Cică a fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti, că nu-s dator a minţi, ca şi-un purece a plesni, că eu nu-s de când ferestrile, ci eu îs de când poveştile. Când poveştile pe la noi treceau, mama atunci mă făcea şi apucai una de chică şi-o aruncai într-o vică1, şi-am apucat una de picior şi-o aruncai după cuptor şi-o bătui bine, bine, să mă-nveţe şi pe mine, după aceea o am lăsat şi iată, că m-a învăţat.
A fost odată un împărat şi-ntr-atâta era de bătrân şi neputincios, încât nici că mai vedea, şi cu unghiile îşi deschidea genele ochilor şi-atunci mai vedea puţintel, dar şi atunci numai ca pintr-o sită. El a fost rămas cu trei fete. Neputinciosul bătrân avea o chilie, unde dânsul numai singur-singurel locuia şi tot jălea şi plângea. Odată cică a zis cea mai mare fată cătră celelalte surori:
— Dragile mele surori, ce lucru poate fi cu taica nostru, că el de când a murit maica noastră tot plânge şi jăleşte, nu ştiu mâncările nu-i plac sau pe noi-i supărat? Mâne dimineaţă am de cuget să-l întreb. Şi în dimineaţa următoare fata cea mai mare merge să-i măture chiliuţa, în care şedea bietul împărat, şi punându-i un pic de mâncare se retrase cătră uşă. Punând mâna pe cheia uşii, zise astfel:
— Dulce taică, pentru ce dumneata, de când a murit maica noastră, nu te vedem niciodată vesel, numai tot plângi şi jăleşti: mâncările nu-ţi plac, ori pe noi eşti supărat?
— Dar cum n-oi plânge şi cum nu m-oi văieta, că după moartea mea împărăţia mea şi bunul meu merge în mână străină, că eu nu las după mine bărbat şi toate rămân pe mâna străinilor?!
Dar fata zise:
— O, taică, nu plânge, nu te năcăji, că toate nouă ne-or rămânea!
— Aha! blăstămată şi ticăloasă ce eşti tu, cum ai şi cutezat să gândeşti aşa ceva? Şi luând bătrânul paloşul, îl aruncă după fată, dar nu o nimeri, că fata se retrase şi închise uşa şi paloşul se împlântă în părete, şi mai zise bătrânul:
— Atunci va fi a voastră dacă veţi umbla voi cât am umblat eu şi-ţi păţi câte am păţit eu.
Fata grăi:
— Voi umbla, dulce taică.
Ea nu a spus ce-a păţit cu taică-său către celelalte surori, şi îndată a mers la grajd şi şi-a ales un cal bun, şi gătind calul, ea încă s-a îmbrăcat în haine cătăneşti, cu puşcă, sabie şi celelalte lucruri, şi încălecând pe cal s-a cam mai dus. Ajungând într-un sat se întâlni cu o hârcă de bătrână şi zise fata:
— Bună dimineaţa, mamă!
— Sănătate bună, cătană cu glas de fată, zise bătrâna.
Fata mânioasă zise:
— Fire-ai a dracului, mamă, de unde ştii dumneata că sunt fată?
— Ştiu eu şi unde mergi tu, răspunse bătrâna, dar du-te, du-te că pe-nturnate mergi tu!
Fata, nebăgând în seamă vorbele bătrânei, se duse până la podul de aramă şi păşind pe-o podea, pe două şi până pe nouă, iată că i se arătă o bală spurcată c-o falcă-n cer cu una-n pământ şi tot pară roşie lăsa din gură. Înfricându-se fata şi tremurând din tot trupul, se întoarce înapoi şi cânele de zmeu se repezi şi-i şi rupse coada la cal. Şi venind fata acasă supărată lecuieşte calul şi se dezbracă nespunând nimănui ce i s-a-ntâmplat.
A doua zi fata cea mijlocie tot astfel păţi ca cea dintâi soră a ei.
După aceste, a treia zi merse cea mai mică în chilie la tată-său şi după ce gătă cele de lipsă bătrânului, punând mâna pe cheia uşii grăieşte următoarele:
— Dulce taică, pentru ce dumneata, de când a murit maica noastră, fie iertată, de atâta timp tot plângi şi jăleşti; mâncările nu-ţi plac ori pe noi eşti supărat?
