o dete copiilor, apoi după ce dădu sarcina de mohor vacei s-o mănânce, intrară toţi patru în căsuţă.

Nu se puseră bine la cină şi se porni un vânt cu ploaie de gândeai că piere lumea; tuna şi fulgera de gândeai că e sfârşitul veacului.

Cânele începu a lătra mai pogan decât la lupi, semn că om strein se apropie la casă.

— Ian ieşi afară, măi bărbate, de vezi ce latră dulăul aşa tare, va fi vrun biet drumariu, zise nevasta; iar bărbatul scoase capul pe fereastră să vază ce este.

Adecă doi oameni voiau să intre în curte şi cânele nu-i lăsa. Numai la lumina unui fulger i-a putut vedea. Apoi ieşi iute afară şi merse la poartă de apără pe drumari de câne şi-i băgă în casă.

— Bună seara, zise unul din călători.

— Bună să vă fie inima, zise talpa casei.

— Şi mai bună cina, zise celălalt călător.

— Poftim la cină, răspunse stăpâna casei.

Şi călătorii osteniţi şi flămânzi fiind, nu aşteptară mult îmbiat, se aşezară la masă şi mâncară omeneşte, mai vorbiră puţin, apoi se dezbrăcară şi se culcară.

Muierea le întinse hainele să se uşte, apoi se culcă şi ea.

— Ce oameni de omenie sunt oamenii aceştia, Doamne! zise unul din călători, după ce văzu că căsenii dorm, i-ai putea dărui cu ceva.

— Vor fi răsplătiţi la bătrâneţe, zise celălalt drumariu, ş-apoi adormiră.

Dimineaţa, iar omeni muierea pe călători cu mămăligă şi cu lapte cald. Iar unul din ei, văzând bunătatea acelor oameni, îi întrebă prieteneşte:

— Ce-ţi pofti pentru binefacerea ce-o aţi arătat cătră noi de când intrarăm la voi în casă?

Iar bărbatul zise:

— Săraci suntem şi mulţumită lui Dumnezeu că suntem sănătoşi; numai sănătatea să ne-o ţină bunul Dumnezeu, de altceva lipsă n-avem, că muncim şi atunci avem de pe o zi pe alta; ca nişte oameni săraci, la bătrâneţe barem de ne-ar da bunul Dumnezeu trai mai liniştit, când nu vom mai putea munci.

— Să vă ajute Dumnezeu, zic călătorii, şi se duc pe aici încolo, iar oamenii rămân mângâiaţi că putură face bine bieţilor drumari.

Dar nu mult dup-aceea, cam pe la Ilie prorocu, vine o vreme grea şi le trăsneşte vaca de sub păretele casei, casa încă ia foc şi bieţii oameni scapă numai cu ce erau pe ei şi cu copiii de mână. Acum ce să ştie face? Ar rămânea aci, cu ce să trăiască? Dar unde să locuiască? Nu aveau nimic, deci îşi pun în gând să ia lumea în cap. Şi se pun oamenii mei la cale şi merg până la Dunăre. Dar cum să treacă Dunărea? Stau ei, şi numai ce văd o luntre venind către ei; în luntre era un turc, care o mâna. Se roagă de turc să-i treacă de cea parte şi se învoi turcul bucuros, însă zise că luntrea fiind mică, nu poate trece mai mult de cât unul odată. Deci se sui mai întâi muierea în luntre şi turcul vâsli prin valurile Dunărei până dincolo. Ei, dar nu se-ntoarse, căci muierea fiind frumoasă, îi plăcu foarte turcului, deci şi-o duse acasă la el.

Văzând omul că turcul a fugit cu muierea, se puse pe gânduri, apoi începu a căuta doară va afla vrun vad pe unde să poată trece şi el cu copilaşii, că cineva cu vreo luntre nu se mai ivea.

Şi umblă omul nostru cu copiii de mână, de colo până colo, până dete de un vad, pe unde i se păru că ar putea trece. Deci se desculţă, luă un copil în cârcă şi plecă prin Dunăre. Cum mergea, iată că în mijlocul Dunărei dădu de un prundiş gol, ca un ostrov mic, acolo puse copilul să se odihnească şi se uită înapoi la copilul de pe ţărmure.

Adecă vede o dihanie de lup că se apropie de el şi fuge cu el pe aci încolo. Atunci îşi pierde cumpătul, uită de copilul ce era lângă el şi fuge să scape pe cel de pe ţărmure din gura lupului. Dar vai! când ajunge pe ţărmure nu mai vede nici lup, nici copil; cine ştie unde fugise lupul cu el! Atunci se uită spre prundiş ca să vază pe al doilea copil, ce rămase singur în mijlocul Dunării, pe ostrovel. Adecă vede o undă mare apropiindu-se de el şi luându-l ca pe o peană; preste o clipită nu-l mai văzu. Ce era să facă, bietul om? Să se arunce şi el în Dunăre? În zadar i-ar fi fost cercarea de a-şi scoate copilul, deci se puse pe plâns.

