Un biet de om rămase văduv, vedeţi dumneavoastră, cum rămân mulţi în astă săcreată1 de lume mare, îi murise adecă nevasta şi rămase cu doi copii, cu o fetiţă Tiriana şi c-un fecioraş Tirion. Dar omul nostru n-avea nimic, nici barem o mâţă. Şi lucra bietul om pe la cei bogaţi, ca să agonisească celea de lipsă pentru copilaşi, dar unde nu-i mamă, nu-i şi pace!
Cum rămâneau copiii singuri acasă, mai mergeau pe uliţă de se jucau cu alţi copii, apoi îi miluia câte-o vecină bună cu câte ceva, iar seara se duceau acasă, unde se-ntâlneau cu tatăl lor. Una din vecine, văduva Sofe, zicea de multe ori cătră copii: „Dragii mei, vedeţi voi cât de bine vă ţin, am vacă cu lapte, am bucăcioare bune, cum trebuie la prunci, ziceţi cătră tatăl vostru să mă ia pe mine, c-apoi şi mai bine vă voi ţinea!” Aşa-nvăţase lelea Sofe de mai multe ori pe copii.
Odată spun copiii tatălui lor, că iată ce muiere bună e lelea Sofe, şi că ar fi bine să o ia el de muiere, deoarece e rău fără muiere-n casă. Apoi mai adauseră copiii, lele Sofe e şi muiere bună, ne iubeşte şi chiar a zis c-ar veni după dumneata, tată. Aşa ziseră copiii-n mai multe rânduri, dar omul nostru se făcu ca şi când nu i-ar auzi. Odată însă ascultă cu băgare de seamă povestea şi sfatul copiilor, apoi le răspunse:
— Dragii tatii, eu bucuros aş lua-o, şi cred că ar veni după mine, dar mi-e frică că s-ar purta rău cu voi, cum nu-i prea-nvăţată cu copii, că ea n-a avut copii niciodată. Drept aceea, de va fi să mă mai însor, că numai singur nu vă pot creşte, de va fi să mă mai însor, zic, mi-oi căuta una, care să fie dedată cu copii şi să nu vă poarte rău.
— Ba tată, ia pe lelea Sofe, că ea nu ne va purta rău, dar altele ori pe cine-ai lua, ştiu că bine nu ne-ar purta, iar ea a zis că ne-a fi ca o mamă de bună.
Şi se-nduplecă omul nostru, de mila copiilor şi luă pe văduva Sofe de muiere. Nu-i vorbă tocmai rău nu o nimeri, că lelea Sofe avea câte ceva şi la-nceput o duceau cât de bine. Dar de la o săptămână, de la două, lelea Sofe începu a urî copiii. În cele din urmă atât îi era de urâţi, încât nu se mai putea uita la ei, de urâţi ce-i erau. Bieţii băieţi bine vedeau, dar nu grămuşdeau nici ţâţ, ştiind bine că numai ei făcură pe tată-său s-o aducă-n casă; tatăl lor încă vedea ce-i şi cumu-i, dar n-avea ce face, bine ştia el, că nu poţi face pe nimenea să iubească, ce nu vrea. Se luase de gânduri bietul om. Dar lelea Sofe îl scoase de pe gânduri, cum nici n-ar fi gândit:
— Măi bărbate, zice ea odată, alege-ţi una din două: ori merg eu de unde-am venit, ori alungă-ţi copiii de la casă.
Când auzi bărbatul una ca asta, mai înlemni; schimbă la feţe, se uită lung la lelea Sofe, ca şi când ar fi voit să zică: glumeşti, tu muiere? Dar ea-i răspunse scurt şi-ndesat: „Din două una, ori merg eu, ori duduie-i pe ei!”
Mult se gândi bietul om, ce-ar face şi cum ar urma, ca să nimerească mai bine? De muiere nu s-ar despărţi bucuros, iar copiii cum să şi-i duduie ca un păgân? în urmă se hotărăşte să duduie copiii, dar cum? Cu minciuna!
— Haideţi, dragii tatii, zise el într-o dimineaţă, haideţi la pădure să aducem uscăţele, să ne facă mama voastră plăcinte. Şi merseră copiii amândoi cu tatăl lor la pădure. Dar fetiţa-şi umplu şurţul de cenuşe şi tot presără pe cale, până-n pădure.