— Oh! dulcea mea fiică, da cum n-oi plânge, cum nu m-oi supăra, că eu mă aflu aşa nefericit cum nu mai este om în lume şi sub pe soare; bunurile mele şi toată averea mea, precum şi împărăţia mea, vor rămâne la cei stăini după moartea mea, că eu n-am sămânţă de bărbat.
Iară fata aceasta fiind mai vicleană decât cele două surori ale ei, se retrase la uşă, deschise puţin uşa, şi zise:
— Oh, dulce taică! Nu plânge, nu te supăra, că nouă ne vor rămânea.
Iară bătrânul, înfuriat de mânie, prinde paloşul şi-l aruncă de se prinde tare în uşă. Dar pe fată n-o nimeri. Şi zise bătrânul:
— Atunci vor rămânea vouă, dacă veţi umbla voi cât am umblat eu, şi-ţi păţi ce am păţit eu.
Iar fata zise:
— Vom umbla, tată!
Şi cu aceste cuvinte se depărtă de acolo până în ziua următoare, nespuind nimărui nimica. Fata-n ziua următoare s-a sculat foarte de dimineaţă şi s-a dus în grajd şi şi-a ales un cal bun şi-l hrăni bine şi-l ţesălă frumos. Şi după aceea se duse şi se îmbrăcă în haine cătăneşti din creştet până-n tălpi, şi luând o puşculiţă frumoasă, şi sabie, şi o patrontaşcă cu plumbi şi toate câte sunt de lipsă unei cătane, merse la calul gătit de mai înainte, încălecă pe el şi aşa de bine i să şedea, de ai fi putut jura că e cătană. Şi merse şi aceasta tot pe urma celorlalte şi se întâlni cu bătrâna şi zise fata:
— Bună dimineaţa, mamă!
— Sănătate bună, cătană cu glas de fată, grăi hârca de bătrână.
Iară fata mânioasă zise:
— De unde mă cunoşti dumneata şi cum ştii că-s cătană cu glas de fată?
— Eu, puiul mamei, ştiu şi pe tatăl tău şi te ştiu şi pe tine unde mergi, dar întoarnă înapoi, că nu eşti bine gătată. Du-te acasă şi te suie în podul curţii, şi vei găsi acolo nişte zdrenţe din hainele tătâne-tău din feciorie şi puşca lui şi sabia lui, toate de când era el tânăr; şi cum o vei lua, loveşte-o de pământ şi se face mai mândră şi mai frumoasă de cum a fost. Şi după acestea te du în grajdul cailor şi sparge pământul şi sapă acolo, că vei afla neşte oase de cal şi căpăţâna calului şi apucă căpăţâna şi dă cu ea de pământ de trei ori şi zi: „Ţio! cal de hadă. Cânii carnea ţi-o roadă, poartă-mă şi pe mine cât ai purtat pe taica!”
Şi ascultând de bătrână s-a dus şi precum i-a spus, aşa a făcut şi toate le şi îmbrăcă, şi îmbrăcându-se în haine, şi încălecând pe Dalbul Dochilor, că uitasem să vă spun numele calului, merseră ca gândul de întreceau vântul, până la hârca de bătrână şi cum o a văzut bătrâna o a sărutat şi-a zis:
— Noa, puişoara mamei, acum poţi umbla toată lumea că eşti gata, du-te cu Dumnezeu. Şi luându-şi ziua bună de la bătrână se duse până ajunse la podul de aur şi trece pe-o podea, şi trece pe două, trece pe nouă şi mai încolo sta taică-său cu o falcă-n cer şi cu una-n pământ şi tot flăcără-i ieşea din gură, căci taică-său era năzdrăvan.
Iară fata prinse curagiu şi zise:
— Feri, câne de zmeu, din drumul meu, că de nu te împuşc. Şi de trei ori zise aşa, iar a patra oară fata sloboade puşca şi face poc! dar nu a voit să-l împuşte şi numai aşa a împuşcat de-o lăture. Şi taică-său se dete de trei ori peste cap şi se făcu om cum a fost mai înainte; apoi a sărit îndată la draga lui fată şi o a sărutat zicând:
— Noa, draga taichii, poţi merge-n lumea întreagă, poţi umbla cât am umblat şi eu şi poţi suferi cât am suferit, că acum eşti gata de mers.