El, care cu două zile mai nainte avea căsuţa sa, văcuţa sa, muierea sa şi copilaşii săi, acum era singur ca cucul la marginea Dunărei! Dar Dumnezeu atunci e mai aproape, când omul e în nefericirea cea mare; întări deci inima omului nostru, să nu cadă în păcate de a se arunca în undele Dunărei, şi-l îndreptă spre un oraş mare, unde se băgă păzitor la porcii domnilor.

Şi stătu el multă vreme ca porcar în acel oraş, poate vreo cincisprezece ani, dacă nu şi mai mult, fără de a auzi de muiere şi de copii, şi fără de a se plânge împotriva lui Dumnezeu; în timpul când îşi aducea aminte de ai săi, zicea: bun e Dumnezeu şi îndurat cătră toată lumea, şi pe mine m-a mângăia. Cu timpul mai uită de ei şi numai arareori se mai întâmpla să fie supărat de pierderea lor, că Dumnezeu îi întărise firea; drept că şi el se ruga lui Dumnezeu sfântul cu toată credinţa. În oraşul acela şedea chiar şi împăratul, care fiind foarte bătrân, muri şi el ca toţi oamenii, că doară şi împăraţii sunt oameni, ştiu că nu sunt draci să trăiască alăturea cu pietrile.

Ei! dar pe vremile acelea nu se alegeau împăraţii, ca în zilele noastre; nici nu rămâneau copiii împăraţilor în locul părinţilor lor, ori vrednici ori nevrednici; atunci Dumnezeu alegea pe împăratul. Adecă hotărau sfetnicii împărăţiei o zi, atunci toţi oamenii din împărăţie trebuiau să se adune la un loc, pe un câmp mare, şi unul arunca coroana în sus: aceea apoi atâta se învârtea prin aer până Dumnezeu o trimetea pe capul celui vrednic, şi pe care se aşeza coroana, acela era împărat, să fi fost omul cel mai sărac ori cel mai bogat, tot una era, atunci oamenii nu se împotriveau voiei lui Dumnezeu.

Astădată a fost alegerea de împărat chiar în câmpul unde era omul nostru cu porcii. Şi se adunară feciorii de crai şi de împăraţi, de grofi şi baroni din toată ţara, şi toţi fruntaşii ţării erau de faţă, ba şi feciorii, bogaţii din ţările vecine veniseră şi stăteau aşteptând cu capetele descoperite, că doară pe unul din ei se va aşeza coroana, care umbla prin aer deasupra capetelor.

Dar minunea minunilor! umblă prin aer cât umblă, până odată zbură departe, unde era omul nostru cu porcii, şi se aşeză pe capul lui. Atunci poporul strigă cu bucurie: „Să trăiască împăratul nostru!” şi-l duseră cu mare pompă la palat, şi-l îmbrăcară în hainele cele scumpe împărăteşti; iar ţara i se supuse ca la cel ales de Dumnezeu. Şi el purta cu înţelepciune treburile împărăţiei, încât toţi se mirau de mintea lui cea mare.

Dar odată vine la el un cioban cu un drăguţ de caş de să-l mănânci şi cu ochii:

— Bună ziua, înălţate împărate!

— Bună să-ţi fie inima, dragul meu; vei fi având vreo rugare?

— Am, înălţate împărate, am două rugări; mai întâi te rog să primeşti caşul acesta ca cinste de la mine; a doua te rog să faci o milostivire şi să-mi ierţi feciorul, să nu meargă la oaste; sunt om bătrân, înălţate împărate, numai pe el îl am, şi nici pe el nu l-aş avea, că baba mea nici un băiat nu mi-a făcut, dar acum sunt şaisprezece ani o dihanie de lup a venit cu un prunc ca de 5 ani în gură, eu l-am scos de la lup, pe lup l-am omorât, iar pe pruncuţ l-am crescut, cum am putut; acum mi l-au scris la oaste şi, de-l duc, eu rămân la bătrâneţe fără nici o ajutorinţă.

Împăratului numai decât îi veni aminte întâmplarea lui, şi zise ciobanului să aducă feciorul la curte.

Şi l-a adus ciobanul, iar împăratul a poruncit ca pe fecior să-l facă cătană, iar pe cioban şi pe baba lui să-i ţină împărăţia cu toate cele trebuincioase; nu a spus împăratul însă nimănui de ce a făcut lucrul acesta.

Nu trecu mult şi veni la împăratul un pescar cu un peşte foarte frumos.

— Bună ziua, înălţate împărate!

— Bună să-ţi fie inima, fătul meu; vei fi având vreo rugare la mine?

— Am, înălţate împărate, am mare rugare, adecă rugări, că două rugări am: mai întâi să faci bine să primeşti peştele acesta ca cinste de la un biet pescar; a doua să faci bine şi să ierţi feciorul meu de la oaste, că numai pe el îl am, dar nici el nu e de la baba mea, fără Dumnezeu mi l-a dat, l-am prins de pe Dunăre, acum sunt şaisprezece ani şi nu era atunci mai mare de ca trei, patru ani. De atunci m-am căznit cu el, cum am putut; acuma când mi-ar fi spre ajutorire, eu şi cu baba suntem slabi, iar alţi copii n-avem, acum vrea să ni-l ia la oaste, înălţate împărate.

