A) JUCĂRII

I. SFÂRÂITOAREA

Se iau două nuci. Una dintr-însele se străpunge din burtă în burtă, sfredelind-o cu briceagul. Se lucrează cu băgare de seamă şi uşurel, ca să nu se crape. Se scoate tot miezul dintr-însa, ca să rămână seacă. Apoi i se mai dă o gaură, tot sfredelind, alături cu împreunătura găoacelor şi în rând cu celelalte găuri.

După ce una din nuci s-a pregătit astfel, se ia un băţişor cam de 5-9 centimetri, potrivit de gros, cât să între prin găurile de la nucă; şi se ascute la un vârf în lat. La mijlocul acestui băţişor se leagă căpătâiul de la o aţă ca de 10 centimetri de lungă, şi se bagă băţişorul prin ambele găuri ce au străbătut nuca din burtă în burtă. În capătul de sus al băţişorului se înfige a doua nucă cu creastă. Şi scoţând căpătâiul aţişoarei prin gaura de alături, se leagă o opritoare, ca să nu scape acest căpătâi.

Acum sfârâitoarea este gata. Cu două degete de la mâna stângă, adecă cu degetul cel mare şi cu arătătorul, se ţine nuca cea găurită de ambele capete, cu gaura de alături spre mâna dreaptă.

Cu mâna dreaptă se întoarce băţişorul cât sufere aţişoara, adecă pănă vine opritoarea lângă gaura lăturaşă. De această opritoare trage răpede cam smâcit, şi îndată slăbeşte aţişoara. Băţişorul cu nuca in cap se învârteşte, desrăsucindu-se aţişoara, şi greutatea nucii din cap îl face să se învârtească pină ce răsuceşte aţa iarăşi împregiurul lui, în chip împotrivitor.

Tot astfel se trage de opritoare, de câte ori vrea băiatul, care se joacă cu sfârâitoarea, şi de atâtea ori să învârtească şi băţişorul cel cu nuca în cap. Aceasta este jucărie de iarnă.

II. BÂZÂITOAREA

Se ia găoacea de la o nucă, adecă jumătate de nucă şi i se scoate miezul, iar în locul lui se pune o pietricică.

Se ia apoi o bucată de hârtie, cât să cuprindă jumătate de nucă şi să mai şi rămână. Drept în mijlocul acestei hârtii se fac două găurele cu sula ori cu un ac aproape una de alta şi se petrece un fir de păr din coada calului cu ambele căpătâie, cari se înnoadă de cealaltă parte a hârtiei.

Pe faţa nucii, din care s-a scos miezul şi s-a pus o pietricică, se pune mijlocul hârtiei cu găurile şi firul de păr de cal, adecă cu partea unde este nodul, iar marginile hârtiei se împreună sub coaja de nucă şi se răsucea, încât nuca rămâne închisă.

Acum se ia un băţişor cam de 15-20 centimetri de lung, şi se crestează la un căpătâi ca o codărişte de bici.

Apoi firul de păr se agaţă de băţişor, ca şi biciul de codărişte, iară nuca înfăşurată în hârtie atârnată la vale. La locul unde s-a agăţat firul de păr de băţişor, se udă niţel, şi ţiind băţişorul în mâna dreaptă, şi învârtindu-l uşurel astfel, ca nuca să descrie un cerc, bâzâie ca o goangă.

Pietricica din nucă face ca să steie firul întins, iară găunoşitura dă răsunet scârţiiturei ce face firul udat pe băţişorul, împregiurul căruia se învârteşte.

Aceasta este bâzâitoarea. Ea este jucărie de iarnă.

III. MORIŞCA

Se ia o bucată de spetează mai scurtă decât o şchioapă (cam 10 centimetri) de lungă şi mai îngustă decât un deget, (cam 1 1/2 centimetru). La ambele capete ale acestei speteze, se lipeşte câte o bucată de hârtie tăiată în formă pătrată, lată şi lungă cam de 4 centimetri şi mai puţin; însă aşezate aşa, ca una să fie cu marginea în sus, alta cu marginea în jos. La mijloc speteaza se străpunge cu o sulă, făcându-i-se o gaură mică, şi i se pune un ac cu gămălie. Acum se ia o nuia aproape de un cot de lungă, se caută să fie nuiaua de dud, fiindcă miezul ei este mai moale. Se înfige acul în vârful nuielei, în miezul băţului şi iată morişca gata.

Copilul ţine de celalalt capăt al nuielei şi mergând asupra vântului, morişca se învârteşte. Cînd vântul suflă mai tare, copilul stă locului.

Aceasta este jucărie de toamnă.

IV. PRAŞTIA

Se ia o aţă trainică ca de un stângin de lungă. Mai întâi se face la un capăt un ochi, ca să între pe degetul cel mic.

Apoi aţa se face în două, aducându-se amândouă căpătâiele la un loc. La mijlocul aţei se face un ochi în trei, ca de patru degete (cam 8 centimetri).

Se culeg pietricele cât o nucă de mari, care să fie cam lungureţe şi netede. Se bagă ochiul de la căpătâiul praştiei pe degetul cel mic, şi celalalt căpătâi se ţine cu degetul cel mare şi cu arătătorul. Se rescaieră ochiul praştiei de la mijloc şi se aşează pe dânsul o piatră, din cele culese.

Acum începe a învârti praştia cu mina, formând o roată, care se învârteşte în rotaţia ei de dinainte spre înapoi, stând cu jumătate de trup spre locul spre care se ocheşte să deie, întocmai cum stă când vrea să deie cineva cu puşca. După ce a învârtit praştia până ce să-i vie bine să deie, aduce mâna pe deasupra capului cu praştie cu tot, aruncă spre locul unde a ochit, dând drumul căpătâiului, pe care îl ţine cu degetul cel mare şi cu arătătorul.

Scăpând piatra din praştie se duce cu aşa repeziciune, de sbârnie.

Sunt maşteri prăştiari care dau la semn cu praştia. Această jucărie se întrebuinţează vara şi toamna.

V. SFÂRLEAZA

1

Aceasta se face în următorul chip. Se ia o bucată de tinichea (belch) rotundă ca de un ban de cinci lei, ori ca de un leu, sau mai bine unul din cele două plumburi, cu cari vin pecetluite de la vamă bucăţile de postav, li se dă două găuri, depărtate una de alta ca de două muchi de cuţit (1/2 centimetru); se caută ca să fie făcută tocmai în mijlocul tinichelei. Se ia o bucată de sfoară, ca de un cot (80 cent.), potrivită la grosime cu mărimea rotiţei de tinichea şi amândouă căpătâiele sfoarei se petrec pria găuri dintr-o parte, adecă fiecare căpătâi printr-una din găuri; căpătâiele se înnoadă apoi de partea cealaltă. Îndoitura sfoarei de o parte şi de alta se ia pe degetul cel arătător, care se îndoieşte ca un cârlig; se ţine sfoara nu tocmai întinsă, dând tinicheaua cătră mijlocul sfoarei. Începem a slăbi sfoara şi a face din mâini, ca rotiţa de tinichea, ori de plumb să se învârtească închipuind un cerc până să se răsucească sfoara. Atunci întinde sfoara, ca să se întoarcă rotiţa împregiurul ei până ce, desrăsucindu-se sfoara dinspre o parte, să se răsucească înspre cealaltă parte; atunci întinde sfoara din nou, şi iară o slăbeşte, ca desvârtindu-se rotiţa, să se învârtească în partea inversă. Astfel se face necontenit, până i se urăşte băiatului şi ia altă jucărie. Acesta este joc de iarnă, când nu pot copiii alerga pe afară.

Acesta şi următoarele câteva sunt jocuri de băieţi.

2

Se ia un băţ sau o bucată de spetează de zmeu, ca de o şchioapă bună de lungă (cam 15 centimetri); se leagă căpătâiele cu o aţă îndoită, aşa ca să nu se atingă aţele una de alta, şi se îndoieşte băţişorul atât, cât se îndoieşte capul zmeului, la pârâietoare (cam jumătate de cerc).

Între aţe se bagă un birlicel, pe care îl învârteşte, ca să se răsucească aţele.

