Ileana lelei Nastasie era o fată, cât să-i cerci părechea, de frumoasă ce era; nu e deci nici o mirare că era cam somnuroasă — la omul frumos îi stă bine şi cam somnuros. Cele babe slabe de gură-i scoaseră vestea c-ar fi chiar leneoasă, ca toţi lenoşii, că ziuliţa îndelungată şade numai şi mănâncă şi cască gura după cei drumari, că numai a se găti ştie… şi mai ştiu eu câte vorbe numai scoaseră blăstămatele de babe despre Ileana lelei Nastasie? Oleacă de adevăr poate că era şi-n vorbele babelor, fireşte nu tocmai aşa cornurat, cum îl spuneau ele. Ba ce să zicem! unii oameni — Dumnezeu să nu le scrie-n osândă — răi la gură ori că doară prietini de-ai babelor, ori că doară duşmani de-ai Ilenii, unii oameni de-aceştia mai scorniră minciuna că lelea Nastasie ar cam netezi din când în când pe Ileana cea frumoasă şi leneoasă cu câte-o despicătură de lemn, ca s-o facă harnică şi bărbată, dar în zadar! Eu nu-s omul care să cred minciuni, cu deosebire despre fetele frumoase, nu voi să aud pic de hulă, că şi de-o aud, nu o cred. Destul, că o dată, aşa se povesteşte, lelea Nastasie chiar peria pe Ileana c-o despicătură de lemn şi încă aşa de frumos, încât biata fată scotea neşte zbierete de gândeai că se prăpădeşte lumea. Crudă mamă mai era şi lelea Nastasie! Chiar când se văita Ileana mai cu tărie, când plângea mai cu lacrămi şi ofta mai cu suspin, trece feciorul împăratului pe-acolo într-o căruţă, cum numai la feciori de împăraţi vezi. Fata plângea amar. Cugetând feciorul împăratului că poate ajuta ceva, opreşte trăsura-n drum şi intră-nlăuntru. În vremile acelea se vede treaba, că nici feciorii de împărat nu erau aşa făloşi, ca acum; mai intrau şi ei prin casele oamenilor de rând. Întreabă deci pe fată, de ce plânge? Dar buna mamă, lelea Nastasie, nu lăsă pe Ileana să se obosească cu răspunsul, ci răspunse ea:

— Doară uite, domnişorule, trăsnită asta de fată are să-mi mănânce zilele cu-ndărătnicia ei; avut-am noi cânepă, avut-am şi in, eu n-am tors nici un fir, numai tot ea, doar voi vedea-o sătulă de tors, de unde? mai ajută la cele vecine, mai la neamuri, mai şi la streini, cine numai ştia că are cânepă nu scăpa de ea să nu-i dea un caier de tors, până gătă la tot satul. Acum după ce nime nu mai are de tors, s-a pus, focuita¹, că n-oi zice mai bine, s-a pus dumneaei să toarcă — cum n-a mai tors om pe lume — uite dumneata, domnişorule, nuielele din gard, apoi să n-o bat? ba o omor cu bătaia.

— Numai atâta a greşit? întrebă feciorul împăratului; dacă toată greşala ei e asta, atunci n-o mai bate, făr’ las-o să vină cu mine la mama, îi va da ea cânepă şi in până se va sătura de tors şi n-a fi silită să toarcă grădelele.

Lelea Nastasie, într-o bobotă de mânie, dădu bucuroasă pe Ileana şi din minutul acela n-a mai văzut-o.

După ce ajunse feciorul împăratului acasă, spune mamei sale întâmplarea cu fata cea frumoasă, chiar cum v-o spusei şi eu dumneavoastră, adecă el spuse mamei sale atâta cât ştiu de la lelea Nastasie, dar eu ştiind mai mult decât el, vă spusei ceva mai multişor. Destul că împărătesei îi păru bine că feciorul i-a adus o fată atât de harnică, o torcătoare atât de năzdrăvană, că vedeţi dumneavoastră, doară şi la curţile împărăteşti este lucru, şi încă cât lucru?! Să îmbraci tu atâta amar de cătane, să le hrăneşti, să le mai dai şi arme, şi Dumnezeu mai ştie cât este acolo de lucru şi de învăluit?!

Împărăteasa însă, muiere bună şi-nţeleaptă, nu dădu Ilenii câteva zile nimic de lucru, că doară era obosită de cale şi o lăsă până-şi va veni în ori. Într-o seară însă, după ce cam gândi împărăteasa că şi Ileana se va fi odihnit, destul, o cheamă în curte şi-i dădu nici mai mult nici mai puţin, decât doi saci plini, unul cu fuioare de cânepă şi altul cu fuioare de in, şi-i zise:

— Ileană, vezi tu aceşti doi saci, sunt plini de fuioare şi cred că tu până dimineaţă le vei toarce toate; dimineaţă să vii dar, draga mea, cu sacul cu ghemele; acum poţi merge dar toarce subţire şi răsuceşte bine tortul, să fie tare, să nu avem val cu el la ţesut.