Atunci fata se luă şi se duse multă lume împărăţie, ca Dumnezeu să ne ţie, că din poveste multă înainte este, mai mândră şi mai frumoasă, să ascultaţi şi dumneavoastră; cine-a asculta, bine a învăţa, cine a dormi, bine s-a hodini; găină curtă oua-s-ar în gura cui n-ascultă2.
Mergând sărmana cătană singură tot gândind, iată c-aude un groaznic zbierat încât i se făcu părul măciucă-n vârful capului şi strânse pe biet Dalbul Dochilor în pinteni şi-l îndreptă dincătrău venea zbieretul cel groaznic. Şi sosind acolo găsi un balaur foarte groaznic strângând în gură un biet cerb, îndată ce zăreşte pe cătană şi grăieşte:
— Cătană, mândră cătană, hai loveşte bălaurul acesta şi mă scapă din gura lui, că de trei zile nici mă poate înghiţi, nici mă lasă; că de cumva mă vei putea scoate, mult bine ţ-aş face.
Iară balaurul grăieşte:
— Dragul meu cătană, vină, loveşte coarnele aceste de cerb, că de trei zile mă tot năcăjesc cu el şi nu-l pot înghiţi pentru coarnele lui. De-ai făcut cândva bine, da fă acum şi cu mine, că eu multă bunătate ţi-oi face.
Bietul cătană gândi şi-şi ascuţi sabia şi lovi coarnele cerbului şi balaurul îndată-l înghiţi. După aceea el se grăbi la cătană şi-i zise:
— Noa, dragul meu, acuma vei veni cu mine la taică-meu, că eu sunt feciorul Împăratului Roşu şi m-au blăstămat taica şi maica, că nu i-am ascultat, de douăzeci de ani de când mă năcăjesc de când m-am prefăcut bălaur şi de-atunci taica şi maica nu m-au mai văzut. Atunci se întoarse de trei ori peste cap şi se făcu un drag de fecior, de nu era pe sub soare mai frumos.
Acum se luară amândoi şi se duseră multă lume împărăţie, ca Dumnezeu să vă ţie, că din poveste lungă înainte este, mai mândră şi mai frumoasă, să ascultaţi şi dumneavoastră; cine-o asculta, zău, acela o a învăţa, cine va dormi bine s-a hodini. Şi ajungând ei în ţara şerpească erau nişte şerpi ca nişte grinzi şi îndată şuieră-n degete feciorul, ca păcurarii, şi veniră toţi şerpii la el:
— Ce porunceşti dragul nostru şi domnul nostru? ziseră şerpii.
— Vedeţi mândrul voinicul acesta? Când a trece şi petrece pe aici să nu-i faceţi nici un rău, ci să-i faceţi drum larg, să nu se sperie de voi ori să-i fie greaţă, că acesta mă aduce din ţările cele rele şi mă duce la tata, pe care nu l-am văzut de douăzeci de ani, că ştiţi voi bine că eu sunt feciorul Împăratului Roşu. Şerpii toţi fugiră în lături, lăsându-le drum larg şi ei trecură. Şi trecură prin ţara broştească şi prin ţara şoarecească, şi tot astfel făcură ca în ţara şerpească. Destul numai că ajunseră şi-n ţara Împăratului Roşu şi ziseră feciorul de împărat:
— Stăi-n loc, dragul meu şi bunul meu, că acum suntem în hotarul tatii şi eu voiesc a-ţi da sfat, că ce să ceri de la tata pentru că m-ai adus din ţările celea rele, unde eu douăzeci de ani m-am năcăjit prin pustietăţile acelea groaznice. Îndată ce vom sosi la tata, el de părere bună că m-ai adus, a vrea să te mănânce, dară nu te spăimânta. El ţi-a făgădui bani, averi, aur, argint, de toate bunătăţile, câte se află-n lume, dar nu cere nimic, numai o lăduţă din odaia tatii, de pe fereastră şi puşca, care ar fi mai ruginoasă în tot magazinul de puşti; aceste două feluri le cere. Iară tata n-a voi să ţi le deie, iară tu nu te-nvoi la nimic, numai la aceste, că în lăduţă se află Calul Galbin-de-sub-Soare şi cu puşca cea ruginoasă poţi puşca la 4 mile de loc în pătrat. Taica n-a voi să le deie dar tu zi-i că mă vei duce de unde m-ai adus, de nu ţi le va da.