Când îi dă drumul birlicelului, aţele se desrăsucesc fiindcă le întinde băţişorul şi aruncă birlicelul cât colo. […]

3

Aceasta se făcea din fuse vechi.

Se ia un fus vechi, i se taie coada de sus de rămâne cam de patru centimetri, se mai subţiază oleacă cu cuţitul, şi sfârleaza este gata. Răsucindu-se cu două degete, adecă cu degetul cel mare şi cu arătătorul, i se dă drumul pe jos. Cu cât răsuceala a fost mai cu putere făcută, cu atât şi sfârleaza se învârteşte mai mult sau mai puţin.

VI. PUŞCOACE

I Puşcoace cu gloanţe

1. Puşcociul de soc.

Se alege o ramură de la soc, groasă cam ca făcăleţul, adecă mai gros ceva decât degetul cel mare. Se taie nodurile ca să rămână numai partea dintre nodurile ramurei. Se scoate apoi miezul de la această bucată de ramură de soc, ca să rămână cu o ţeavă. Aceasta se numeşte: ţeava puşcociului. Apoi se alege un băţ cât şi ţeava de gros, şi mai lung decât dânsa. Se măsură şi se face semn pe băţ, ceva mai scurt decât ţeava. Această parte se supţiază cu cuţitaşul, ca să intre liber în ţeavă. Acest băţ se numeşte arbiu¹.

Acum se iau niţei câlţi, scuturaţi de cotoarele lemnoase, ce se găsesc într-înşii şi se fac două gloanţe.

Aceste gloanţe se fac mestecându-le în gură, ca să se ude. Ele nu trebuie să fie mai mari decât gaura ţevei (calibru), ci atât numai, cât să între în voie.

Se pune in ţeavă un glonţ şi se împinge cu arbiul până ajunge în capăt. Se pune apoi şi celălalt glonţ şi împingându-l cu arbiul, când acest al doilea glonţ ajunge pe la jumătatea ţevei, cel dintâi care este la gura ţevei, sare şi pocneşte.

2. Puşcociul de peană.

Se ia o peană de gâscă şi se taie la amândouă capetele ca să rămână o ţeavă.

Arbiul se pregăteşte ca şi la puşcociul de soc.

Acum se ia o coajă de pepene verde şi se petrec printr-însa ţeava. Pătrunzând coaja de pepene cu ţeava, trebuie să se ştie că se pune pe partea miezului şi ieşind prin partea coajei, rămâne în ţeavă un glonţ potrivit pe gura ţevei².

Se împinge acest glonţ cu arbiul până ce ajunge la capătul ţevei, cu miezul înainte.

Se ia apoi al doilea glonţ din coaja de pepene cu ţeava,, împingându-l cu arbiul, din partea coajei când ajunge pe la mijlocul ţevei, glonţul sare şi pocneşte, întocmai ca şi glonţul de la puşcociul de soc. Pocnitura însă de la puşcociul de peană este mai puţin răsunătoare, deoarece: şi puşcociul este mai mic.

II Puşcociu cu apă.

Acesta se face numai de soc ori şi de cucută. Se taie ramura tot ca aceea de la puşcociul cu gloanţe; însă ţeava rămâne la vârful ei cu nodul ramurei de soc. La nod, miezul este lemnos şi acoperă toată ţeava. Se scoate miezul din ţeavă ca şi la puşcociul cu gloanţe; însă nodului din vârful ţevei i se face o mică găurice tocmai în mijloc.

Se pregăteşte arbiul ca şi la puşcociul cu gloanţe, însă în vârful lui se leagă niţică cârpă înfăşurată împregiurul lui, de atâta grosime, cât să alunece pe gaură (orificiu), fără să lase vreo resuflătoare cât de mică.

După ce se udă bine cârpa, se bagă în ţeavă. Şi punând vârful puşcociului în apă, trage arbiul până aproape de gura ţevei. Trăgând arbiul înapoi, puşcociul soarbe atâta apă cât se umple, apoi împingând arbiul iar înainte, apa ţâşneşte pe găuricea de la nodul vârfului ca dintr-o tulumbă.

B) JOCURI

I. JOCUL DE-A PORUMBEII

Acest joc este pentru copiii de la vârsta, de şapte ani până la zece. În acest joc întră şi băieţi şi fete. Se alege un colţ de poartă ori de casă, care se zice că e coteţul porumbeilor. După aceasta doi din cei mai răsăriţei şi mai întreprinzători dintre copii, se fac unul uliu şi altul porumbar.

Porumbarul se duce la coteţ cu toţi ceilalţi copii, cari se zic că sunt porumbei.

Uliul se depărtează de coteţ şi-i dă târcoale primpregiur, cu mâinile întinse, cum face uliul, când urmăreşte de pe sus porumbeii cu aripile întinse.

Nu se apropie de coteţ ca de trei sau de cinci paşi, după cum adecă se învoiesc de la început.

Porumbarul îşi înalţă porumbii, adecă trimite pe câte unul din cei mai molatici din copii să se preumble; uliul se ia după dânşii şi-i fugăreşte ca să-i prinză. Aceştia aleargă în dreapta şi în stingă, amăgind umbletul uliului. Cind vede porumbarul că vreunul din porumbii săi este aproape de a fi prins, dă drumul la câte unul din copiii fugaci şi mai cotitori.

Aceasta se întâmplă atunci cind uliul pierde răbdarea, lasă pe ceilalţi porumbi înălţaţi şi se ia după câte unul, se ţine după dânsul, îl aleargă şi vrea cu dinadinsul să-l prinză.

Băiatul cel fugaci, cum iese din coteţ, se duce drept la uliu, joacă împregiurul său ca să-i atragă băgarea de seamă asupra sa, ca să lase pe băiatul cel ostenit şi să se ieie după dânsul.

Dacă uliul se amăgeşte şi face ceea ce voieşte porumbul cel nou venit, de multe ori se păcăleşte, căci acesta, cum este şi de odihnit, bun de picioare şi ştie să cotească, îl oboseşte, şi alergătura îi este în sec.

Porumbul cel ostenit se întoarce la coteţ.

Dacă însă uliul nu se amăgeşte de porumbul nou venit, nici nu-l bagă în seamă, ci aleargă mereu după porumbul pe care îl fugărea, în sfârşit îl prinde.

Atunci se face că îl ciocneşte în cap, şi îl duce la un loc deosebit, unde rămâne până la sfârşitul jocului.

Apoi se ia după alt porumbel şi tot aşa până îi prinde pe toţi.

Acest joc vara se joacă.

II. JOCUL DE-A FEŢELE

La acest joc iau parte şi băieţi şi fete. Copiii mai mari de zece ani nu se amestecă în acest joc. Lor nu le mai plac jocuri de acestea.

Oricâţi copii vor fi, se fac o tabără. Căpetenia lor pare a fi un neguţător, sau ştiu eu ce; căci el este totul al copiilor.

Pre lângă căpetenia copiilor se aleg doi dintre cei mai răsăriţi, şi zic că unul este Îngerul, celălalt Dracul, şi se dau de-o parte.

Atunci căpetenia copiilor rămaşi lângă dânsul spune fiecăruia din ei la ureche ce faţă este el, şi-i zice să ţină minte bine.

Numele feţelor ce pune el copiilor este după închipuirea ce-şi face el că poate să fie mai greu de ghicit, şi după cum este el mai isteţ şi mai ager la minte.

Închipuirea lui este neţărmurită. Gândul lui se suie până în cer, se coboară până în iad, la lucruri nevăzute şi se preumblă pe pământ printre lucrurile văzute.

De multe ori auzi punându-se copiilor feţe ce nici prin minte nu-ţi trece, ca de-o pildă: faţa lui Dumnezeu, faţă ca barba lui Christos, ca raiul, ca limba lui ucigă-l crucea, ca faţa iadului, ca faţa bisericii, apoi ia de la flori ce i se pare mai deosebit, şi altele şi altele.

După ce a pus fiecărui copil câte o faţă, pe care numai amândoi o ştiu, se aşează undeva la umbră, şezând jos. Căpetenia stă in fruntea tuturor şi aşteaptă.

