A fost odată, ca niciodată.

A fost odată ce-a fost, dar n-a fost aşa mare minune, c-a fost numai un ţigan cu numele Ganul. Cum să fie aceea mare minune? că doară ţigani totdeauna că au fost, ici ţigani, colea ţigani, dincolo ţigani, în ceea parte iar ţigani, tot de ţigani dai şi cu ţigani te-ntâlneşti; ba ici colea mai vedem şi câte un om mai ţigan decât toţi ţiganii.

E, dar ţiganul meu şi-al dumneavoastră, de care vreau să vorbesc, într- un chip era ţigan ca ceilalţi ţigani; adecă era sărăcuţ săracul de el, încât câteodată, ba de cele mai multe ori, trăia tot cu noduri fripte învăluite cu răbdări prăjite, dar într-alt chip se deosebea de ceialalţi ţigani. Anume el era cu minte. Pot să fie şi ţigani cu minte, aşa mai rari, dar vorba e aşa că ţiganii sunt toţi nărozi. Şi Ganul ţiganul era cu minte, zău cum să nu fie, când el fără vreo măiestrie, fără cămin, fără ceteră, fără casă, fără masă, numai c-un bordei, care nu era nici acela al lui, ci al naşului, trăia cum putea, de pe-o zi pe alta, dar rău trăia.

Ganul ţiganul nu era singur, căci avea ş-o muiere cu care căpătase vreo şase puradei, vasăzică pui de ţigan. Acum chiar nime n-ar putea zice că Ganul ţiganul nu era om cu minte, căci el şi ca om sărac totuşi s-a nizuit să aibă o familie. Apoi dacă ne cugetăm că el cu sărăcia lui a crescut şase prunci, sau mai bine zis, după datina ţiganului, i-a lăsat să crească, precum îşi cresc toţi ţiganii copiii, aceea nu e lucru mare. Ba da, chiar lucru de mirat şi de pocosit¹.

În urmă totuşi a gătat Ganul ţiganul cu toate; oamenii din sat de mult nu i-au mai dat nimic, iar acum de vreo câteva zile, nici de la naşu-său nu a mai căpătat ce să rumege, cu ce să-şi ostenească fălcile şi cu ce să-şi îndoape foalele.

Ce să facă el dară?

De răbdări s-a săturat ca de mere acri; de lipsuri, calea valea, dar nu mai avea nimic, iar copiii i se trânteau pe jos de foame, muierea pe-aceea cale.

Ce să facă el aşadară?

Fluieră una a pagubă, se mai gândeşte şi iar se mai socoteşte, ce să facă? încătrău s-apuce? şi de ce să se prindă? Să meargă să fure, nu-i venea la socoteală, căci la furat trebuie oameni sprinteni, oameni iuţi şi oameni cu curagiu, care pot să se apere, dar să şi fugă la vreme de lipsă. Apoi el să fie harnic de-aceea treabă? Ba. El necum să aibă curagiu, dar nu putea nici fugi, căci era lat de foame deoarece de trei zile nu mâncase nimic.

Ce să facă dară?

Se mai gândeşte şi iar se mai socoteşte, apoi se mai scarpină-n cap, poate de năcaz, dacă nu de altele, în urmă ajunge la aceea credinţă, că Dumnezeu e pricina, că el e sărac şi că de aceea moare el de foame.

Dacă nu era Dumnezeu, chiar Dumnezeu, atunci era ce era, căci ţiganul tare deznădăjduise. În urmă se conteni, dar iar se gândi, c-aşa nu-i bine să rămână, dar nici nu poate să rămână, căci n-are ce mânca. Deci zise muierii sale:

— Tu, babă!

— Ce-i, Gănuţule?

— E rău, zice ţiganul scărpinându-se-n cap, cine ştie din ce pricină e rău, că mai rău de-aşa nu se poate, fiindcă acum chiar n-avem ce mânca. Până acum mai căpătam de ici de colea câte ceva, dar acum parcă nu-i lucru curat, nu mai căpătăm nimic de nicăiri, iar aşa nu putem sta. Să-mi faci tu mie o turtă de cenuşă, muiată ştii tu cu apă de cea proaspătă şi limpede de râu ca să am ce să mânc pre cale, căci eu mă duc la Dumnezeu, să mă sfădesc cu el, pentru ce ne ţine aşa de rău, dacă-i suntem toţi copiii lui şi el ni-i la toţi tată bun.

— Bine zici, tu Gănuţule dragă, îi răspunse muierea, oftând una, ai drept, iată-ntr-o clipită-ţi voi face şi te du, căci aşa nu mai putem sta.

Se puse ţiganca şi aduse apă de cea proaspătă şi limpede din râu, alese două blide de cenuşă, le muie şi le frământă cumsecade, dar să fi văzut cum frământă, aşa frământă, aşa scutura, încât cugetai, că vrea să coacă un cuptor de douăzeci de pite şi vreo câteva mălaie.