Sosind ei la curţile împăratului, intrară-n curte, şi cum văzu împăratul pruncul lui, îndată-l cunoscu şi era să-l mănânce de viu pe bietul cătană de bucurie mare, că i-a adus pruncul, şi-l purta pe la toate bunurile câte le-avea, îl îmbia cu de toate, dară el nimica nu primeşte numai lăduţa de pe sprijoana ferestrii şi puşca cea mai ruginoasă dintre toate puştile împăratului. Împăratul nu voieşte nicicum să i le deie. Dară cătana suindu-se pe cal şi prinzând pruncul de vârful capului zise:
— Noa, rămas bun, înălţate împărate, că eu îţi duc pruncul de unde l-am adus.
Atunci împăratul îl grăi înapoi şi-i zise:
— Noa, dară vină că ţi le dau şi acelea! Şi-ndată i le dădu şi pe-acelea.
După acestea, luându-şi rămas bun de la toţi, plecă cu lăduţa-n straiţă şi cu puşca în spate, şi călare pe Dalbul Dochilor, se duse multă lume împărăţie, ca Dumnezeu să ne ţie, că din poveste mult înainte este, mai mândră şi mai frumoasă, s-ascultaţi şi dumneavoastră; cine a asculta, bine a învăţa, cine a dormi, bine s-a hodini. Mergând bietul cătană prin o pădure, vede o peană de raţă în mijlocul drumului şi zise cătră cal:
— Ho! calul meu şi dragul meu, că prea mândră mândrenie văd.
— Ce-i, dragul meu şi domnul meu?
— Noa, uită-te ce peană frumoasă de raţă: lua-o-voi? lăsa-o-voi?
— De cumva o vei lua, de mare năcaz ne-ar fi, iară de nu o vei lua, îţi bănui după ea. Aşa zise calul, că pe-acelea timpuri ştiau şi caii vorbi (dar azi nici oamenii nu nimeresc cum ar trebui) iară cătana luă peana cea de raţă.
Mai merseră cât merseră şi iară mai găsiră o coadă de păr frumos, toată strălucea ca aurul. Iară grăi cătră cal:
— Ho! dragul meu şi calul meu, că prea mândră mândrie văd; uită-te ce coadă frumoasă! lua-o-voi! sau lăsa-o-voi?
— De cumva o vei lua, ştiu că de mare năcaz ne va fi, iar de cumva nu o vei lua, îţi vei bănui după ea. Şi-o luară şi le puseră amândouă-n jeb subsuoară şi se duseră mai departe multă lume împărăţie, ca Dumnezeu să ne ţie, că din poveste înainte este mândră şi frumoasă, s-o ascultaţi şi dumneavoastră.
Iată că după o cale lungă de câteva zile a ajuns în hotarul Împăratului Negru. Pe acelea timpuri erau mulţi împăraţi; unul roşu, altul verde, altul negru, aşa le erau poriglele3 din bătrâni.
Acolo erau o mulţime de cătane la puşcate-n ţăl4. Şi cătana de fată se apropie de dânşii şi se uită la dânşii cum puşcă în ţăl. Şi luându-şi puşcuţa cea ruginoasă şi se pune în rând, ca să ţăluiască5 şi el ca ceilalţi, şi zise:
— Da vezi ţălul acela-n depărtare de două mile de loc şi eu de-aicea-l voi puşca, de tot se va sfărâma. Toţi priviră la biata cătană şi se mira de el ce grăieşte? Şi duseră ţălul precum a zis cătana şi precum a poruncit. Două mile de loc puseră ţălul şi cătana asta-l puşcă încât tot se sfărâmă. Dar atunci pică peana de la el şi-un ţigan ce era aci sări şi apucă peana şi fugi la împăratul în curte şi zise:
— Înălţate împărate, viteaz cătană a venit la înălţatul împărat, că necum să puşte el la cinci sute de paşi, ci de două mile de loc a puşcat, dar nici cu atâta nu e destul, ci şi raţa aceea, de unde a căzut peana această, s-a lăudat că o va aduce.
— Oare drept e, măi ţigane?
— Drept, înălţate împărate!
— Na, ţigane, patru criţari de un pachet de duhan şi cheamă-mi cătana cea nouă aici la mine.
Ţiganul, voios, cum e fiecare ţigan, merse la cătană şi-i zise:
— Placă, jupâne cătană, înăluntru, că te cheamă înălţatul împărat.