Dracul şi Îngerul stau de-o parte, fără să fi auzit ce nume de feţe a pus căpetenia fiecărui copil. Mai întâi vine Îngerul cătră căpetenia copiilor, sărind într-un picior. El zice:

— Glin, glin, glin, glin.
— Cine este? întreabă căpetenia.
— Îngerul, i se răspunde.
— Ce caută?
— Feţe.
— Ce fel de feţe?
— Ca vioreaua, ca nucul etc.

Şi n-are voie să zică deodată mai mult, decât numai o faţă.

Dacă se află printre copii vreunul care să poarte faţa ce a cerut, căpetenia i-l dă; de nu, se întoarce desert la locul lui.

Acum vine Dracul:

— Bum, bum, bum, bum.
— Cine este?
— Dracul.
— Ce caută?
— Feţe.
— Ce fel de feţe?

Spune şi Dracul ce i se pare: faţa ca iadul, ca năframa Precestii etc.

Dacă se află printre copii vreunul cu asemenea faţă i-l dă şi lui, iară dacă nu, se întoarce şi el deşert. Şi astfel vine pe rând Îngerul şi Dracul, până ce ghicesc feţele puse de căpetenia copiilor, luând fiecare atâţia copii câte feţe a ghicit.

Copiilor, cari au fost ghiciţi de îngerul, le pare bine, iară cei ghiciţi de Dracul stau mâhniţi. Sfârşindu-se de ghicit toate feţele, căpetenia trage un semn pe pământ cu un băţ. Aceasta se zice că este hotar.

De o parte vine Îngerul şi de alta Dracul. Pun fiecare piciorul cel drept pe hotar şi, făcându-şi mâinile scoabe, se apucă amândoi şi cearcă să se tragă unul pe altul preste hotar în partea lui.

Dacă biruieşte Îngerul pe Dracul, şi mai adesea aşa se întâmplă; căci mai întotdeauna cel mai ţeapăn dintre copii se face Îngerul, atunci toţi cu toţii se iau după Dracul,

Îl huiduiesc, şi-l aleargă niţel, fără a-i face vrun rău; ci râzând şi făcând haz de Dracul că este biruit, şi copiii toţi trec în partea Îngerului.

Dară dacă biruieşte Dracul pe Înger, trăgându-l preste hotar la dânsul, copiii trec în partea Dracului, cu buzele lăsate şi trişti, iară îngerul cu nasul căzut se trage de-o parte.

După aceasta, ori începe jocul din nou, sau se învoiesc a se juca de-a altceva.

Acest joc este şi de vară şi de iarnă. Se poate juca şi în casă şi afară.

III. INELUŞ ÎNVÂRTECUŞ

Acesta iarna se joacă.

Oricâţi copii, băieţi şi fete, dar mai ales fete, se adună la un loc, şi după ce zic una din formulele ce se văd la jocul de-a ascunsele, se alege cine are să se facă.

Cel ce se face pune capul în poala unuia dintre copii, care se şi numeşte căpetenia lor. Prin împregiurul lui se adună toţi ceilalţi copii, şi fiecare pune câte un deget pe capul celui ce se face.

Căpetenia cu un degetar în mână, ori altceva tot aşa de mic ca degetarul, îşi ocoleşte mâna pe deasupra degetelor copiilor, şi o lasă pe al unuia dintre ei, zicând:

— Ineluş Învârtecuş,
Pe al cui deget am pus?

Copilul cel ce se face trebuie să răspunză:

— Pe al cutăruia.

Dacă ghiceşte, se scoală şi se pune în locu-i cel ghicit, de nu, jocul urmează până ce ghiceşte.

Astfel se joacă până li se urăşte, şi ori încep alt joc, ori îşi văd de păpuşi.

IV. JOCUL DE-A BISERICUŢA

Acest joc este tot de iarnă, şi se joacă de oricâţi copii ar fi, băieţi şi fete, dar tot mai ales fete, până la vârsta de şase, de şapte — mult de opt ani.

Unul din copii se face babă bătrână, cocoşată şi neputincioasă, sprijinindu-se în băţ.

După dânsa se iau ceilalţi copii şi o întreabă:

— Unde te duci, băbuţă?
— La bisericuţă.
— Să venim şi noi?
— Veniţi, dară să nu care cumva să faceţi să scăpaţi ceva.
— Nu, nu, băbuţă.

Şi apucând baba înainte, şiontâc, şiontâc, ceilalţi copii se ţin după dânsa. Şi după ce merge ce merge, copiii în urma ei încep a face din gură: pârţ, pârţ, ca şi cum ar scăpa câte ceva. Baba se supără pe ei, se ia după dânşii, ameninţându-i şi dojenindu-i.

Copiii fug în toate părţile, şi râd, şi fac haz de supărarea babei, cât un lucru mare.

După ce unul dintre copii se face a se căi de fapta lor, şi încredinţează pe baba că se vor purta cuviincios, iară începe jocul, şi iarăşi o supără, şi iarăşi râd şi fac un chiloman de haz, de ar înveseli şi pe cel mai posac om, care i-ar vedea astfel jucându-se.

Iară dacă li se urăşte şi cu acest joc, încep altul.

V. BĂTAIA ÎN DEGETE

Se aleg câte doi cari să se bată. Ei stau unul în faţa altuia, în picioare. Fiecare din ei ţine întinse două degete de la mâna dreaptă, arătătorul şi mijlociul.

Unul din ei întinde cele două degete cătră protivnicul său, şi acesta îi dă o lovitură preste ele, cât poate el de tare, tot cu două degete. Apoi întinde şi el degetele, şi cel ce primise lovitura dă el acum. Ca să fie lovitura mai dureroasă, amândoi îşi udă degetele cu limba.

Astfel se bat, dând fiecare câte o dată, până ce unul din ei trebuie să fie răzbit, şi atunci când se lasă de joc, se zice că este biruit.

Acesta este joc de băieţi.

VI. JOCUL DE-A LEAPŞA

Acest joc de copii se urmează închipui următor:

Unul din toţi copiii este „leapşa”. Ea stă în mijloc, şi ceilalţi copii prin preajmă o hărţuiesc cu vorba, cu semne şi cu sărituri, dându-i a Înţelege neputinţa de a scăpa de ponosul ce poartă.

Leapşa se răpede la câte unul şi, dacă-l poate atinge cu mâna, cel atins se face el leapşa.

Băieţii când văd că se răpede leapşa la dânşii se înconvoaie, se strecoară, cotesc în dreapta ori in stânga, ca să nu poată fi atinşi.

Dacă se întâmplă ca leapşa să se ieie după vreunul din copii, şi acesta se vede încolţit, atunci se pune pe vine, şi zice că este cu ouăle în poală. Leapşa îi dă răgaz să se odihnească, şi, ori îl aşteaptă până se ridică, ori se ia după alt copil. Cel cu ouăle în poală pândeşte până vede pe leapşa că se uită în altă parte, sau că pândeşte şi ia pe vreunul din copii, cari tot sar prin preajma ei şi o tot supără, şi atunci se scoală răpede şi fuge. Numai când izbuteşte să atingă cu mâna pe vreunul din copii, scapă de ponosul de leapşă.

Acest joc este de băieţi şi de fete, singuri sau amestecaţi.

VII. JOCUL DE-A BABA OARBA

Acesta se joacă de copii mai mititei, adecă codănei, cum se zice. Ei pot fi băieţi şi fete, amestecaţi, sau numai de băieţi, ori numai de fete. El se joacă mai adesea iarna şi în casă.

Ca să se ştie cine are să se facă baba oarba, se adună toţi copiii, cari vor să se joace, într-un cerc, şi unul din ei începe a zice una din paremiile arătate la jocul de-a ascunsele. Cel ce rămâne fără să fi ajuns la dânsul vorba din urmă, acela se face baba oarbă.

Pe baba oarba o leagă la ochi unul din copii cu o basma. După aceasta o apucă pe de la spate şi o duce aproape de uşă. Ajunşi aci, copilul, care ţine de umeri pe baba oarbă, o întreabă:

— Pe ce şezi?
— Pe darac.
— Du-te la barbat!

Şi o împinge niţel, fără însă a lua mânile de pe umerii ei. Apoi o întreabă din nou:

— Pe ce şezi?
— Pe nuiele.
— Du-te la muiere!