Iar veni împăratului în minte întâmplarea lui de acum şaisprezece ani, deci porunci pescarului să aducă pruncul la curte. Şi pescarul veni cu feciorul, iar împăratul porunci ca pe fecior să-l facă ostaş, iar pe bătrânul pescar cu baba lui să-i ţină împărăţia pe cheltuiala ei. Aşa se şi întâmplă, că altcum nici că se putea întâmpla după porunca împăratului.

Mai avea împăratul un gând de nimeni nu-l ştia, căci nimănui nu-l spunea. Deci porunci prin toată împărăţia lui, care era mare foarte şi se întindea şi de cea parte de Dunăre, porunci zic, în toată împărăţia ca să vină din toată casa bărbatul şi muierea la un ospăţ mare împărătesc. Şi veniră, doamne! câtă frunză şi iarbă, şi se puseră pe lângă masă şi începură a se ospăta ca la curţile împăratului. Iar împăratul se preumbla de la o masă la alta şi se uita la fiecare în faţă. La o masă văzu pe un turc singur, fără nevastă şi se uită cu mare băgare de seamă la el, apoi-l întrebă:

— Prietine, cum de nu ţi-ai adus şi nevasta?

— Să ierte înălţatul împărat, e cam bolnavă acasă.

— De unde eşti, din ce sat?

— Din satul cutare şi cutare…

Împăratul chemă numaidecât pe cele două recrute, pe feciorul păcurarului şi al pescarului şi le spuse:

— Aveţi să mergeţi numaidecât în satul cutare şi să-mi aduceţi înainte pe muierea turcului cutare.

Recrutele ascultară porunca împăratului şi merseră aţă la casa turcului şi intrând înlăuntru spuseră muierei să vină cu ei la împăratul.

— Bine, răspunse femeia, staţi dumneavoastră numai în căsuţa asta până merg eu în cealaltă să mă gat, cum e data să meargă omul înaintea împăratului; iată, ca să nu vă fie urât, vă pun urcioraşul acesta cu vin dinainte, gustaţi oleacă din el până mă gat.

Şi începură feciorii mei a închina cu urcioraşul, ştiţi cum bea cătana când capătă; vinul era bun şi dezlegă din ce în ce limba lor, până erau vorbăreţi cum e data.

— Mă soţule, zise unul, bine mai sămănăm noi laolaltă şi înălţatul împărat tot laolaltă ne trimite în slujbă, ian să vedem, care de unde suntem.

— Eu, soţule, zise celălalt, sunt fecior de cioban; cu oi am crescut cât mă vezi de mare, dară-mi aduc aminte, că eu am avut alt tată şi altă mamă, nu pe ciobanul cu baba lui, fără tatăl meu cel adevărat m-a lăsat o leacă pe ţărmul Dunărei. până să treacă pe un frate mai mic de cea parte. şi pe mine m-a apucat un lup şi-a fugit cu mine să mă mănânce, că tata nu l-a putut ajunge; dar un cioban, Dumnezeu să-i dea bine şi sănătate, m-a scos din gura lui şi m-a crescut ca pe al său. Pe mama a furat-o un turc, iar de tata şi de fratele meu cel mic n-am mai auzit nimic.

— Eu, frate, zise celălalt, sunt fecior de pescar, dar şi tata zice că din Dunăre m-a prins cu mreaja şi numai cu mare greutate m-a adus la pricepere, că luasem bag seamă mai multişoară apă decât vin avurăm în urcioraşul acesta.

Muierea care auzise din ceea casă vorbele feciorilor, nu se mai putu răbda să nu meargă la ei şi plângând şi sărutându-i zise:

— Dragii mamii copii, voi sunteţi copiii mei, eu sunt mama voastră, acum sunt şaptesprezece ani de când m-a furat turcul, iar voi aţi rămas cu tatăl pe ţărmurii Dunărei; haideţi la împăratul să-i spunem întâmplarea, doar de cumva va pedepsi pe turcul fără de lege, iar noi vom da undeva de tatăl vostru.

Şi plecară, adică cum ajunseră la împăratul, acela cunoscu că femeia este a lui şi spuse în faţa mulţimei cele a petrecute şi că şi pe copii i-a cunoscut, ci anume n-a voit să le spună până vor afla ei pe mama lor. Pe turcu-l iertă zicând:

— Aşa a voit Dumnezeu să fie.

De aci încolo până avură zile, trăiră fericiţi, mulţămind lui Dumnezeu că la bătrâneţe le-a dat mângâiere de a trăi laolaltă zile bune.

Ce s-a mai fi întâmplat nu mai ştiu, că multă vreme a trecut de atunci; cine ştie însă, slobod este să minţească şi mai departe.

Auzită şi scrisă în Săncel.