Şi merse cătana în palatul împărătesc şi după ce făcu cele cuviincioase şi după ce-l salută cum se cade, adecă precum e datina la cătane, zise apoi împăratul:
— Adevărat ai vorbit cătră ţiganul care mi-a adus pana asta, că necum să puşti cum puşcă cătanele mele, ci şi raţa aceea, pe doamna penei acesteia, o vei aduce?
— N-am zis, înălţate împărate!
— De cumva nu vei împlini lucrul acesta, ţi-a sta capul unde-ţi stau picioarele şi picioarele unde-ţi stă capul! Aşa zise împăratul. Iară cătana ieşi de la împăratul tot plângând şi merge la Dalbul Dochilor şi plânge de tremura hainele pe el.
— Ce-i, dragul meu şi domnul meu?
— Iată ce păţesc pentru peana cea de raţă, ce-ai zis că n-o iau, că eu sunt silit să aduc şi raţa.
— Nu te supăra, c-om merge şi vom căuta şi-om aduce, zise calul. Şi se puse pe cal şi merse până la marginea mării şi-ndată se coborî de pe cal şi zise calul cătră el:
— Ian uite-te colo sub ţărmurii mării de cea parte, cum şede raţa pe ouă şi cloceşte!
— Dară cum vom trece la ea? zise fata, adecă cătana.
— Deschide lăduţa, să vedem ce sfat ne va da şi calul Galbin-de-sub-Soare, zise calul.
Şi deschiseră-ndată şi ieşi Calul galbin şi le zise:
— Ce-i, dragul meu şi domnul meu?
— Ei, vezi raţa aceea, colo de ceea parte, oare cum o am putea prinde?
— Lesne, domnul meu!
Calul atunci se pleacă şi suflă cu nările în apă, şi îndată a îngheţat apa şi raţa pe ouă. Şi-a mers fata ca pe pod până a pus mâna pe ea şi o luă şi-o băgă în sac, şi apoi se duse până la împăratul şi zise:
— Iată, o am adus.
— Bine, brava cătană eşti! Căutară raţa, adecă peana-i era din aripa cea dreaptă picată.
Şi cătanele împăratului iară ieşiră la împuşcat şi cu ele dimpreună şi cătănuţa noastră, cea de fată. Şi când puşca ea, ce făcu ce nu, destul că-i cade o coadă frumoasă de aur. Şi ţiganul o apucă-ndată şi fuge cu ea la împăratul.
— Înălţate împărate! Cătana cea de ieri a zis că şi pe doamna cozii acesteia încă o aduce!
— Na, ţigane, patru bani de duhan şi mergi de-l cheamă!
Ţiganul cu voia bună merge şi zice:
— Jupâne cătană, ian hai până la domnul împărat la rapold6.
Bietul cătană se duce supărat la împăratul. Acesta-i zice:
— Dar ce te-ai lăudat cătră blăstămatul acela de ţigan, că pe doamna cozii încă o vei aduce. (Şi părul acela tocmai de la Ileana Cosânzeana era, după care împăratul din ce-a fost prunc de şapte ani a tot umblat şi n-a putut-o nicăiri găsi, şi-acum cugetă că şi-a aflat norocul, văzând coada cea frumoasă şi de aur.)
Împăratul zise cătră cătană:
— Dragul meu, eşti silit să mergi până unde vei afla-o, că de nu, ţ-a sta capul unde-ţi stau picioarele şi picioarele unde-ţi stă capul!
Sărmanul cătană nu mai ştia ce să zică şi-ncătrău să se mai ducă. Iese deci afară la cal şi plângea şi se văieta, de gemea lumea în jur de el şi pământul sub picioare-i, dar şi el deasupra pământului.
Văzându-l Dalbul Dochilor supărat îi zise:
— Nu plânge! Nu te văieta! Ia-te şi te du îndărăpt la împăratul şi cere de la el o căruţă cu două roate şi merinde de drum!
Şi merse şi le dădu împăratul, apoi prinse pe Dalbul Dochilor la căruţă şi merse multă lume împărăţie, ca Dumnezeu să ne ţie, că din poveste multă este, mândră şi frumoasă, s-ascultaţi şi dumneavoastră, că cine-a asculta, bine-a învăţa, cine-a dormi, bine s-a hodini.
După o cale lungă ajung în ţara Ilenii Cosânzenii şi se aşeză la fântâna de lângă cetate, fântână la care veneau şi slujnicele Ilenii după apă.