Şi iară o împinge niţel, tot fără a lua mânile de pe umerii ei, şi o întreabă pentru a treia oară:

— Ce-ai mâncat aseară?
— Pâne cu papară.
— Ieşi pe uşă-afară!
— Dar alaltăseară?
— Pâne cu măsline
— Ia-te după mine!

De astă-dată îi face vânt foarte uşor, ca să nu semene că-i dă brânci, şi-şi ia răpede mânile de pe ea, trăgându-se iute înapoi. Dacă baba oarba este mai iute de mâni şi, întorcându-se, prinde de haine pe cel ce îi zice: „Ieşi pe uşă afară“, fără a se feri, apoi acela se face baba oarbă.

După ce îi dă drumul, baba oarba umblă orbecăind şi cu mânile întinse, căutând să prinză pe vreunul din copii. Aceştia se feresc; dară tot nu pot să-şi ţină râsul, când văd pe baba oarba că prinde aerul, crezând că apucă pe cineva. Baba oarba ascultă şi, încotro i se pare ei că aude şuşuituri ori râsete, într-acolo se îndreptează, şi tot aşa face până ce dă preste vrun copil pe care îl prinde. Atunci îşi ia legătura de la ochi şi leagă pe acel prins.

Acesta este jocul de-a baba oarba.

Preste Milcov copilul ce ţine pe baba oarba de umeri îi zice:

— Babă oarbă unde-ai mas?
— Babă oarbă ce ţi-ai ars?
— O mânecă de cojoc
— Dă-te-ncoa în joc.

(A. Lambrior, „Convorbiri literare”, an IX, 1 aprilie 1875.)

VIII. JOCUL DE-A BABA GAIA

(Preste Olt se zice „de-a cloaca»; preste Milcov „de-a puia gaia”.)

Acest joc este iarăşi de codanei, amestecaţi băieţi cu fete. Doi din cei mai răsăriţi din ei, ori din cei mai ageri, se fac: unul cloşca cu pui şi altul baba gaia.

După ce se înşiră toţi puii la spatele cloşcii, ţinându-se bine unul de altul, de brâne mai ales, pe de la spate, ca şi cel dintâi de brâul cloşcii, baba gaia vine dinaintea cloşcii.

Aceasta o întreabă:

— Ce cauţi, babo?
— Acul doamnei.
— O fi ăsta (arătând piciorul drept).
— Ptiu! nu e ăsta.

Şi astfel merge baba gaia cu un beţişor în mână la fiecare copil înşirat la spatele cloşcii, şi întrebând copiii, cum a întrebat şi cloşca; iară baba gaia, arătând cu beţişorul la picioarele copiilor şi răspunzând, cum a răspuns şi cloşcii.

După aceea trece iarăşi în faţa cloşcei şi îi dă beţişorul în mână. Cloşca îl ia şi îl aruncă cât se poate de departe. Baba gaia se duce să-l ieie. În vremea aceasta, cloşca se roteşte cu puii după dânsa zicând:

Trei, trei,
Colăcei,
Pînă vine baba gaia Cu tigaia.

Baba gaia se întoarce răpede şi, de poate, îi ia vreun pui; iară de nu, stând în faţa cloşcii se dă când într-o parte când în alta, ca să apuce pe copilul cel mai clin coadă. Cloşca îl apără şi nu lasă să-i prinză nici un puişor.

Şi stând faţă în faţă cu cloşca îi zice baba gaia:

— Mi, că ţi-oi mânca un puişor!

— Mi, că ţi-oi scoate un ochişor! răspunde cloşca.

Apoi iară se dă să-i apuce pe copilul cel din coadă, pe care îl apără cloşca.

Dacă izbuteşte să prinză pe vreun copil, îl desprinde din şir şi-l duce mai cât colea, unde se face că-l ciocneşte cu ciocul, ca să-l mănânce; iară de nu izbuteşte, apoi zice: „Mă du: la viorele!“ şi pleacă în ceea parte, depărtându-se de cloşcă.

Atunci cloşca iarăşi se roteşte cu puii după dânsa, zicând:

Trei, trei,
Colăcei,
Până vine baba gaia Cu tigaia.

Baba gaia, cum vede că începe cloşca a se roti cu puii după dânsa, se răpede şi se sileşte a apuca vreun pui. Cloşca, răpede ca fulgerul, se întoarce şi nu lasă să-i apuce pe nici unul.

Dacă prinde vreunul, îl duce baba gaia lângă cealalt, şi-i face ce a făcut şi aceluia; iară de nu, vine în faţa cloşcii, şi iarăşi îi zice:

— Mi, că ţi-oi mânca un puişor!

— Mi, că ţi-oi scoate un ochişor! i se răspunde.

Dacă baba gaia este mai ageră, jocul se sfârşeşte mai curând.

Dară dacă cloşca este mai ageră şi mai uşoară la întorsură, apoi jocul ţine mai mult.

După ce baba gaia prinde toţi puii, se odihneşte niţel, şi apoi încep din nou.

Preste Milcov, după ce se prind copiii unul de altul la spatele cloşcii, gaia se apucă cu un beţişor să sape o groapă. Cloşca întreabă:

— Ce faci acolo?
— Sap o groapă, răspunde baba gaia.
— Dar in groapă ce ai să faci?
— Am să fac foc.
— Dar cu focul ce ai să faci?
— Să pun ciaunul.
— Dar cu ciaunul ce ai să faci?
— Să opăresc un pui de-al tău.
— Ba de-al tău.

(A. Lambrior, „Conv. lit.”, an IX.)

IX. JOCUL ÎN TREI ARMENE

Acest joc se joacă cu parale.[3]

Se caută să fie locul neted, în casă ori afară. În casă semnele se fac cu un tibişir (cretă), iar afară cu un băţ.

Se trage un semn de-a curmezişul, formând o dungă dreaptă, cam de aproape un cot, de la un capăt al dungei până la celalalt, se formează o jumătate de cerc. Înlăuntrul acestei jumătăţi de cerc se face o altă jumătate de cerc depărtată în toate părţile de cea dintâi jumătate de cerc, cam de patru degete, şi apoi o a treia jumătate de cerc înlăuntru, depărtată de jumătatea de cerc a doua, tot cam de patru degete.

Se prind în joc doi, trei şi chiar patru băieţi. Se hotărăşte ca să se lase de la doi, trei şi chiar patru paşi de la papa armeanului, după cum se învoiesc.

Se zice că se lasă, când de la acest semn îşi aruncă paraua spre cele trei armene, aşa ca să cază pe lat, iar nu să se ducă de-a dura.

Unde cade paraua, acolo rămâne până ce dau toţi băieţii ce s-au prins în joc.

A cui para cade în mijlocul armeanului al treilea, acela ia toate paralele.

Dacă paraua cea mai înaintată este în al doilea sau în întâiul armean, el ia toate paralele. Se întâmplă ca paraua vreunuia să cadă afară din armean, dincoace, adecă din partea din care dau băieţii. Atunci, măcar că paraua n-a apucat să între nici într-un armean, jocul se ţine în seamă, şi cel ce a dat paraua lui mai înlăuntru, adecă, dând, a făcut paraua lui să între în al doilea sau al treilea armean, ia toate paralele.

Dacă se întâmplă ca doi băieţi să deie paraua ca să între în al doilea armean sau în al treilea, iar alţii să o deie în alt armean mai aproape, atunci nu se ţine în seamă jocul şi dau de a doua oară.

Asemenea nu se ţine în seamă jocul când paraua unuia se duce de-a dura şi trece preste armene. La asemenea întâmplare iarăşi se dă de a doua oară. Acesta este joc de băieţi.

X. ORA, ORA MORILOR

Acesta se joacă de copii, amestecaţi, băieţi şi fete. Jocul se începe alegându-se două tabere. Una de trei copii, tabăra I; cealaltă de oricâţi copii vor fi la joc, tabăra II.

Doi dintre copiii, cei mai potriviţi la înălţimea trupului din tabăra I, se fac poarta. Cel de al treilea, care e şi mai isteţ se face portar, şi zice că este Luna.

Copiii din tabăra II îşi aleg şi ei căpetenie pe cel mai mare dintre dânşii, şi zic că este Soarele.