În scurt timp turta fu pusă pe vatră şi coaptă cum e dată.

Şi plecă ţiganul cu cugetul de-a merge până la Dumnezeu, pe care voia să-l bată, dacă nu-l va ajuta cu ceva. Se duse şi călători mult, până mâncă turta de jumătate. Chiar drum lung nu făcu, fiindcă nu putea merge aşa tare, deoarece precum v-am spus, era lat de foame. Mergând aşa pe cale, iată se-ntâlneşte cu un bătrân.

Acela era Dumnezeu, dragul de el, care luase chip de om şi plecase înaintea ţiganului, ca să facă, ce va face, să-l împace şi pe el.

— Bună seara, măi ţigane! îi zise Dumnezeu.

— Să fii sănătos, bătrânule!

— Dar unde te duci?

— Dă-mi pace, nu mă opăci², se răsti ţiganul, căci am să mă duc până la Dumnezeu să mă bat cu el.

— Apoi pentru ce să te baţi tu cu el?

— Pentru că nu-mi dă de mâncare şi mă lasă să pier de foame cu muierea şi cu copiii cu tot. Mă duc dar să văd, sau îmi dă, sau e rău de amândoi.

— Lasă-te, măi ţigane, de gândul tău, căci pe Dumnezeu tot nu-l vei găsi, iată-ţi ajut eu şi nu te las să mori de foame cu muierea şi cu copiii tăi. Uită-te aici şi na masa aceasta, cătră care când vei zice:

Scumpă masă
De mătasă,
Ia aminte
De te-ntinde
Cu mâncări
Cu ţigări
Şi cu vin
De-l pelin,

atunci ea-ndată se va aşterne cu tot felul de mâncări şi beuturi, din cari poţi mânca totdeauna când eşti flămând, până te vei sătura, iar când vei fi sătul vei zice:

Ian adună,
Masă bună;
Bucături
Şi sfărmituri
Laolaltă
Pân’ de-altădată,

căci îndată se vor strânge tot ce va fi rămas iar laolaltă şi tu-ţi poţi căuta de lucrul tău şi muierea ta de-al ei, căci nu va trebui să trudiţi după de-ale gurii şi de a foalelui.

— Îţi mulţumesc, răspunse ţiganul, şi-ţi sărut picioarele, mânile, tălpile, spatele şi pe tot locul bogdaprosta de ce-mi dăduşi, că baremi acum nu mai trebuie să lucru şi să mă amuţe cei rumâni cu cânii!

I fu mult ţiganului până rosti aceste vorbe, căci le zice cam cu grabă nici ştiind ce zice. Cugetul lui fu la aceea cum o să mănânce şi să se sature, ca de care n-a mai văzut niciodată.

Se întoarce deci de pe calea apucată, căci acum avea ce-i trebuie de rândul gurii. Abia aştepta să găsească vreun loc ascuns, ca să mânce ce-i poftea inima. Spre nenorocirea lui, nu departe găsi o groapă în pământ, aci se aşează ca, deşi era seară, să-şi facă ameazul. Înainte de toate însă apucă jumătatea de turtă de cenuşă din traista toată petecită, se uită la ea şi zice:

— Tu turtă de cenuşă! de tine am avut parte mai mult ca de toate celea-n lumea asta, am văzut bine că eşti rea, dar fără tine o duceam şi mai rău. Acum nu mai am lipsă de tine, căci de aici încolo, nici popa cel rumânesc nu trăieşte mai bine de cum voi trăi eu. Du-te dar să nu te mai văd.

Zicând acestea aşa a aruncat-o, cât nici schiamătă³ nu s-a ales de ea. După aceea prinse masa, care o pusese jos, o chiti bine pe pământ, se linse odată pe buze, apoi zise:

Scumpă masă
De mătasă,
Ia aminte
De te-ntinde
Cu mâncări
Cu ţigări
Şi cu vin
De-l pelin.

Nici nu gătă bine vorbele acestea, când masa începu a se aşterne şi a se umplea cu tot felul de mâncări, cu beuturi, cu ţigări şi cu câte de toate sunt pe-o masă domnească. Era zupă grasă cu stele, care parcă sclipeau, era curechi cu clisă şi sângereţi, era carne friptă de purcel, erau plăcinte, erau… de câte mai erau, că cine biruie să spună toate câte-au fost, că doar au fost multe. Apoi era vin, de cel roşu pelin, de care beau numai domnii cei mari, mai erau ce-i este tare de folos omului săturat, adecă ţigări. Dar să ştiţi dumneavoastră de cari?! Vai Doamne! erau de cele cu pai, de care fumează numai domnii şi numai acei domni, cari au pungă mare şi plină.