Calul Galbin-de-sub-Soare se face o boltă cu negoţ de tot felul, nu cum sunt în vremile noastre, ci tot cu aur şi argint era suflat. Şi Dalbul Dochilor se face neguţător, iar cătana om de casă.
Deschizând ei bolta cea frumoasă, iată că vine o slujnică după apă pe seama-mpărătesei! Şi cum vede negoţul, îndată şi cade pe genunchi, aşa de mândru se lumina de el! Deci ea fuge la-mpărăteasa şi-i spune, iar aceasta zise:
— Na o pungă cu bani şi te du de-mi cumpără o păreche de papuci!
Şi fugi fata-ndată şi intrând în boltă tot alege, numai cât ea nu găsea care să se potrivească, deoarece negoţul de-aşa era, ca să nu potrivească un fel cu celălalt.
Fuge deci la împărăteasa, mânioasă care nu era alta, făr’ însăşi Ileana Cosânzeana, şi-i spune ce-i şi cum.
Vine-mpărăteasa mânioasă şi intră-n boltă ca să-şi aleagă multe de toate. Tot învârte şi suceşte, dar nu le poate potrivi nici ea. Ce fac ceia, ce nu fac destul că deodată bolta se-nchide rămânând numai cât o ladă, iar în ea Ileana însăşi. O pun ei în căruţă şi hai!
Dar Ileana grăia:
— Pe-a cui seamă mă duci?
— Pe seama Împăratului Negru, zise cătana.
— În zadar, că nu voi fi a lui, făr’a cui mă duce!
Se vede că Ileana Cosânzeana era năzdravană şi ştia toate celea. Sosind la împăratul iată că era-n mijlocul oborului, înaintea curţii, un stâlp mare şi înalt.
Cum a ieşit Ileana din închisoare, iată-mi-o drept în vârful stâlpului zburată!
Când a văzut-o împăratul în vestmintele ei strălucitoare ca şi faţa aurului, îi zise:
— Scoboară-te jos, că eşti a mea acum!
— Fi-voi a cui m-a adus, iar ţie numai atunci ţi-oi fi nevastă, dacă tu vei aduce cele şapte iepe ale mele şi, mulgându-le, te vei scălda în laptele lor!
— Cine mi te-a adus pe tine, le-a aduce şi pe acelea…
— Aceluia voi şi fi! zice Ileana Cosânzeana.
Împăratul îndată chemă cătana şi-i spune că uite:
— Ai s-aduci iepele cele şapte ale Ilenii, că de unde nu, atâta-i de capul tău!
Plânse-mi cătana de sta să-i crepe şi inima din ea. Dalbul Dochilor cum o vede, îndată-i grăieşte:
— Nu te supăra, că bun este Dumnezeu şi ajuta-ne-va. Cere numai de la împăratul: nouă piei de bivol, nouă de cal, un car de fuioare şi o majă de răşină. Şi cum le ceru, le şi căpătară şi puse pe Dalbul Dochilor o piele de bivol şi-o pătură de răşină, apoi un rând de fuioare. După aceea, din nou o piele, pe ea răşină şi fuioare şi tot aşa până le încărcară toate pe cal, de cugetai că-i un munte!
Fiind toate gata, se porniră şi merseră până lângă Marea Roşie, că iepele cele şapte ale Ilenei Cosânzenii erau în ostrovul mării şi erau albe ca lebeda. Ei stătură pe ţărmurii mării şi săpară o groapă-n pământ. Cătana intră-n groapă, iar Dalbul Dochilor rămânând afară pe ţărmuri rânchează o dată, de pământul se cutremură. Auzind iepele, ies de sub apă, se uită-n laturi, dar nu văd nimic. Dalbul Dochilor era îmbrăcat în cojoacele lui, de nu mai puteai şti că ce poate să fie!
După ce iepele se cufundă din nou sub valuri, iar rânchează Dalbul Dochilor una cu mult mai tare, de se clătina şi ceriul şi pământul.
Atunci ies cele şapte iepe dimpreună cu hărmăsarul, se uită în toate părţile, nu pot însă crede că Dalbul Dochilor să fie fiinţă vie şi din nou se cufundă sub valuri.
A treia oară rânchează Dalbul Dochilor, ş-acum din toate puterile, aşa că nu numai ceriul şi pământul, dar şi marea s-a turburat până-n adâncurile ei.