Sărmana Ileană! de-abia-şi duce biata de ea sarcinile până-n chilie, nici nu cutează a le dezlega, ci începe a se boci şi a plânge, şi plânge şi se văietă şi-şi blastămă ceasul în care s-a născut şi blastămă pe mumă-sa de ce n-a spus adevărul la feciorul împăratului, căci atunci nu o aducea la curte s-o facă de ruşine. Până la miezul nopţii ţinu tot un plâns. Atunci vede că se deschide uşa singură şi intră în casă o babă lungă, seacă, gheboasă cu neşte dinţi lungi ca şi colţii de la greblă, era-n adevăr deşirată, de nu o poţi numi mai potrivit ca Miezul-nopţii, ori Marţi-seara ori Mama-huciului. Era baba Cloanţa. Fiind însă că întâmplarea o aduse chiar într-o marţi seara, Ileana credea că vede pe Marţolea. Cât ce intră baba în casă, suflând greu în degete şi răzimată pe-o cârjă, începe a încuraja pe Ileana.

— Nu te teme, draga mătuşii, va fi cum va rândui Dumnezeu, ştiu eu de ce plângi, ştiu eu ce supărare ai, cunosc eu năcazul care te-a ajuns, dar nu te supăra nimic, culcă-te şi dormi în pace, voi isprăvi eu tot lucrul, apoi trăind în săcreata² asta de lume, îmi vei răsplăti tu cândva osteneala.

Se culcă Ileana cât de frică, cât de supărare, cât de ruşine şi cât de bucurie; îi venea a crede că baba asta e o strigoaie şi vrea s-o omoare, atunci se-ngrozi şi-i era frică de ea; apoi se gândea că dacă-i Muma Pădurii şi poate că n-a omorî-o, ci-i va toarce fuioarele, dar o va şi spune împărătesei, apoi ce ruşine o să fie aceea pentru ea!? Se cam uita din pat, de sub învelitoare şi nu se putea destul mira de iuţeala cu care se învârtea fusul în degetele babei; gândeai că nu alta, fără dracul îl poartă, Doamne iartă-mă şi nu mă scrie-n osândă! aşa de repede sfârâia fusul între degetele lungi şi subţiri ale babei. Nu trecu un ceas bun de vreme şi baba goli un sac de fuioare şi-l umplu cu gheme. Tot aşa de lesne făcu şi inul tot gheme, fireşte după ce-l toarse şi cum gătă lucrul se făcu nevăzută, pieri ca o nălucă. Ileana nu credea că fuiorul e tors, credea că ea visase numai întâmplarea, ce vi-o spun, cu baba. Dar nici noaptea nu putu ţinea până-i lumea; se făcu o dată şi ziuă, şi până încă a nu se îmbrăca, fugi la saci. Bucuria ei, când văzu sacii plini de gheme, dar nu mai scotea ghemele afară, de nu le cântărea în mâni, era numai voie bună, puteai prinde iepuri cu ea de voioasă ce era. Colea după prânz merge cu sacii cei plini de gheme la înălţata împărăteasă. Să fi auzit la laude, să fi văzut de-aici încolo trai şi mai bun, mâncări şi mai scumpe, haine şi mai alese, scurt: Ileana-şi avea raiul pe pământ la curtea împărătească.

Împărăteasa era cu voie bună, feciorul împăratului nu era supărat, Ileana… off! ea era fericită. Şi merse vestea fetei peste mări şi peste ţări şi veneau împărătese şi crăiese să vadă pe Ileana cea harnică şi frumoasă şi duceau numai vorbe de laudă despre ea. O dată, chiar erau multe doamne de cele mari la curte, şi împărăteasa chemă pe Ileana înainte şi-i zise:

— Ileană, ca să vadă doamnele acestea cât eşti de harnică, până mâne dimineaţă vei toarce fuioraşele acestea de in. Adecă erau patru saci mari, plini plinuţi cu fuioare de in, încât nici a-i duce nu putea, ci doi argaţi împărăteşti fură nevoiţi a-i duce până-n chilia Ilenei. Acum se puse Ileana iar pe gânduri, plângea, suspina, se ruga la Dumnezeu: ori s-o omoare, ori să-i aducă iar pe baba Cloanţa să o scoată din năcaz. Când era la miezul nopţii, uşa se deschise şi deşirata de babă intră:

— Bună seara, draga mătuşii; de ce plângi? Culcă-te şi dormi în pace lasă pe mătuşa, şi vina ei să fie de va fi vreo scădere.