De acestea de toate erau pe masa lui Ganul ţiganul.

Când le văzu acestea toate ţiganul, nu credea ochilor, el nădăjduise c- acea masă tainică-i va da cel mult balmoş, nu şi de celea mâncări, pe care nici nu le cunoştea, fiindcă nici nu mai văzuse asemenea.

D-apoi când văzu vinul? Auleo Doamne! vin de care nici neam de neamul lui Ganul, doar nici naşul lui n-a gustat; el de aci încolo, gândea, va să bea în toată ziua petrecându-şi ca domnii cei mari.

Se puse deci la mâncare şi cum fu lipit de foame, dar mai ales de dragul mâncărilor, se sătură de se făcu burduf. Mai mâncă, mai beu vin, mai mâncă iar, mai beu iar vin, apoi aprinse ţigarea, o fumă până cătră capăt, iar capătul ţigării după datina strămoşească a ţiganilor îl aruncă-n gură, punându-l pe o măsea.

După ce se sătură bine, ţiganul zice cătră masă:

Ian adună,
Masă bună;
Bucături
Şi sfărmituri
Laolaltă
Pân’ de-altădată.

După ce zise aceste vorbe, aşa se ascunseră toate bucatele rămase de pe masă, ca şi când n-ar fi fost nimic niciodată. Apoi luă masa în spate şi haid’ la drum cătră casă. Dar cum făcu cum nu făcu, cum se gândi cum nu se gândi, se băgă la naşu-său, care era rumân. Poate că de aceea s-a fi băgat, că fiind foarte întunerec, îi era frică să meargă mai departe. Nici el n-avu gând chiar să se bage, dar acum era băgat, şi-apoi frica, mai ales la ţigan, e mare doamnă.

Naşul său român şi ca atare ospătarnic ca tot românul mai ales cu finii săi, îl pofti la cină, care chiar atunci se pusese la masă. Cina se ajungea, căci românul totdeauna face mâncare să s-ajungă şi să nu lipsească. Era o mămăligă, la a cărei umbră puteai bate coasa, şi aşezată pe un cârpător; un blid ca o jumătate de mierţă era plin de curechiu acru, colea prăjit cum se cade, mai având în el şi ceva mărunţişuri.

Din curechiu mâncă ţiganul, dar nu prea mâncă, dar când tot în acel blid se turnă zară, în care se dumică mămăligă, atunci lua, lua, încât gândeai precum gândea şi naşul, că de trei zile n-a mâncat nimic. El mâncase săracul, dar zara fiind bucătura cea mai gustoasă şi mai după neam, mai bine să se-ntâmple orişice decât să rămână zara. Aşa cum gândi şi făcu, căci mâncând la zară, şi-a fost uitat, că el numai mai înainte era sătul, iar ca unul care-ndrăznea la masa naşu-său luă blidul, după ce se lăsară ceilalţi, îl puse-n poală şi-l goli de tot.

După cină vru ţiganul să plece, însă naşu-său i zise:

— Nu te duce, finule, doar să nu te prăpădeşti dumneata acum în noaptea asta-ntunecoasă pe uliţele satului, rămâni de dormi la noi, că doar ai unde să rămâni. Iată muierea mea ţi-aduce paie ici în casă şi-ţi aşterne, ca să odihneşti bine.

— Rămân, dar iată masa mea aici, am căpătat-o azi de la un bătrân şi nu cumva să ziceţi cătră ea:

Scumpă masă
De mătasă,
Ia aminte
De te-ntinde
Cu mâncări
Cu ţigări
Şi cu vin
De-l pelin.

c-apoi se-ntinde cu tot felul de mâncări şi beuturi şi apoi nu ştiţi ce să ziceţi ca să se strângă iar, căci trebuie zis:

Ian adună,
Masă bună;
Bucături
Şi sfărmituri
Laolaltă
Pân’ de-altădată.

Dacă-mi făgăduiţi că mă veţi asculta, atunci rămân, dacă nu, mă duc.

— Cum să nu te ascultăm, finule, că doară noi n-avem nimic cu masa dumitale, pentru aceea poţi dormi odihnit, noi nu-i vom avea grijă.

Se culcă ţiganul, se culcară şi ceilalţi, ţiganul pe vatră, iar ceialalţi în pat.

Ţiganul adormi iute, căci era ostenit şi sătul, dar naşul cu naşa nu aţipiră, căci aveau de gând să afle ce poate face masa cea tainică a ţiganului. Colo, pe când cântă cocoşii întâia oară, se sculă naşa-ncet, apoi aprinse lumina, când se sculă şi naşul, luară masa, o duseră-n cămară, închiseră după ei uşa cămării şi zise naşa cătră masă:

Scumpă masă
De mătasă,
Ia aminte
De te-ntinde
Cu mâncări
Cu ţigări
Şi cu vin
De-l pelin.