Iese hărmăsarul cu cele şapte iepe afară la ţărmure. Cum vede pe Dalbul Dochilor, se iau la bătaie cu hărmăsarul, dar pe când acesta muşca numai câlţi, răşină şi piele de bivol, Dalbul Dochilor rupea la carne vie.
Hărmăsarul răzbit intră la tocmeală.
— Vreau, zise Dalbul Dochilor să vii cu noi, tu şi iepele tale, până la Împăratul Negru, că pe stăpâna voastră am dus-o şi e mare lipsă de voi!
— Că nu mi-ai putut spune mai curând! Noi cu drag mergeam.
Atunci iese cătana din groapă şi-ncălecând pe Dalbul Dochilor se arăduiră7 înainte, iar hărmăsarul cu cele şapte iepe după ei, de nu mai scăpărau.
Dacă sosiră la împăratul, le închise în obor.
— Noa, vină jos, că iepele-s aci! zice el cătră Ileana Cosânzeana.
— Voi veni, dacă le veţi mulge şi veţi fierbe laptele la foc, iar când o clocoti mai tare, te vei scălda-n el.
— Cine le-a adus, acela le va şi mulge!
— A lui nevastă voi fi! răspunse Ileana.
Împăratul porunceşte cătanei să le mulgă, dar nu era cu putinţă, că iepele erau sălbatice foc!
Şi spunând cătră scumpul lui cal ce poruncă i-a dat împăratul, îndată se plecă el cu nasul la pământ şi suflând îngheţară iepele, care unde a stat. Şi cătana mulse cinci vedre de lapte şi-a spus împăratului că le-a muls. Iar acesta strigă pe Ileana să vină jos, că iepele-s mulse. Aceasta însă-i zise:
— Atunci voi veni, când mi-i aduce feredeu8 de la Dumnezeu şi de la Sfântul Soare ştergătoare. Apoi să te scalzi în laptele ce clocoteşte şi să te ştergi cu acea ştergătoare!
— Cine te-a adus pe tine, acela le va aduce şi pe-acelea! răspunde împăratul.
— A lui nevastă voi fi! zice Ileana.
Împăratul chemă pe cătană şi-i zice:
— Un mare lucru mai ai să împlineşti! Trebuie să te sui la Dumnezeu după feredeu şi la Sfântul Soare după ştergătoare. Altcum să ştii, c-atâta-i de capul tău!
Iese cătana amărâtă afară şi plânge, Doamne, de nu altcum, făr’ chemeşa de pe el încă tremura. În aşa stare s-a dus la iubitul lui cal. Acesta, Dalbul Dochilor, îi zice cu durere:
— Dragul meu şi domnul meu, cu te pot sfătui că ce e de făcut! Întreabă pe calul Galbin-de-sub-Soare, acela ţi-a spune că ce e de făcut.
— Nu te supăra, zice calul Galbin-de-sub-Soare, ştiu ce te roade la inimă, deci urcă-te în spatele meu. Şi-aşa făcu.
Numai ce s-aiaptă calul Galbin şi se-nalţă până la Dumnezeu după feredeu şi la Sfântul Soare după ştergătoare!
Şi bine nimeriră, că nu era acasă spre a le putea cere, ci ei le furară şi se lăsară cu ele în jos până la Împăratul Negru. Cum le vede împăratul şi porunci să facă un foc zdravăn şi făcând aşa, puseră căldarea cu laptele pe foc şi-o lăsă ca să fiarbă aşa de cumplit, de săreau stropii tot cât curtea.
— Noa, acum vină jos, că-s gata toate! zice împăratul cătră Ileana:
— Veni-voi, după ce te vei arunca-n feredeu, când a clocoti laptele mai cumplit şi după scaldă te vei şterge cu ştergătoarea aceea!
— Cine te-a adus pe tine, acela s-a scălda întâi, răspunse împăratul.
— A lui nevastă voi şi fi eu! zise Ileana.
Împăratul chemă pe cătană şi-l pune ca el să se scalde mai înainte.
— Acum îi acum, sărmană cătană!
— Lasă-mă, înălţate împărate, ca să-mi aduc şi drag căluşelul meu, să-mi vadă perirea cu ochii!
Şi împăratul se-nvoieşte.