Copiii-poartă se pun alăturea, unul lângă altul, la o depărtare de un pas, şi se ţin de mâni; adecă: cel cu mâna dreaptă ţine pe tovarăşul său de mâna stângă. Când ridică mânile în sus, rămâne loc printre dânşii deschis, aşa încât închipuieşte a fi o poartă.

Ceilalţi copii din tabăra II, în şir unul după altul, cu căpetenia lor în frunte vin şi se opresc dinaintea porţii. Copiii, cari alcătuiesc poarta, lasă mânile în jos, arătând adecă că poarta este închisă. Căpetenia taberei II, adecă Soarele, zice portarului:

— Ora, ora morilor,
Deschideţi porţile!
— Ale cui porţi?
— Ale lui Cataram-vodă
— Ce dai vamă?
— Un căţel.
Şi un purcel.
Şi pe (cutare) de un picior.

Atunci portarul, adecă Luna, face semn copiilor-poartă să ridice mânile în sus, adecă să deschiză porţile.

Căpetenia taberei II, Soarele, trece prin poartă cu toţi copiii după dânsul. Cînd este să treacă şi cel din urmă din copiii taberei lui, copiii-poartă lasă mânile în jos şi-l opresc. Portarul, adecă Luna, întreabă pe copil, la cine se trage el? Copilul răspunde, că se trage ori la Lună, ori la Soare, după cum i se pare lui.

Pe când se face aceasta, căpetenia taberei II, Soarele, ocoleşte porţile cu toţi copiii taberei lui după dânsul şi vine iarăşi dinaintea porţii. Ca şi la întâiaşi dată, porunceşte să se deschiză porţile, şi i se răspunde ca în întâiul rând. Soarele trece iarăşi prin poartă şi porţile opresc pe cel din urmă copil, precum a făcut la întâiul copil oprit. Codârla, cel oprit, se trage iarăşi la cine vrea el, adecă ori la Soare, ori la Lună. Şi tot astfel până ce Soarele nu mai rămâne cu nici un copil.

Atunci se face o dungă pe pământ cu un băţ. Căpeteniile taberilor, adecă Soarele şi Luna,vin faţă în faţă, unul de cealaltă parte de dungă, altul de ceastălaltă parte. Şi punând fiecare piciorul cel drept tocmai pe dungă, întind mânile unul cătră altul. Unul ţine mânile cu podul palmei în sus, şi cu cele patru degete, afară de cel mare, îndoite făcute cârlig; celălalt ţine mânile cu dosul palmei în sus şi tot cu degetele încovoiate, făcute cârlig, o pune pe mânile celui dintâi, aşa ca să se apuce degetele lor ca în scoabe, şi se încleştează.

Apoi vine un copil de al fiecărei tabere şi apucă pe căpetenia lui în braţe, pe de la spate, şi apoi altul, şi apoi altul — până se înşiră fiecare copil la tabăra unde s-au tras ei.

Cînd sunt gata toţi, încep a trage unii într-o parte, alţii într-altă parte, pe căpeteniile lor, cari se ţin bine încleştaţi de degete.

Dacă trag copiii Lunei pe copiii Soarelui preste dunga de pe pământ, atunci se zice că a biruit Luna; iară dacă trag copiii Soarelui pe aceia ai Lunei preste dungă, atunci se zice că Soarele a biruit. Mai adesea însă Soarele biruieşte.

Se întâmplă câteodată, ca căpeteniilor să li se moaie degetele şi să scape, ori că dinadins scapă, atunci amândouă taberile dau pe spate, şi cad cu gaibaracele în sus unul preste altul. Atunci râd unii de alţii, şi râd până se strâmbă de râs; după aceea ori încep jocul din nou ori se începe altul.

Preste Milcov jocului acestuia îi zice de-a Halea-Malea. Iată cum spune dl. A. Lambrior că se joacă el („Convorbiri literare“, nr. 1 din 1 aprilie 1875, anul IX):

„Copiii trec în şirag pe sub două mâni a doi dintre dânşii, ce le ţin în chip de poartă. La intrare se schimbă următoarele vorbe între căpetenia şiragului şi între păzitori:

— Halea-Malea
Încotro ţi-e calea?
— Deschide-ţi porţile!
— A cui porţi?
— A celui Basarabă!
— Ce dai vamă?
— Un căţel, Ş-un purcel,
Şi pe…. cutare De-un picior!

Îndeobşte căpetenia jocului făgăduieşte pe acela dintre ai săi despre a căruia voinicie e sigur. Dacă portarii izbutesc să prinză pe cei făgăduiţi in două rânduri, scapă de sarcina lor şi aceştia le iau locul.“

XI. JOCUL ÎN CINCI PIETRI

(Peste Olt se zice acestui joc Cirica.)

Se aleg cinci pietri cât se poate mai gogoneţe. Mărimea lor caută să fie cam cât o nucă, nici prea mare, nici prea mică; de mijloc. Una din pietri trebuie să fie niţel mai răsărită, pe care o şi numesc topuz.

Jocul se face între doi copii. Se aşează jos unul împotriva altuia şi începe.

Unul din copii ia pietrile în mâna dreaptă şi le aruncă în sus pe toate deodată. Pînă să se lase ele jos, copilul întoarce mâna iute şi le prinde pe dosul minei, câte poate. Apoi pe câte a prins le aruncă iarăşi în sus; şi până să se lase ele, copilul întoarce iarăşi mâna iute pe faţă şi le prinde.

Pentru cele ce au căzut jos, aruncă topuzul în sus, şi până să se lase el, copilul apucă iute una din pietrile căzute şi, întorcând mina, prinde in ea topuzul în lăsarea lui, şi aşa face pentru toate pietrile de jos. Aceasta este figura I.

Dacă scapă topuzul, se cheamă că a spurcat, şi începe celălalt jucător să pună în lucrare jocul.

Iar dacă nu scapă topuzul merge înainte şi face figura II.

Această figură se pune în lucrare in chipul următor: Aruncă topuzul în sus, ţiind toate celelalte pietri în mână, şi până se coboară topuzul ca să-l prinză în mână, dă drumul pietrilor, care cad risipite; apoi le ia una câte una, tot aruncând topuzul în sus.

Şi trecând la figura a treia, care se numeşte pumn, aruncă topuzul in sus, şi până se coboară el ca să-l prinză, lasă jos toate pietrile deodată în grămadă; apoi aruncând din nou topuzul în sus, ia toate pietrile deodată de jos şi prinde şi topuzul.

Figura a patra se face în chipul următor: Aşează pietrile în rând la o depărtare de vro două degete una de alta, şi apoi aruncând topuzul în sus pentru fiecare din ele, le ia una câte una, fără să atingă pe celelalte.

Apoi pentru figura a cincea, aşează pietrile la depărtare una de alta de câte un deget, şi tot în şir. Acum, ca şi la figura de mai nainte, ia pietrile una câte una, fără ca luând o piatră, să atingă pe cealaltă şi tot aruncând topuzul în sus, pentru fiecare piatră.

Iar dacă ajunge până aci, vine figura a şasea, care se face astfel:

Pune pietrile iarăşi în şir, la depărtare una de alta tot de un deget; însă de astă-dată, aruncând topuzul în sus, le ia pe toate deodată.

Figura a şaptea se numeşte puţ, care se face în acest chip:

Ţine mâna stângă aşa ca să atingă de pământ degetul cel mic în toată lungimea lui. Aduce degetul arătător şi-l uneşte cu cel mare vârf în vârf ca să lase partea de sus a mânei să închipuiască un O. Pietrile stau jos şi, aruncând topuzul în sus, ia una câte una şi le lasă pe gura puţului, adecă prin O.

Cea din urmă figură este poarta. Ea este a opta.