După ce ajunseră-n pădure, tot umblară de colo până colo adunând uscăţele, până se pierdură de tată-so. Dau să-l strige: „Tată, tată!” dar tata nu-i ca-n palmă. Acum nu ştiură-ncătrău să dea, pe unde să iasă din pădure? Dar umblând ei aşa supăraţi şi singurei ca vai de ei, dau de cenuşă şi se iau tot pe urma cenuşii până ajung deasupra satului, acolo nu li se mai vedea cenuşa pe jos, dar de-acolo ştiau merge acasă şi pe nimerite, că oamenii începuseră a aprinde luminile şi chibzuiau ei unde trage casa lor. Şi-au mers la fereastră şi se uitară pe ochiul ferestrei, cum mănâncă tată-so şi cu maşteră-sa lor plăcinte, iar tatăl lor zicea: „Săracii copiii mei, să fie şi ei aci să-mbuce barem odată din plăcintele acestea calde şi bune!” Dar lelea Sofe zise: „Taci, nu-mi mai pomeni de ei, mai bine-i lasă-n cioare, să nu le mai aud de nume!” Atunci copiii strigară de la fereastră: „Aci suntem, tată!” Şi-i slobozi omul înlăuntru şi le dete de cină, apoi îi culcară-n căldură colo după cel cuptor. Cum erau bieţii copii osteniţi de cale, adurmiră cum puseră capetele pe căpătâi, iar lelea Sofe începu a mustra pe bietul om: „De ce m-ai ştiut tu minţi pe mine? Tu ai zis c-ai prăpădit pe tăndalele acestea de copii, şi iată că nu fu drept! Să ştii, că mâne dimineaţă merg eu dar aşa merg cât să nu mă mai întorc la copiii tăi şi la calicia ta. Aşa bărbate, dacă nu poţi fi tu fără ei, vei fi fără mine!”
Nu durmi toată noaptea bietul om, iar dacă se făcu ziuă îşi luă iar copilaşii şi merse-n pădure. De astă dată Tiriana-şi umplu şurţul de tărâţe, neavând cenuşă de-a-ndemână şi tot presără pe drum mergând câte vreo două, ca să cunoască calea, de s-ar întâmpla să se piardă de tată-so. În pădure iară făcu tată-so, ce făcu şi se pierdu de copii. Începură copiii iară a-l striga, dar el nu le răspunse chiar nimic, ci merse acasă mâhnit.
— Noa, prăpăditu-i-ai? întrebă lelea Sofe.
— Prăpădit, ştiu bine că altădată nu or mai veni bieţii copii acasă.
Aşa a şi fost.
Acum după ce nu aflară bieţii copii pe tată-so, după ce nici drumul nu-l mai cunoscură, că o spurcată de vulpe linsese toate tărâţele. Astfel începură a pribegi prin cele păduri plângând. Dumnezeu le-ntări inima şi-ncetând de-a mai plânge-şi căutară mure şi smeură, alune şi jir şi se hrăniră cu de-acestea, iar noaptea dormeau prin crengile copacilor, ca să nu deie de ei vreun lup să-i mânce. Şi petrecură multă vreme, Dumnezeu ştie câţi ani, aşa prin pădure, poate vreo nouă ani şi Tiriana se făcu o fată frumoasă, iar Tirion un voinic numai ca el. Dar nu aveau haine, toate li se rupsese, de nu se mai ţineau petec de petec. Dumnezeu însă le dărui îmbrăcăminte ca la peşti, le dărui solzi. Într-o zi, umblând prin pădure, văzură, că de-o parte li se răreşte, ca şi când ar fi aproape de-o margine. Şi se bucurară foarte, că o să scape la largul, că doară de-atâta amar de vreme li se mai unseră şi lor prin cei codri secreţi. Dar Tirion nu mai putea de sete. Deci zise către soru- sa:
— Tu, soro dragă, eu mă topesc de sete, hai să căutăm undeva o leacă de apă! Tiriana însă-i zise:
— Rabdă, frate dragă, că acuşi o să ieşim la largul, unde apoi cred că dăm de mai bine! Între acestea nimeresc peste o urmă de bou, plină de apă limpede. Tirion îndată se plecă să bea, dar soru-sa-l opreşte zicându-i:
— Frate dragă, nu bea, că-ndată ce bei, te faci bou şi mă iai în coarne. Şi nu beu Tirion, cu toate că-l cocea setea, de gândeai că nu alta, fără se topeşte. Mergând mai departe, dau peste o urmă de lup, iar plină de apă limpede; Tirion iar se pleacă să bea, dar Tiriana-l opreşte:
— Frate dragă, nu bea, că îndată ce beai te faci lup şi mă mânci. Şi ascultă Tirion şi astă-dată. Dar mergând mai departe, când era mai să iasă la largul, dau peste o urmă de cerb plină de apă. Acum zise Tirion:
— Trebuie să beau, că de nu — tot plesnesc de sete.
— Nu bea, frate dragă, că-ndată ce beai, te face Dumnezeu cerb şi mari năcazuri vor veni peste noi, că vor năvăli puşcaşii peste tine şi te vor împuşca!