Ce să mai întind vorbe? Ileana se culcă şi dormi boiereşte iar baba toarse în câteva minute tot inul, apoi îl făcu ghem şi hai cu ele în sac, după aceea se făcu soră cu drumul.

În dimineaţa următoare, căută Ileana sacul cu ghemele, le numără, le cântări-n mână, apoi îngenunche şi plângând de bucurie, mulţumi lui Dumnezeu. După prânz le duse doamnei împărătese, carea o lăudă foarte şi-o îmbrăcă în haine şi mai frumoase, apoi o arătă doamnelor celor streine, care încă o lăudară cu toatele şi-o cinstiră cu bani de aur şi de argint pentru hărnicia ei. Nu-i lipsă să vă mai spun cât era Ileana de voioasă. Acum începură a veni chiar şi feciori de împăraţi să o vază. Şi le căzu dragă, că doară era frumoasă, nu glumă, apoi de hărnicia ei nu mai era om dimprejur care să nu ştie. Trebile se puneau de minune la cale. Într-o zi feciorul împăratului care o adusese, zise mumei sale:

— Mamă, mi-a venit vremea să mă-nsor; avere avem destulă, ţări înc- avem, dacă însă totuşi avem lipsă de ceva, apoi aceea e o muiere harnică; ce zici, mamă, oare să nu iau eu pe Ileana de soţie?

Mumă-sa nu mult se gândi şi zise:

— Fiule, chiar era să zic, dar am aşteptat ca să-ţi văd gândurile tale mai întâi; după ce-am adus-o la noi în casă, după ce e aşa de frumoasă şi de harnică, ştiu că peţitori i-or veni destui şi s-a mărita, dar noi de ruşine n-o putem lăsa fără pic de zestre; apoi şi tu, Dumnezeu ştie, pe cine a-i lua, să nimereşti mai bine decât cu ea? O să mai fac, dragul mamii, o probă cu ea şi de s-a ivi tot harnică, ca până-acum, a ta să fie, adecă a noastră: muierea ta şi nora mea!

Pe cum se vede pe vremile acelea nici feciorii de împărat nu se ruşinau a lua fete de naţie, din popor, dacă chibzuiau că-s harnice; astăzi? tot petecitul ar trage să ia doamne şi încă doamne bogate şi frumoase şi-nvăţate!

Preste câteva zile, chiar într-o marţă pe la ojină³, merge împărăteasa în chilia Ilenei şi-i zice:

— Draga mamei, să vii să-ţi mai arăt ce să torci la noapte. Şi merse Ileana cu înălţata împărăteasă şi-i numără zece saci plini, cinci cu fuioare de cânepă, cinci cu fuioare de in şi-i zise:

— Pe mâne dimineaţă să fie gata, ci vezi de-l toarce ca sârma, că vom face din el aţă de cusut haine cătăneşti. Zece slugi de-abia duseră sacii până-n chilia Ilenei. După ce rămase Ileana singură-n chilie se puse nenişorule iar pe plâns, dar aşa plângea, de-i curgeau lacrămile ca bobul pe obraz la vale. „Cum nu m-a trăsnit Dumnezeu — se bocea ea — să nu mai fi cunoscut nici mamă, nici feciori de împărat, nici curţi împărăteşti? Cine m-a pus să tac, să nu spun la început că eu nu ştiu toarce, că doară zicea popa nostru în biserică că: cu minciuna nu mergi departe, ori cinezi, ori prânzeşti cu ea, dar amândouă rar le faci; peste mine trecu ispita de două ori, dar a treia oară ştiu că nu scap, de m-or prinde cu minciuna, tot mă omoară, de nu m-oi omorî eu de ruşine; m-arunc în fântână cu capul în jos. Colo de cătră ziuă — tot astfel de gânduri îi umblau fetii prin cap până colo cătră miezul nopţii, atunci uşa se deschide şi, Doamne apără, intră adecă baba Cloanţa…

— Bună seara, draga mătuşii! tu iar eşti supărată, iar plângi, Doamne, slabă mai eşti de înger; taci că te scap eu şi de năcazul acesta, dar, uite, pentru osteneală tu să mă chemi la nunta ta, ori după cine, ţi-a fi rânduit să te măriţi, să mă chemi, şi eu voi veni şi mult bine-ţi voi prinde.

— Dar cum voi şti să te chem? întrebă Ileana.

— Vei ieşi, zise baba, vei ieşi afară când vor fi oaspeţii adunaţi şi când vei fi la tăietor vei zice: Babă Cloanţă, hai la ospăţ, că iată mă mărit, înţelesu-m-ai?

— Înţeles.

— Şi te legi că mă vei chema?

— Mă leg.

— Ei bine, dormi în pace şi n-avea nici habar de tors.