Precum au fost auzit de la ţiganul; când gătară vorbele acestea, numai se minunară şi se pocoziră, văzând că e drept ce le-a zis ţiganul, finul lor. Asta ne-a fi şi nouă bună — cugetară ei, cum să facem s-o luăm de la ţigan? În urmă naşa zise:

— Măi bărbate, haid’ s-ascundem masa asta.

— E! dar ce va zice ţiganul atunci?

— I vom da lui a noastră cea din pod, căci seamănă cu asta.

Cum ziseră aşa făcură. Scoborâră masa din pod, o spălară, o duseră-n casă, pe urmă se puseră-n pat şi dormiră pân’ la ziuă.

Dimineaţa se sculă ţiganul, mulţămi de ospitalitate, îşi luă rămas bun şi plecă. Când ajunse-n uşa bordeiului strigă:

— No baba mea şi puradeii mei, de aci încolo nu mai flămânziţi, ci veţi trăi ca domnii. Haideţi, dragii tatii, aici, pe lângă masa aceasta şi aşteptaţi să zic, să vină mâncările. Începu deci:

Scumpă masă
De mătasă,
Ia aminte
De te-ntinde
Cu mâncări
Cu ţigări
Şi cu vin
De-l pelin.

Sta ţiganca, stau copiii cu gurile căscate, dar sta şi ţiganul aşteptând să vină ceva, dar nu venea nimic. Mai zise odată, mai zise şi-a doua oară şi-a treia oară, dar nu plăti nimic. În urmă se mânie, luă săcurea şi-o tăie toată bucăţi, apoi zise muierii sale:

— Tu, muiere, văd, că Dumnezeu m-a înşelat, căci nu mi-a lăsat darul, care mi l-a fost dat bătrânul cu masa. Să-mi mai faci mie o turtă de cenuşă ca şi care mi-ai făcut-o ieri, căci eu acum chiar vreau să mă duc, că unde- ntâlnesc pe Dumnezeu acolo să-l bat, până nu-mi dă tot ce-mi trebuie mie. Auzit-ai, tu?

— Auzit, Gănuţule dragă, auzit, dar vezi bine că nu mai pot să mă mişc de slabă ce sunt, fiindcă nu mai pot de foame. Apoi n-auzi tu copiii cum zbiară, se tânguiesc şi cer de mâncare? N-auzi tu bine? şi dacă n-auzi, ian ascultă şi mă priveşte, apoi spune-mi ce să mai fac, cum s-o mai întorc?

— Acum, draga mea muiere, fă ce vei face şi-mi fă turta, că doară spre binele vostru plec unde plec. Când gaţi mai du-te şi mai cere de la vecini şi de la alţi rumânaşi, că doară de-aceea ţi-a dat Dumnezeu o gură destul de mare.

Nu mai zise nimic ţiganca, căci ştia ea bine din ce pricină nu mai cere, fiindcă toţi s-au fost săturat de cerutele ei şi nu-i mai da nimeni nimic. Deci făcu altă turtă de cenuşe, după cum a fost făcut-o cea dintâi, o coapse colea cum se cade şi-o dete bărbatului.

Plecă iar ţiganul cu turta-n traista cea toată petece. Dar nu merse mult, căci în locul în care s-a întâlnit ieri cu bătrânul, care era Dumnezeu drăguţ de el, s-a întâlnit şi azi.

— Unde mergi, măi ţigane? îl întrebă Dumnezeu, în chip de om bătrân.

— Acum chiar mă duc la Dumnezeu să mă bat cu el.

— Dar pentru ce?

— Pentru că nu grijeşte de mine, aceea e una, iar alta e că dumneata ai făcut ieri bine cu mine de mi-ai dat o masă, care să-mi dea totdeauna de mâncare. Mi-a şi dat odată, dar astăzi dimineaţă, când am venit cu ea de la naşul n-a vrut să-mi deie, din care pricină eu am tăiat-o toată, şi-am băgat-o în foc şi-acum plec unde-am plecat ieri, dar dumneata m-ai opăcit.

— Opreşte-te ţigane şi nu te duce, uite calul, care e aci lângă noi, prinde-l de frâu şi du-l, căci ăsta-ţi va fi de folos anume, când vei zice cătră el:

Scump cal
Din Ardeal,
Dă-mi bani,
Gologani,
Taleri laţi,
Galbeni spălaţi,

atunci va vărsa tot felul de bani din el, din care poţi folosi, câţi vreai, iar ceialalţi cât rămân, i va soarbe iar, dacă vei zice:

Soarbe banii,
Gologanii,
Ce-au rămas
Iar pe nas.