— Fie ce va fi, zise Tirion, eu trebuie să beau, că de nu tot mor. Şi nu-l mai putu opri soru-sa, să nu bea, dar, îndată ce beu, se făcu un cerb mare şi frumos, cu coarnele aurite. Acum Tiriana plângea lângă el, dar el îi zise:
— Nu plânge, soro dragă, că va fi ce va vrea Dumnezeu! Apoi şi-a smuls Tiriana câteva fire de păr şi-a legat cerbul de coarne şi-l ducea astfel după sine. Îndată şi ieşiră acum din pădure şi dădură într-o poiană frumoasă, unde erau câteva căpiţe de fân şi otavă groasă pe lângă ele; Tiriana se vârî într-o căpiţă de fân să odihnească, iar cerbul păştea otavă-n jurul căpiţei.
Nu trecu însă multă vreme şi nimeriră pe-acolo neascai vânători cu căpăi şi cu ogari, cum umblă ei.
Căpăii şi ogarii dau năvală asupra cerbului, dar el nu fuge din loc, ci se apără, mai cu picioarele, mai cu coarnele. Vânătorii văzând că cerbul nu fuge din loc, numai se apără de câni, nu puşcară-n el ci merseră mai aproape, că nu văzuseră nici când drag de cerb ca acela, cu coarne de aur. Adică dacă ajunseră lângă căpiţă, văzură că cerbul are-n coarne o funie de păr de aur şi că funia duce c-un capăt în căpiţă. Desfăcură fânul, adecă acolo dormea ca dusă o fată frumoasă: cu păr de aur, cu haine de solzi de peşte şi ţinând în mână căpăstrul funii, cu care era legat cerbul. Mult se minunară şi de cerb, mai mult însă de fată, credeau că văd chiar pe zâna codrului. Dar ea se deşteptă în lătratul cânilor şi-n vorba vânătorilor şi-i era cam frică, unde se văzu ocolită de-atâţia vânători armaţi şi de-o droaie de câini.
— Nu te teme, draga mea, spune-ne: cine eşti, de unde vii, unde mergi şi cum ai ajuns aci cu cerbul acesta după tine, spune-ne, că nici un rău nu ţi s-a întâmpla, că eu sunt mai mare pe-aici, eu sunt craiul cel tânăr, feciorul împăratului.
Aşa-i zise unul din vânători. Iar Tiriana-i spuse toată întâmplarea, vedeţi dumneavoastră, chiar precum vi-o spusei şi eu; îi spuse cum au rămas orfani de mamă, cum tată-său luă de muiere la îndemnul lor pe lelea Sofe, cum apoi la învăţul maşteri-sa, tată-so-i dudui, adecă-i făcu pierduţi prin pădure, cum apoi ei au trăit atâta vreme, iar când era să iasă mai la largul, cum se făcu Tirion cerb.
Şi ascultă craiul cu mare băgare de samă vorbele ei, apoi îi zise:
— Draga mea, vino cu noi la curţile mele, te voi îmbrăca ca pe-o împărăteasă, te fac muierea mea, iar de cerb voi griji ca de-un frate, fiindcă el va fi şi cumnatul meu.
Şi merseră toţi la curţile craiului, cine nu crede nu asculte, că eu nu fac pe nime cu tăria să asculte, nici să creadă, dar mie deie-mi pace să o minţesc până-n capăt, cum se duculeşte; şi merseră adecă la curţile craiului, acolo o îmbrăcară ca pe-o împărăteasă şi se cunună cu craiul cel tânăr. Cerbului îi făcură loc într-o livade frumoasă şi era vesel şi el de binele în care ajunsese soru-sa.
Dar a lăsat Dumnezeu
După bine s-aştepţi rău.
Abia trecură câteva săptămâni şi craiul trebui să meargă-n ţară, să vadă de trebile ţărei. Crăiasa rămase numai singură acasă, adecă nu chiar singură, ci cu o froaie2 de ţigan, care trăsese nădejde să se facă ea crăiasă, bat-o înştănţiile holă3 spurcată, ce gărgăuni îi umblase ei prin cap, să se facă crăiasă; destul că rămase crăiasa numai cu ţiganca acasă. Ţiganca hamişă4 şi celancă5 ca toţi ţiganii, începu a arăta crăiesei câte toate şi-a-i spune câte verzi şi uscate, de gândeai că-i o meliţă. Odată o chemă pe crăiasa-n grădină să-i arăte lacul. Acolo se pun într-o luntre şi — ce face hăranca6 ce nu face, că răstoarnă luntrea şi crăiasa cade-n lac şi se tot cufundă, că ţiganca pe nesimţite îi legase o piatră de moară de grumazi. După aceea merse-n palat şi se îmbrăcă în hainele crăiesei.