Şi unde nu se puse Ileana pe un somn dulce, de gândeai că nu alta, fără de-ar fi şapte nopţi legate laolaltă încă s-ar cumpăni să le doarmă. Şi se deşteaptă ea de deşteptat — ca omul îngândurat — când era de mult ziuă. Împărăteasa se uitase în vreo două-trei rânduri pe fereastră la ea, de când se făcuse ziuă, dar îşi zise: „E obosită sărmana, ar fi păcat s-o trezesc, că acuma e somnul mai dulce, după atâta amar de muncă!” În urmă însă rupând-o foamea pe Ilenuca, se deşteptă şi, frecându-se la ochi, merse la saci să-şi vadă munca. După ce pipăi cu băgare de seamă şi simţi în toţi sacii ghemele tari şi mari ca bostanii, nu se putu stăpâni a nu o podidi un plâns de bucurie şi a nu zice:

— Mulţumescu-ţi, Doamne Dumnezeul meu, că m-ai scăpat şi de astă muncă, îndură-te şi nu mă părăsi până voi fi vie. Dar gândul îi era la baba Cloanţa. Şi împărăteasa auzi vorbele ei, ea era chiar la uşă şi-ncepu şi ea a plânge de bucurie, apoi intră în chiliuţa Ilenei, o ridică din genunchi, o strânse la piept şi sărutând-o zise:

— Lasă, Ileană, tu pentru hărnicia ta să ştii că mi-ai intrat atât de dragă, încât m-am hotărât să mi te fac chiar noră!

Toate ca toate, dar una ca asta n-o visase Ileana, că mă rog, a fi împărăteasă doară e lucru mare, nu iac-aşa. Se vede că Ileana se născuse în planeta cea bună, că feciorul împăratului, prinţul, vine la ea cu feluri de haine şi scumpeturi şi-i spune că să se gate de nuntă. Apoi mă rog: cine nu se ştie găta, când are cu ce?

Colo de cătră seară încep oaspeţii a veni, în urmă vine şi popa de-i cunună, apoi se pun la mâncate, la beute, la dinum — danam, de gândeai că trei prinţi se însoară, nu numai unul.

Când era veselia mai pogană, Ileana iese afară, se duce la tăietor şi zise-ncet:

— Mătuşă Cloanţă, hai la ospăţ şi iartă că te chem aşa târziu!

Baba atunci fu aci, lungă, deşirată, gheboasă, colţată, sacă, cum o cunoaşteţi; şi cum ieşi la iveală, zise Ilenii:

— Draga mătuşii, când vom intra în casă, tu să zici: Cinstiţi boieri de cinste şi de omenie, să nu vă fie lucru cu supărare, dacă am cutezat a chema pe mătuşa la nunta mea, e bătrână, e urâtă, cum o vedeţi, dar are o inimă tare bună cătră mine şi-o iubesc şi-o cinstesc ca pe mama, ba şi mai tare, că mama e departe, dar ea e aci.

Şi-aşa făcură. Iar oaspeţii se mirau de baba aceea deşirată şi împărăteasa nu se putu răbda să nu zică:

— Mătuşă! De ce ai dinţii aşa lungi şi degete aşa sucite?

— O! draga mătuşii, torsul cel mult, torsul m-a schimonosit, că numai nepoata Ileana e torcătoare cum eram eu în vremea mea, dar mulţămesc lui Dumnezeu că-şi capătă bărbat care doară n-a pune-o la tors să i se strice faţa şi dinţii şi degetele şi să se facă din frumoasă cum e, schiloadă ca mine?

Iar împărăteasa mulţumi bătrânei, că le spuse şi zise înaintea tuturor:

— Ileana, draga mamei, de azi încolo să nu mai cutezi a prinde caier în mână că nu doresc ca să te văd ca pre mătuşă-ta, iar de vei cuteza a călca porunca, te alung nu numai de la curte, dar şi din ţările mele; priceputu-m-ai?

— Priceput, răspunse Ileana, iar oaspeţii strigară: bravo! şi vivat!

Baba Cloanţa se duse de unde-a venit şi de atuncea nu s-a mai ivit să mai ajute cuiva la tors; din curţile împărăteşti a ieşit caierul încă-n dimineaţa următoare, şi ieşit e până în ziua de azi; Ileana cu prinţul ei, de n-au murit, şi azi mai trăiesc, iar eu gătându-mi minciuna zic:

— Toarceţi, fete, toarceţi c-a murit baba Cloanţa!

Auzită şi scrisă în Reteag, lângă Someşul Mare.

---

1. focuit = om nefericit, amărât. ↩︎
2. săcret = afurisit, blestemat. ↩︎
3. ojină = moment al zilei situat la jumătatea timpului dintre amiază și asfințit; gustare care se ia în acest moment al zilei. ↩︎