Ea se face cum urmează:

Aduce degetul arătător preste degetul din mijloc, împletindu-l astfel ca să steie locului. Preste acesta aduce degetul numit inelarul, şi-l face să steie împleticit ca şi arătătorul. Apoi întoarce mâna cu podul palmei în jos, şi vârful degetului din mijloc, atingând pământul deodată cu vârful degetului celui mare, închipuieşte poarta. la pietrile in mâna dreaptă, o duce pe sub cea stângă, o aduce pe deasupra ei, şi lasă pietrile să cază dinaintea porţii. Jucătorul ia topuzul în mână şi protivnicul său îşi alege una din pietrile căzute, pe cea mai răzlăţită de celelalte, ori pe care i se pare lui că ar fi mai greu de băgat pe poartă. Pe aceasta este dator jucătorul biruitor să o bage în urma tuturor pe poartă şi deodată. Pe celelalte însă, aruncând topuzul în sus, le poate atinge câte niţel, niţel, până să le aducă dinaintea porţii şi să le deie drumul înainte, fără însă să atingă pe vreuna din celelalte.

După ce a săvârşit şi această figură cu bine, se zice că jucătorul biruitor a rămas pe protivnicul său şi îi trebuie răsplată.

Aceasta se face astfel: biruitorul pune palma dreaptă pe pământ. Biruitul aşează pe dosul palmei biruitorului toate cinci pietrile, astfel ca să fie cit se poate mai răzleţite una de alta. Fiecare din pietri se numeşte a fi ceva. Adecă, topuzul este topuz; una din pietri se zice că este sabie; alta, suliţă; alta, pasăre; şi alta mâţă sau altceva ce zgârie. Biruitorul aruncă pietrile în sus, şi câte prinde în mână, pentru atâtea dă biruitului câte trei lovituri, după firea osândei pietrilor hotărâte să fie nu ştiu ce, şi prinse de el.

Adecă, dacă a prins topuzul, de trei ori loveşte cu pumnul în mâna biruitului, care o ţine întinsă cu palma pe pământ, va să zică îl loveşte preste dosul mânei. Pentru sabie îl loveşte cu mâna cu care dă ca şi cu o sabie. Pentru suliţă îl împunge cu degetul arătător. Pentru pasăre îl ciupeşte, şi pentru mâţă îl zgârie. Trebuie să se ştie, că pentru fiecare din osânde, de câte ori da, biruitorul trebuie să arunce topuzul în sus şi până să se coboare ca să-l prinză, cum face la joc, el să lovească mâna biruitului şi apoi să-şi întoarcă mâna sa răpede să apuce topuzul.

Se întâmplă uneori că tocmai când începe a da osândă, să spurce jucătorul biruitor, şi atunci conteneşte jocul. Iară dacă nu, după ce sfârşeşte de dat osândă, începe jocul din nou.

XII. JOCUL DE-A ŢURCA

Ca la mai toate jocurile, băieţii se fac două tabere. Ei trebuie să fie cu soţ la număr. Ţurca este un beţişor cât un deget bun de lung (cam 10 centimetri), ascuţit la amândouă capetele cu cuţitaşul. Ea se pune într-o gropiţă făcută în pământ. Această gropiţă este la făptură cam ca oul şi cu marginea cea ascuţită ieşită cam în faţa pământului, adecă de o parte mai adâncă şi de partea vârfului mai în faţă. Cu un alt beţişor, ca de vreo două palme (50 centimetri) de lung, jucătorul loveşte ţurca.

Una din tabere stă lângă gropiţă cu ţurca şi cu băţişorul cel mare, şi cealaltă tabără la o depărtare oarecare de gropiţă.

Unul din băieţii din tabăra de lângă gropiţă, pe care să o numim tabăra I, punând ţurca pe groapă de-a curmezişul, o aruncă cu vârful băţului celui mare cătră băieţii din tabăra cea depărtată, pe care să o numim tabăra II, şi pune băţul cel mare deasupra gropiţei, iarăşi de-a curmezişul precum fusese pusă ţurca.

Unul din băieţii taberei II ia ţurca de unde a căzut şi o aruncă cu mâna spre gropiţă. Dacă se întâmplă ca să lovească băţul cel mare pus deasupra, de-a curmezişul, atunci băiatul din tabăra I, care a aruncat ţurca cu băţul, se zice că a spurcat şi nu mai are dreptul să joace până la sfârşitul jocului. Apoi începe altul tot din tabăra I a face acelaşi lucru.

Dacă se întâmplă să nu lovească băţul, atunci băiatul, cel ce a aruncat ţurca cu băţul, o ia şi o pune în groapă cu un capăt afară. Aşa fiind, loveşte ţurca cu beţişorul pe capătul din afară ca să sară în sus. Acolo unde cade, o mai loveşte o dată, până se face de trei ori, şi de acolo de unde a căzut a treia oară, măsură cu băţul care-l ţine în mână până la gropiţă. Dacă la măsurătoare iese depărtarea cu atâtea beţe cât s-au învoit la începutul jocului, băiatul din tabăra II, care a aruncat ţurca cu mâna şi n-a lovit băţul pus de-a curmezişul pe gropiţă, ia în cârcă pe băiatul din tabăra I, care a lovit ţurca cu beţişorul, de acolo de unde a căzut ţurca pentru a treia oară, de unde adecă s-a început măsurătoarea, şi-l duce până la gropiţă. Ori rabdă să-i deie atâţia pumni, câţi au vorbit la începutul jocului, şi începe din nou.

Dacă se întâmplă să nu iase numărul învoit, atunci începe a bate ţurca tot băiatul care a bătut-o până aci.

Dacă spurcă toţi băieţii din tabăra I, precum am zis mai sus, atunci ei trec în locul celor din tabăra II, şi aceştia vin lângă gropiţă, şi încep precum am văzut.

XIII. MINGEA 1

I – Jocul de-a cărămijoara

Acesta e un joc cu mingea[4] şi se joacă numai de băieţi. Se fac două tabere. Tabăra I şi tabăra a II-a. Una din tabere stă la cetate şi alta la o depărtare oarecare. Ca să se aleagă care din tabere să steie în cetate, se caută o surcea sau altceva lat. Scuipând pe dânsa, unul din copii întreabă ambele tabere: ce îşi aleg fiecare, ud sau uscat? După ce s-au învoit taberele asupra acestui punct, alegând una ud şi alta uscat, copilul aruncă surceaua în sus. Dacă la cădere surceaua este cu udul deasupra, tabăra ce a cerut udul rămâne la cetate şi se zice că este înlăuntru, iară ceealaltă se depărtează şi se zice că este afară. Dacă surceaua cade cu uscatul deasupra, atunci tabăra ce a cerut uscat rămine înlăuntru şi ceealaltă iese afară.

Să zicem că tabăra I a rămas înlăuntru. Copiii aşează una sau două cărămizi alături în lung pe muchi şi îi zic cărămijoara. Unul din copii aruncă mingea in sus, şi când se lasă până în dreptul capului şi mai sus ceva, o loveşte cu palma înspre cei din tabăra II şi strigă: „Ai, la una!“ Aceştia se aţin cu mânile în sus; dacă izbutesc să o prinză, atunci copilul din tabăra I se zice să este scos; şi începe altul să o bată, iară dacă nu, el bate mingea până la zece.

Unii copii puţin dibaci nu pot bate mingea drept şi bine, ci o lovesc când cu degetul cel mic, când cu degetul cel mare, şi mingea se duce când în dreapta, când în stânga, la o depărtare de câţiva paşi numai. Atunci se zice: „Ui“. Nu se prinde bătaia; băiatul care a bătut mingea o ia şi o bate a doua oară.

Dacă face Ui de trei ori una după alta, nu mai are dreptul să bată mingea în rândul acela, ci o ia vreunul din tovarăşii săi ca să o bată. La fiecare bătaie a mingei, numără, zicând cu glas tare: „Ai, la două! Ai, la trei!” etc. Copiii din tabăra II, dacă nu izbutesc a prinde mingea de sus, ei o dau înapoi de-a dura pe jos, silindu-se a lovi cărămijoara. Unii sunt aşa de dibaci încât ochesc, cât de departe ar fi, şi lovesc; iară alţii dau mingea pe de alăturea cărămijoarei, oricât de aproape ar fi.

Trebuie ştiut, că dacă nu prinde mingea în mâni niciunul din copiii taberei II, de acolo sunt datori să deie mingea înapoi, ca să lovească cărămijoara, de unde a căzut.