— Îţi mulţămesc om bun ce eşti, căci faci mult bine cu mine, că de nu făceai, drept la Dumnezeu mă duceam. Pân’ la el nu mă opream.

Ar fi zis ţiganul mai multe, dar bătrânul se făcu nevăzut, atunci se-ntoarce cătră casă, dar la locul unde mâncase ieri se opri să vază, drept e ceea ce-a zis bătrânul binefăcător despre cal.

Băgă calul în groapă şi zise:

Scump cal
Din Ardeal,
Dă-mi bani,
Gologani,
Taleri laţi,
Galbeni spălaţi,

Atunci, oh minune! calul începu a vărsa bani pe gură şi pe nas, cât strălucirea lor îţi întuneca ochii. Erau taleri de cei mari şi groşi, erau galbeni de cei mari şi de cei mici, c-un cuvânt erau bani ca şi care n-a avut nimeni aşa de mulţi. Se bucură ţiganul încă mai tare ca ieri, căci acum gândea „banul e roata lumii”, iar el având mulţi bani, va face tot ce va voi, va trăi bine şi-şi va face neşte curţi, ca şi care nici seamăn să fie pe lumea asta.

Îşi umplu deci buzunarele cu bani, iar ce-a mai rămas pe jos îi sorbi calul, când îi zise:

Soarbe banii,
Gologanii,
Ce-au rămas
Iar pe nas.

şi plecă mai departe până dete de-o ospătărie, aci se băgă-nlăuntru şi mâncă, beu şi trăi cum i pofti inima, pentru care plăti bani nenumăraţi. După ce se înseră porni cătră casă, dar fiind întunerec şi fiindu-i frică să meargă acasă, se băgă până la naşul.

— Bună seara, naşule, că iară vin.

— Să fii sănătos, finule, bine că vini, că nouă ne pare totdeauna bine când vin finii noştri.

— Tu babă, ian vezi grăbeşte cu cina, să cinăm cu toţii.

— Pân-atunci, finule, şezi colea pe scaun.

— Aş şedea, naşule, vă mulţămesc, dar am afară un cal scump şi mi-i frică, că mi-l fură, faceţi bine şi-i faceţi ceva rânduială baremi ori şi unde, să fie la scuteală legat şi să aibă baremi ceva ogrinji⁴ dinainte.

— Cum să nu, finule, bun bucuros, ian du-te, mă slugă, de vezi de calul finului, du-l în grajd şi dă-i fân să mânce, să nu flămânzească. Zise aşa naşul, că baremi cu asta să plătească masa ţiganului, apoi mai cugetă, că cine ştie ce-o fi şi ce-o plăti calul acesta.

— Naşule, te mai rog, fii bun dă-mi un pic de apă să beau.

— Lasă, finule, nu bea apă, iată aici a adus baba mea din pivniţă un ulcioraş de vinars, o să gustăm de-acolo până se gată cina.

Aşa făcură, ţiganul cam slab de minte se cam îmbătă, iar venind cina mâncă, după care voia să plece.

— Să faceţi bine, naşule, să-mi daţi calul, căci vreau să plec acasă, zise ţiganul, abia stând pe picioare.

— Oh! nu te gândi la de-acestea, finule, rămâi aci peste noapte, că doar nu te vei duce prin aşa întunerec, având unde să dormi. Tu babă, ian du-te, adă nişte paie şi aşterne finului jos să se culce, să se odihnească, căci e ostenit. Apoi, măi slugă, tu să ai bine grije de calul finului.

— Eu rămân dar, răspunde ţiganul, însă nu care cumva să vă pună păcatele să ziceţi cătră calul meu:

Scump cal
Din Ardeal,
Dă-mi bani,
Gologani,
Taleri laţi,
Galbeni spălaţi,

c-apoi atâţia bani varsă, cât n-aveţi unde să-i puneţi şi ce să faceţi cu ei, şi-apoi nu ştiţi să ziceţi calului:

Soarbe banii,
Gologanii,
Ce-au rămas
Iar pe nas,

căci numai la ăste vorbe-i soarbe iar; dacă nu, ştiind hoţii ce aveţi, vin şi vă omoară şi vă fură calul.

— Nu, nu, nu, finule, nu te teme, că nu suntem noi aşa oameni.

Ţiganul fiind ostenit şi cam beut, adormi iute, cât nu mai ştia de el.

— Oare ce va mai fi asta, zise naşa cătră naşul într-un târziu, haid’ să ne sculăm şi să cercăm, adevăr e ce zice finul?

Se sculară, se duseră-n grajd şi ziseră cătră cal:

Scump cal
Din Ardeal,
Dă-mi bani,
Gologani,
Taleri laţi,
Galbeni spălaţi.

Ce-au văzut atunci, s-au minunat, calul voma bani cu nenumărata.