Dar din fundul lacului ieşea un glas bulbucind prin undele lacului şi printre bulbucii de nufăr:
Frate, frate Tirioane,
Vino bag-a tale coarne
Tocma-n fundul ăst de apă
Unde soru-ta se-nneacă,
Că piatra rău o apasă
Şi-i zdrobeşte a ei oasă,
Iar apa o-năbuşeşte,
Frate, frate te grăbeşte,
De moarte o mântuieşte…
Şi cerbul bine-auzea, dar nu-i putea ajuta nimic, că şi el era legat d-un stâlp de piatră, îl legase ţiganca, deci îi răspundea soru-sei în cântec:
Soră, soră, draga mea-re,
Duce-m-aş să am putere,
Dar ţiganca m-a legat,
De un stâlp m-a ferecat…
Într-acestea sosi şi craiul acasă. Ţiganca îmbrăcată în hainele crăiesei zăcea pe pat şi se văieta, că nu mai poate de beteagă. Craiul, crezând că e crăiasa lui, o întrebă ce-o doare, să meargă după doftori, dar ţiganca-i spuse, că ea nu se mai scoală până nu va mânca carne din cerbul cel cu coarnele de aur.
— D-apoi cum? să omor eu pe cumnatul Tirion, pe frate-tău?
— Omoară-l, bărbate dragă, porunceşte la puşcaşi să-l puşte, că de nu mănânc carne din el, tot mă prăpădesc!
Şi craiul, ca să se tămăduiască muierea, porunci puşcaşilor să meargă să împuşte cerbul. Ci când se apropie de el, el aşa cânta de jalnic:
Soră, soră Tiriană!
Vino şi-ţi fă o pomană,
Scoate-mă de la puşcaşi,
Că de nu mor mintenaşi!
Şi Tiriana auzi glasul cerbului şi-i răspunse-n cântec:
Frate, frate, suflet dulce,
Şi pe mine stă o piatră,
La tine nu mă pot duce,
Numai cât nu-s înnecată!…
Că-s în apă aruncată.
Auzind puşcaşii cântecele acelea, îi lovi mila şi nu vrură să-mpuşte cerbul.
Deci zice ţiganca către craiul:
— Trimite măcelarii să-l belească, să mănânc carne din el, că de nu tot mor.
Şi trimise craiul măcelarii să belească cerbul.
Dar cerbul când mi-i zărea,
Ieşi afară, ieşi din lac,
Se izbea şi se plângea:
Ieşi afară şi mă scoate,
— Soră, soră suflet drag,
Soră dragă, de la moarte…
Dar soru-sa iar îi răspunde:
Frate dragă, suflet dulce,
Şi pe cap îmi stă o piatră,
La tine nu mă pot duce,
Numai cât nu-s înnecată!
Că-s în apă aruncată.
Şi măcelarii auziră tânguirile cerbului şi glasul din apă şi li se făcură milă de cerb şi nu-l beliră, ci spuseră craiului toată întâmplarea. Craiul numaidecât merse înlăuntru şi se uită mai bine la crăiasa lui cea beteagă, adecă, aceea era ţiganca, deci îi porunci iute să-i spună unde e crăiasa şi cum cutează a face un lucru ca acela, dar ţiganca hoaţă, răspunse numaidecât craiului:
— Înălţata crăiasă s-a jucat cu luntrea pe lac şi s-a înnecat, apoi eu am gândit să nu-ţi spun nimic, fără să mă îmbrac în hainele ei şi să mă fac crăiasă de voi putea, că tot am trăit noi bine odată…
Craiul porunci de dezlegară cerbul, iar acela-n fuga mare merse la lac şi scormoni cu coarnele până dădu de soru-sa şi o scoase deasupra apei, apoi îi dezlegară oamenii piatra de la grumazi şi-n scurtă vreme fu iară sănătoasă, ca mai înainte şi spuse craiului toată întâmplarea. Bulbucii de nufăr sunt din lacrimile Tirianei, că până atunci nufărul nu avea flori.
Craiul apoi porunci de legară pe ţiganca de coadele la două iepe sirepe şi pe una o mânară într-o parte iar pe alta-n altă parte, de făcură tot mii de bucăţele din ea.
Craiul cu crăiasa apoi au trăit de aci încolo multe zile dalbe, dar s-or fi stins şi ei acum, că e mult de atuncea: despre cerb însă n-am mai auzit nimic.
Auzită şi scrisă în Sâncel, lângă Blaj.
- săcret = afurisit, blestemat. ↩︎
- froaie = din germanul Frau, femeie măritata, nevastă. ↩︎
- holă = javră, jigodie, potaie. ↩︎
- hamiş = fals, prefăcut, răutăcios, viclean. ↩︎
- celancă = înșelătoare. ↩︎
- harancă = femeie rea, afurisită. ↩︎