Mai trebuie să se ştie că mingea fiind bătută de cătră vreunul din tabăra I, şi prinzând-o vreunul din tabăra II, după ce a atins pământul, nu se ţine în seamă. Atunci zic că mingea a mâncat pământ sau a pupat pământul. Dacă până la zece ori nici unul din copiii taberei II n-a prins mingea, ori n-a lovit cărămijoara înapoind-o, apoi la a zecea oară cel ce o bate o dă dinadins mai încet, ca să cază mai aproape. Nelovind cărămijoara nici de astă dată, apoi la a unsprezecea oară copilul o bate cât poate el de tare, ca să se ducă mai departe şi rămâne acolo unde cade.

Atunci băieţii din tabăra II, vin lângă cei de lângă cărămijoară, ia fiecare în circă pe câte unul din tabăra I, şi îi duce până unde a căzut mingea. Aci copilul ce a fost bătut-o, apucă mingea cu picioarele, şi aşa este dus în cârcă înapoi la cărămijoară.

El se sileşte să ţină mingea bine cu labele picioarelor, până la locul lui, căci de nu, unde o scapă, acolo este lăsat jos. Atunci el trebuie să-şi ieie mingea cu mâna şi să se întoarcă pe jos la cărămijoară. Apoi se începe jocul din nou, fiind tot ei înlăuntru.

Când se întâmplă de spurcă toţi băieţii taberei I, adecă până n-a apucat să deie mingea până de zece ori, atunci cei de la tabăra I ies, şi cei de la tabăra II intră înlăuntru, şi încep jocul din capăt.

II – Jocul de-a calda

Acesta este un joc iarăşi cu mingea.

Se adună oricâţi băieţi vor să se joace şi se fac un cerc.

Unul dintr-înşii trânteşte mingea în mijlocul cercului şi, sărind în sus, cel care va putea să o prinză încalecă pe cel ce a trântit mingea.

Acum toţi ceilalţi băieţi se fac jumătate de cerc dinaintea băiatului ce stă călare. Acesta trânteşte mingea în mijlocul lor, tare, ca să sară cât se poate de sus.

Dacă băiatul, care s-a făcut cal este dibaci şi prinde mingea, încalecă el pe cel ce a fost călare şi a trântit mingea.

Dacă nu, cel ce a prins-o încalecă şi el, şi asemenea trânteşte mingea. De câte ori se va trânti mingea, şi câţi o vor prinde, de atâtea ori şi atâţi inşi încalecă pe băiatul care a fost făcut cal.

Se întâmplă că ori n-a fost mingea trântită bine, ori, voind mai mulţi a o prinde din săritura ei, să nu se prinză de nimeni şi să rămână jos. Atunci într-o clipă se răspândese care încotro apucă. Iar băiatul ce a fost cal se repede, ia mingea şi aruncă cu dânsa după unul, care i se pare că ar putea să-l lovească ori, dacă vede el că nu o să poată să lovească pe nimeni, aruncă mingea cătră unul pe care îl socoteşte el mai dibaci, ca să-i facă un cal. Izbutind acela să lovească cu mingea pe cineva, dreptul de a încăleca întâi este al băiatul care a cerut să-i facă cal; iar de nu loveşte pe nimeni, apucă mingea de unde a căzut cel ce poate şi-şi face luişi cal. Se înţelege de [la] sine, că toţi se feresc de a fi loviţi. De cum loveşte pe cineva, ori fostul cal, sau altul, se adună toţi ca să-l încalece, de vor prinde mingea, când o va trânti cel care îl încalecă pentru întâia oară, fac adecă cum au făcut şi cu acela care a fost cal la întâia dată.

În chipul acesta urmează jocul acesta pănă ce li se urăşte băieţilor şi ori se lasă de el, ori încep altul.

III – Jocul de-a craia încălecată

(În Transilvania se zice de-a „iapa călare”.)

Şi acest joc este cu mingea.

Se aleg părechi, părechi oricâţi băieţi vor fi. Se pun la o cât, se poate de aceeaşi depărtare una de alta fiecare păreche în chip de roată.

Un rând de băieţi din părechi se fac cai, şi celalalt rând încalecă pe părechea lor. Acum cei călări încep a arunca mingea de la unul la altul, adecă tot spre dreapta, numărând. Când ajung la numărul zece, fiecare păreche trece de-a călarele spre dreapta, în locul vecinului, şi încep a arunca mingea din nou, iarăşi spre dreapta.

Dacă vreunul din cei călări scapă mingea jos, fără să o prinză, toţi cei ce au fost călări se fac cai, şi cei ce au fost cai încalecă pe tovarăşul ce l-a fost încălecat. Încep jocul, adecă aruncă mingea de la unul la altul, precum a făcut şi cei dintâi, şi tot astfel până se învoiesc a se lăsa.

XIV. JOCUL DE A PUIUL

Acesta se joacă în doi. Îşi alege fiecare jucător câte o bucată de olan (hârb) mai cu seamă, ori de ciob de strachină etc.

Acesta trebuie să fie cât se poate de drept în lăţime şi aproape pătrat; el se numeşte calâp. Unele calâpuri sunt mai mari, altele mai mici; niciodată însă mai mari decât o jumătate de cărămidă, iar de groase în înălţime sunt ca o panachidă sau ca degetul. Se alege un bulgăre de cărămidă sau o piatră cât se poate de gogoneaţă, în mărime cit un măr pădureţ. Acesta se numeşte puiul.

Se depărtează amândoi jucătorii la câţiva paşi departe de pui, şi se lasă. Se cheamă că se lasă când unul din doi dă calâpul său cătră pui, fără să voiască a-l lovi. Al doilea se lasă şi el, şi caută să-şi deie calâpul mult mai departe.

Cel dintâi îşi ia, calipul şi dă ca să lovească calâpul celui de al doilea. Dacă îl loveşte, numără una. Dacă nu, cel de al doilea îşi ia şi el calâpul şi loveşte pe cel dintâi, şi numără şi el una. Apoi se întoarce cătră pui, ia calâpul de un colţ cu degetul cel mare şi arătătorul, ţinându-l astfel ca cea mai mare parte a calâpului să vină spre dânsul, adecă îl apucă de un colţ, care să vină mai înainte, şi dă de-a târşiitele ca să lovească puiul. Dacă îl loveşte, de acolo de unde era, măsură cu piciorul până unde s-a oprit, şi numără.

Să zicem, că lovind calâpul soţului său la joc, a numărat una, acuma câte picioare sunt până unde s-a dus puiul, măsurând, zice: două, trei, şi celelalte, până ajunge la pui. Să zicem că sunt cincizeci.

Dacă s-au învoit să joace până la cincizeci, el a câştigat; iar dacă s-au învoit să joace până la o sută, se întoarce şi cu calâpul lui loveşte calâpul soţului şi numără cincizeci şi una, dacă a lovit, iar dacă nu, începe soţul său jocul, lovindu-i întâi calâpul şi apoi pe pui.

Iară dacă a lovii, se întoarce şi mai loveşte puiul încă o dată şi tot astfel până împlineşte numărul ce s-a învoit la începutul jocului, adecă o sută, două, sau mai ştiu eu cât.

Atunci pune calâpurile unul preste altul jos, şi deasupra pre puiul. Biruitorul loveşte puiul cu vârful piciorului cât în puterea lui, şi până acolo până unde se opreşte el, biruitul duce în cârcă pe biruitor şi înapoi.

După aceea începe jocul din nou.

XV. JOCUL DE-A POARCA

Acesta este joc de băieţi.

Se adună oricâţi băieţi voiesc să se joace. Fiecare din ei îşi are ciomagul său. Mai întâi pun vârful ciomegelor la un punct în pământ şi, învârtindu-se unul după altul apăsându-şi ciomagul în pământ, sapă o groapă adâncă ca de zece centimetri, pe care o numesc jir (în Transilvania se numeşte ciur).

Fac apoi la deopotrivă depărtare una de alta, împregiurul jirului atâtea gropiţe câţi băieţi sunt, mai puţin una (aceste gropiţe în Transilvania se numesc râci). Aceste gropiţe sunt atâta numai de mari cât să încapă în ea capătul de jos al ciomagului. Ele nu sunt mai depărtate de jir decât atât cât să poată ajunge cu ciomegele de la gropiţă până la jir.