— Ah! cugetă naşa, calul acesta ne va fi bun nouă; iar finului vom da unul din ai noştri, căci el şi aşa nu-l cunoaşte. Zice deci calului:

Soarbe banii,
Gologanii,
Ce-au rămas,
Iar pe nas!

Aşa au făcut. Dimineaţa când se sculă ţiganul, luă calul, care-l dete naşul şi plecă cătră casă, unde când ajunse zise ţigancei:

— Tu babă, acum am scăpat de sărăcie, avem acum bani şi mai mulţi de câţi ne trebuie, ian uite, ce se face dacă zic:

Scump cal
Din Ardeal,
Dă-mi bani,
Gologani,
Taleri laţi,
Galbeni spălaţi.

Tot aştepta, tot aştepta să verse calul bani, dar în zadar. Mai zise odată, mai de două ori, apoi văzând că tot nimica e a lui, luă săcurea şi omorî calul. Se căută apoi prin buzunare şi află un taler pierdut din ziua de ieri, îl dete ţigancei şi zise:

— Du-te, babă, undeva şi cumpără pe banul acesta ceva de mâncare, ca să mâncaţi cu toţii, dar grăbeşte, că ai să-mi faci acum o turtă din făina ce-o vei cumpăra să plec şi să mă duc iar la Dumnezeu, ca să mă sfădesc cu el, deoarece de două ori m-a înşelat până acum. Acum chiar nu-l mai las, fie ce va fi.

Se duse ţiganca şi câştigă de-un taler, mai fărină, mai brânză, mai lapte acru, aşa cât cu toţii se putură sătura odată după o foame răbdată de vreo câteva zile.

Apoi din fărina rămasă, se puse ţiganca şi făcu o turtă, dar asta era chiar turtă, făcută colea bine şi frământată cum se cade. Plecă ţiganul, nu mai aşteptă, şi merse, ca să facă ce va face să scape de batjocura de care dete, ajungând de două ori norocul la el şi tot de-atâtea ori nu a fost harnic de el.

La locul cunoscut iar se-ntâlni cu bătrânul, care precum ştim era Dumnezeu milostivul, în chip de om.

— Unde mergi, ţigane?

Ţiganul nu răspunse nimic şi merse mai departe.

— Unde mergi, măi ţigane? întrebă Dumnezeu a doua oară.

— Dă-mi pace, nu mă mai opăci…

— Ian stăi, măi ţigane!

— Ce ai cu mine?

— Să-ntreb unde te duci iar?

— Apoi dacă vrei să ştii, acum de bună seamă mă duc la Dumnezeu să mă bat cu el, căci numai el e pricina că eu sunt nefericit.

— Eşti nefericit?

— Da.

— Cum? Poate n-ai ce să mănânci şi să bei? N-ai bani? Ce-ai făcut cu ce ţi-am dat?

— După ce-am durmit la naşul, totdeauna am plecat dimineaţa acasă, dar în deşert am mai aşteptat, căci masa nu mi-a dat de mâncare şi beutură, iar calul nu mi-a dat bani. Iar la acestea numai Dumnezeu e pricina.

— Lasă-te, ţigane, nu merge mai departe, căci o să-ţi mai dau încă ceva, de care ştiu că eşti harnic.

— Dar numai aşa să-mi dai să nu mă mai înşele.

— Bine nu te teme, că acum nu-ţi piere din mână.

— Dar ce-mi dai?

— Uite aici ce-ţi dau, na jiloveaţa⁵ aceasta din nuiele legate laolaltă cătră care când vei zice:

Jiloveaţă,
Legată cu aţă,
Să te-ntorci şi să te suci
Şi mintea la loc s-o duci,

atunci vei vedea ce vei căpăta, de care când te vei sătura să zici:

Acum lasă ş-odihneşte,
Căci asta mult foloseşte.

— Dar ce-mi va da? întreabă ţiganul.

— Vei vedea tu ce-ţi va da.

Când vru ţiganul să mulţămească, bătrânul se făcu nevăzut, dar nici nu era să mulţămească cu toată voia, căci el se grăbea la locul unde gustase el de două ori fericirea. Era tare neodihnit să vadă ce va primi acum în dar de la bătrânul binefăcător. Alergă deci într-un suflet până la groapa lui cunoscută, se puse jos şi zise:

Jiloveaţă,
Legată cu aţă,
Să te-ntorci şi să te suci
Şi mintea la loc s-o duci.

Cum gătă aceste vorbe, jiloveaţa se puse pe el şi-l lovea peste cap, peste spate, peste mâni şi peste unde ajungea. Dar aşa da, îmblătea pe bietul ţigan, ca să-i vină mintea la loc, încât abia-i veniră în minte vorbele spuse de bătrân, deci între lovituri strigă:

Acum lasă ş-odihneşte,
Căci asta mult foloseşte,

când loviturile se conteniră, el abia putea răsufla.