Când Dalbul Dochilor sta legat aproape de căldare, biata cătană se tot uita, acum la scalda ce da unde, acum la Dalbul Dochilor, şi uitându-se mereu s-a dezbrăcat. Apoi sărută pe Dalbul Dochilor de trei ori pe frunte luându-şi rămas bun. Dar calul era năzdrăvan, şi cum vede mâhnirea stăpânului său s-apropie de căldare şi trage vreo trei răsuflări cu atâta putere, de laptele a rămas cum poate fi el mai bun pentru scaldă.
Văzând cătana aceasta se aruncă-n scaldă şi în urmă tot sănătos ieşi.
Acum veni rândul împăratului. Şi iată că făcură foc şi, când prinse laptele a fierbe, zise împăratul:
— Aduce-mi-voi şi eu calul meu, ca să-mi vază perirea! Dar calul legat acolea în apropierea căldării, se da tot înapoi, fiindcă-l dogorea căldura focului şi stropii laptelui încă îl nelinişteau tot într-una.
Cum a sărit împăratul în căldarea ce clocotea grozav, pe clipită şi-a dat sufletul şi dat este până în ziua de azi.
Acum Ileana Cosânzeana se vede n-a fi ştiut că şi cătana tot fată fecioară este ca şi ea, ori că ştia şi ce mai are să urmeze!
Într-aceea află Dumnezeu că i-a şters cineva feredeul. Merse la Sfântul Soare să se plângătuiască puţin. Când la adecă Sfântul Soare încă era păgubit! I-a furat cineva ştergătoarea.
— Să-l blastemi, Doamne, pe făcătorul de rele! zice Sfântul Soare, ş-anume aşa, că de-a fi fată să se facă fecior şi de-a fi fecior, fată să se facă!
— Amin! Aşa să fie! răspunse Dumnezeu. În clipita aceea se făcură după cuvântul lui Dumnezeu din fată, fecior, dară aşa un drăguţ de fecior de mai frumos nici că se poate.
După aceea făcură nuntă, cum singuri împăraţii de pe vremile acelea ştiau şi puteau să facă. Erau ei lăutari cu fel de fel de fluiere şi cimpoaie, de nu se poate spune.
Chemaţii au fost aleşi tot din crai şi împăraţi. Eu încă mă aflam pe-acolo, tăiam lemne cu sapa şi căram apă cu ciurul. Ieşea zama pe vârful curţii şi carnea pe fereşti. Cânii umblau cu colaci în coadă şi lătrau că mor de foame. Eu, neavând vreme să mănânc, luai un hârbuţ cu ceva de mâncare şi o lingură de lemn, apoi mă arăduiesc cătră satul meu. Pe drum mă văzură o ţarcă, ce mă tot cârâia şi mă lovea cu aripele.
Ştia că vin de la nuntă şi simţise că am şi ceva carne în hârb. Când eu o hâşeiam, ea mă batjocurea făcând tot mereu: Si-r-cu! Si-r-cu! Eu fiind supărat şi de foame îmbătat, arunc lingura după ea, ş-aceasta se-mplântă deasupra cozii! De nu mă credeţi, vă uitaţi la ele, că de-atunci au coada ca o lingură.
După ospăţul acela, ce-a ţinut trei zile şi trei nopţi, tânăra păreche se arăduiră şi veniră la tatăl fetei, care mai înainte era fată iar amu fecior. Bătrânul împărat era atât de încărcat de ani, încât numai atunci mai vedea aşa ca prin sită, când îi ridicau genele cu cleştele.
Şi povesti feciorul toate câte a păţit şi cum s-a făcut din fată fecior, ceea ce bătrânului i-a căzut atât de bine la inimă, de peste câteva zile a şi murit de bucurie tocmai. După el au urmat tinerii în stăpânire şi de n-au murit, trăiesc şi azi.
Eu mă suii pe-un cui şi până în alt rând nu v-o mai spui, mă suii pe-o custură ruginoasă şi poate că povestea fu cam mincinoasă.
Poveste de pe lângă Selagiu, scrisă întocmai după cum a ieşit din gura povestitorului.
- vică = ferdelă, măsură de capacitate pentru cereale, egală cu circa 20 l. ↩︎
- însemnează tăcere la ceilalți ce n-ascultă. ↩︎
- poreclele. ↩︎
- ţăl = țintă. ↩︎
- a țălui = a trage la țintă. ↩︎
- raport. ↩︎
- a arădui = a purcede, a pleca, a porni, a apuca spre… ↩︎
- feredeu = baie, cadă pentru îmbăiat. ↩︎