Acum îi sosi mintea la loc, căci ştia el ce avea să facă.

Plecă deci mai departe cugetând în sine: Trebuie să mă abat acum pe la naşul, ca să-i joc puţintel, dacă ei vor fi pricina nefericirii mele, nu-i voi juca eu adecă, căci se vor juca ei pe ei.

Ajungând la naşul cam înserase.

— Bună seara, naşule, zise ţiganul intrând, iară vă vin pe cap.

— Bine faci că vini, finule, că şi noi numai pe dumneata te-avem, apoi acum în serile aste lungi de toamnă ni-e urât şi nouă singuri; ian şezi colea pe scaun să mai povestim de vremuri şi de lipse, iar tu babă du-te-n pivniţă şi adă un ulcioraş de vinars, să mai gustăm cu finul nostru printre poveşti, că acela e de noi, apoi te sileşte cu cina s-o faci colea cum ştii tu, barem acum când aduse Dumnezeu mai de vreme pe finul nostru, căci acum nu ne putem mântui, că e prea din vreme, nu ca-n celelalte sări.

— O să facă bine, să ierte şi finul nostru, zise naşa, căci câte odată suntem şi noi mai învăluiţi, nepregătiţi, cu toate că pân-acum ne-a dat Dumnezeu de avem din ce să trăim de pe-o zi pe altă, fără multe gânduri.

— Eu iert bine, răspunse ţiganul, că beau şi mânc când vin aici, nu ştiu cum veţi ierta dumneavoastră.

— Nu te gândi la aceea, răspunse naşul, ci primeşte cu ce te îmbiem, că te îmbiem cu inimă curată.

Între acestea naşa aduse ulcioraşul de vinars din pivniţă şi se puseră a mai gusta câteodată între poveşti, până când naşa gătind cina, se uită acum colea acum pe dincolea, să vadă ce-a adus iarăşi ţiganul, însă văzând jiloveaţa, nu putea înţelege, pentru ce să fie aceea. Nădăjduia că la toată întâmplarea are să fie ceva bun.

Puse cina, care căzu foarte bine ţiganului, deoarece era flămând, apoi şi după bătaia primită slăbise tare, avea deci acum lipsă de întărit.

După ce cină şi după ce mulţămi pentru ospitalitate, prinse jiloveaţa şi vru să plece.

— Cum vreai dumneata, finule, să pleci acum în cap de noapte pe aci încolo-i zise naşul, rămâi aici, că vei pleca dimineaţă, aici te vei odihni destul de bine, du-te babă şi adă vreo două paie.

— Oh! Doamne, finule, ce vreai, mă şi mir de dumneata, zise naşa repezindu-se la el şi luându-i jiloveaţa din mână, cum nu ţi-i frică să mergi prin acest întunerec, luând satul de-a lungul; şezi jos pe scaun, căci îndată mă voi duce să-ţi aduc paie şi-ţi voi aşterne un pat, încât vei dormi ca şi-un domn de bine.

— Mă duc, zise ţiganul, să nu vă fac val, altminterea aş rămânea, dar mi-i frică că dumneavoastră o să ziceţi cătră jiloveaţa mea:

Jiloveaţă,
Legată cu aţă,
Să te-ntorci şi să te suci
Şi mintea la loc s-o duci,

şi-apoi atunci nu va fi bine de mine.

— Nu te teme, finule, cum şi gândeşti de-acelea, căci doar noi avem destulă blagă⁶ de la Dumnezeu şi n-avem lipsă să-nşelăm de la altul, şi mai ales de la un fin al nostru.

— Atunci dar rămân, dacă nu vi-s spre greutate.

— Doară nu te poftim că ne eşti spre greutate, ci că ni-i drag de dumneata.

Aduse naşa paie şi până baţi în pălmi, patul fu aşternut pe jos, apoi se culcară toţi. Nu peste mult ţiganul începu a horcăi, dând să cunoască, că el a adormit.

Mai într-un târziu zise naşa:

— Măi bărbate, haid’ să ne sculăm, căci acum ştiu, că doarme finul şi să vedem, ce mirozenie⁷ a mai adus şi-acum.

Se sculară, luară jiloveaţa, o duseră-n cămară, aprinseră lumina, apoi zise naşa cătră jiloveaţă, în timpul când naşul se uita cu gura căscată:

Jiloveaţă,
Legată cu aţă,
Să te-ntorci şi să te suci
Şi mintea la loc s-o duci.

Abia gătă vorba din urmă şi se puse jiloveaţa pe ei şi dete şi dete; ei o luară la fugă, jiloveaţa după ei, în urmă intrară în casă făcând o larmă mare, încât se trezi ţiganul.

— Nu ne lăsa, finule, căci ne omoară, fii bun, nu ne lăsa.

— Nu pot, naşule dragă, până vine mintea la loc.

— Nu ne lăsa, finule, că-ţi dăm masa şi calul, care l-am luat.

Atunci zise ţiganul:

Acum lasă ş-odihneşte,
Căci asta mult foloseşte,

şi-ncetă jiloveaţa cu bătaia. Naşul aduse din grajd calul ţiganului, iar naşa din cămară-i aduse masa, apoi cu toate plecă ţiganul cătră casă în capul nopţii, fără de a mai fi fost îmbiat de naşul să rămână.

Ajungând acasă îşi sculă familia, o chemă lângă masă şi zise:

Scumpă masă
De mătasă,
Ia aminte
De te-ntinde
Cu mâncări
Cu ţigări
Şi cu vin
De-l pelin.

Fiind acum masa întinsă se puseră puradeii şi ţiganca la mâncare, dar mâncară cât abia fu în stare masa să-i îndestulească.

După aceea băgă calul în bordei şi zise:

Scump cal
Din Ardeal,
Dă-mi bani,
Gologani,
Taleri laţi,
Galbeni spălaţi.

Calul şi începu a vărsa bani, iar puradeii a aduna.

În urmă zise ţiganul:

— Acum aţi mâncat şi-aţi băut, aţi căpătat bani, vă mai dau încă ceva, ce-am căpătat eu.

— Ce-ai căpătat, tată, ce? întrebau cu toţii.

— Îndată veţi vedea. Aduse jiloveaţa şi-i zise:

Jiloveaţă,
Legată cu aţă,
Să te-ntorci şi să te suci
Şi mintea la loc s-o duci.

Să învârti jiloveaţa prin bordei şi-i luă pe rând pe ţigani, încât făceau o larmă… în urmă-i fu ţiganului milă de familia sa şi zise:

Acum lasă ş-odihneşte,
Căci asta mult foloseşte.

După ăstea toate se puseră şi se culcară, adormind bine până la ziuă, când des-de-dimineaţă veni executorul de dare, care auzise că ţiganul are un cal, deci trebuia să-şi plătească darea, căci de nu, cuprinde calul.

Pe executor îl chemă ţiganul în bordei şi-l pofti să şeadă până, cum zise el, aduce banii. Se duse afară, făcu ce făcu şi după ce veni înlăuntru zise jiloveţei:

Jiloveaţă,
Legată cu aţă,
Să te-ntorci şi să te suci
Şi mintea la loc s-o duci.

Apoi se puse jiloveaţa pe executor şi-l îmblăti, cum se cade, încât abia avu timp să fugă.

Pe la ameazi iată vin doi bătrâni cerşetori, erau Dumnezeu şi Sf. Petru, care umblau atunci pe pământ, se abătură şi pe la ţiganul şi-i cerură ceva milă.

Ţiganul îi chemă în bordei şi-i îmblăti cu jiloveaţa cum se cade, mai zicând plin de fală:

— Eu încă am fost calic ca şi voi, dar m-am străduit şi nu m-am lăsat până am căpătat din ce să trăiesc.

Sf. Petru, scăpând cu fuga de la bătaie, zise lui Dumnezeu:

— Vezi, Doamne, cât de nemulţămitori sunt ţiganii pe lumea aceasta; lipseşte-i de darurile tale, că nu-s vrednici.

Dumnezeu atunci zise:

— Am crezut că dând daruri ţiganului, îl voi face om de omenie, dar văd, că m-am înşelat. Din ţigan om de omenie nu va fi niciodată.

Lipsit să fie dar ţiganul de darurile mele, şi să-i rămână numai calul, cu care numai dacă va trudi, va trăi.

Şi de-atunci ţiganul n-a mai mâncat mâncări, căci masa nu i-a mai dat; dar bătaia umbla ca ploaia.

De-atunci ţiganii sunt cumu-i vedeţi.

Mă suii pe-o şea
Ş-o auzii aşa,
Mă suii pe-o găină
Şi venii prin tină,
Mă suii pe coasă
Şi-o spusei mincinoasă.

Comunicată de N. Trâmbiţoniu, învăţător în Ulpia Traiană, Grădiştea.

---

1. a pocozi = a se mira, a se minuna. ↩︎
2. opăci = a împiedica, a opri, a abate pe cineva dintr-o activitate. ↩︎
3. schiamătă = urmă, rămășiță. ↩︎
4. ogrinji = resturi de paie, de fân, nemâncate de vite; cotoare, tulpini ale plantelor de nutreț. ↩︎
5. jiloveață = retevei, lemn sau smicele. ↩︎
6. blagă = avere, bogăție. ↩︎
7. mirozenie = fapt, obiect ieșit din comun care uimește. ↩︎