Se alege un os, genunche de vacă, sau o bucată de ciolan, cât se poate mai gogoneţ, pe care îl numesc poarcă.

Acum se alege cine să fie porcar, ca să ducă poarca la jir. Pentru aceasta unul din băieţi ia toate ciomegele pe amândouă mânile şi le aruncă pe deasupra capului, pe toate deodată la spate. Apoi, fără a se uita, se dă îndărăt până ce calcă pe unul din ciomege. Băiatul, pe al cărui ciomag a călcat mai întâi, se face porcar. Ceilalţi băieţi prind fiecare câte o gropiţă şi pun într-însa capătul ciomagului. Unul din ei aruncă poarca la o depărtare oarecare, şi porcarul este dator să o aducă la jir, lovind-o cu ciomagul lui.

Când se apropie de gropiţele băieţilor, el o duce încet şi o apără de loviturile lor, punând ciomagul dinaintea ei. Sunt unii aşa de dibaci că toţi ceilalţi băieţi voind să lovească poarca lovesc în ciomagul lui şi el duce poarca până o bagă în jir.

Atunci toţi băieţii sunt datori să-şi schimbe locul şi să ieie în stăpânire altă gropiţă. Cei mai iuţi de mână, pe întrecute, se fac stăpâni pe gropiţa vecinului punându-şi capătul ciomagului mai iute decât altul. Unul din cei mai molateci rămâne fără loc, şi acela se face porcar.

Se întâmplă că unii porcari, mai puţin îndemânateci, aducând poarca cătră jir, băieţii ce pândesc ca să nu între în jir, o lovesc dându-i-o înapoi departe, iar el, porcarul, nu izbuteşte să o aducă la jir.

Atunci el strigă stătuta sau răsbătuta. Băieţii îşi lasă gropiţele, se apropie niţel de jir şi îşi plimbă ciomegele pe deasupra jirului, într-o parte şi în alta, hârjiind pământul cu vârful ciomegelor, spre a apăra groapa cea mare, adecă jirul, ca să nu intre poarca în ea. El, porcarul, aruncă poarca pe deasupra capetelor băieţilor în astfel de chip ca să cadă drept în groapa numită jir. Aceasta este singura dată când porcarul pune mâna pe poarcă; încolo tot cu ciomagul trebuie să o mâne.

Băieţii se aţin bine şi nu lasă să între poarca în jir, ci îi dă lovituri ţeapene, ca să se ducă cât de departe. Ceilalţi băieţi n-au voie să pună mâna pe poarcă niciodată. Dau ei lovituri în poarcă, dar în acelaşi timp se păzesc foarte bine, ca să nu le apuce porcarul gropiţele; căci acela preste a cui gropiţă se face stăpân porcarul, punând într-însa capătul de jos al ciomagului său, acela zic, se va face porcar, şi jocul merge înainte.

Astfel fiind, de multe ori porcarul, dacă este mai molatec şi nedibaci de a-şi mânui ciomagul, rămâne porcar cât ţine jocul.

Acest joc îl joacă băieţandrii, căci este cam primejdios. De multe ori lovesc cu ciomegele, din greşeală, preste picioare mai cu seamă.

XVI. JOCUL ÎN NUCI

Se caută un loc, care să fie cam înclinat, să formeze adecă un povârniş. Acolo pe coastă sapă o gaură ca o cănăţuie de apă.

Se aleg zece sau douăsprezece nuci de mărime mijlocie.

Se hotărăşte de la câţi paşi departe de gaură să deie.

Se prind în joc trei, patru, cinci sau oricâţi băieţi vor să joace. Acest joc se joacă în bani.

Se învoiesc care să deie întâi, care al doilea, care al treilea şi aşa până se orânduiesc, care după care să deie până la cel din urmă.

Acum cel ce are să deie întâi, ia nucile în mâna dreaptă şi se duce la semnul de unde are să deie. Acolo pune călcâiul stâng pe semn. Ceilalţi jucători stau împregiurul gropiţei. Fiecare din ei prinde, aruncând jos atâţi bani câţi vrea să prindă. Unii mai mulţi, alţii mai puţini, cât vreau ei.

Se zice că prinde când pune jos banii ce voieşte să deie pentru un joc, de la mâna unuia din ei. Cel ce dă nucile, dacă se încumetă în dibăcia lui, zice: „îi ţin pe toţi“. Dacă i se pare că prinsoarea tuturor este prea mare, zice: „ţin numai pe cutare ori pe cutare”. Atunci ceilalţi îşi iau banii de jos. Dacă i se pare că numai prinsoarea unuia este prea mare, atunci zice:

„ţin pe toţi; dar pe cutare numai cu atât“, adecă cu cât voieşte el.

Cel ce dă nucile, după ce a pus călcâiul stâng pe semnul de unde are să deie, şi după ce s-a învoit pe cine să ţin, se sprigineşte cu mâna stâgă pe genunchiul din stânga, întinde piciorul drept înapoi, ţinându-se în cumpănă, îşi lasă trupul spre înainte şi, întinzând mâna dreaptă cu nucile, o leagănă înainte şi înapoi, spre gropiţă, ţinteşte bine cu ochii şi aruncă nucile.

Ca să fie bine aruncate nucile, ele trebuie să meargă grămadă la un loc, iară nu risipite.

Sunt nucari dibaci, cari fac nucile oală mai adeseori. Se zice că le face oală, când intră toate nucile în gropiţă, aruncându-le, şi rămân acolo.

Meşteşugul acesta atârnă mult de la ţinerea nucilor în mână pe degete, de la ochire şi de la aruncare.

Dacă aruncând nucile în gropiţă ies cu soţ: câştigă cel ce a dat, dacă ies fără soţ: pierde.

Cel ce dă, ori de a făcut nucile oală, sau de a ieşit din gropiţă nuci cu soţ, adună banii de jos, ia nucile, şi dă tot el până spurcă. Se zice că a spurcat, când ies nuci fără soţ, şi atunci plăteşte tuturor câţi a pus şi cât a pus; apoi altul ia nucile, dă şi el până ce spurcă şi dânsul.

XVII. JOCUL DE-A ASCUNSELE

Sau de-a v-aţi ascuns (În Câmpulung se zice cucu).

La acest joc pot să ieie parte oricâţi copii s-ar afla, băieţi şi fete.

Până a nu începe jocul se face alegerea, în chipul următor: Cel mai isteţ din copii stă în mijloc; ceilalţi dinaintea lui, înşiraţi, cam într-o jumătate de cer. Copilul din mijloc începe a zice una din formulele următoare, atingând în piept pe câte unul de dinaintea lui când pronunţă câte o silabă, pe care eu am însemnat-o cu un accent grav, adecă:

I. Òpi sècna, sècna pì
Chèsti-mbòli nà còsti.
Ţàngăr
Màngăr
Nà c-aftò
Tà aftò
Belènger
Bùf.

II. Ieşi fetiţă
Dìn portiţă,
Că te-aştèaptă Tàliòn,
Tàliòn feciòr de dòmn,
Cù tichie
Dè fringhìe
Şi peanà de ciòcârlie,
Cù căruţa Ràdului,
Cù caii-mpăràtulùi,
Prin mijlòcul sàtùlui,
Cù biciùl cumnàtului.
Dòrobànţ
Clanţ.

III. Trânti una, trânti două,
Trinti fata grècului,
Pè malul petrècului.
Vine grecul mànios
Cu cuţitul rùginos:
— Dă-mi Voichiţo, chèile
Sà-mi deschid lădiţele,
Să scot cununìţele,
Sà-mi cunun fetiţele.
— Vài de mine
Nù-s la mine,
Cì-s la popa din Popesţi
Jòs in caselè domneşti,
Unde fată vàcile,
Unde ouă ràţele.
IV. Ùna mia pàlca
Cè e porumbàca.
Cùţitele Dànului
Sàbia Cotànului
Limbici,
Còdolici.

Aceste le ştiu eu din copilăria mea. Acum în urmă am aflat şi pe cele următoare, unele de la copiii mei, altele de pe la deosebite persoane:

V. Ènghi
Pènghi,
Ţùrcazà
Ràpiţa
Pàpiţa
Nòt.

VI. Ùna mia
Cù scump ia
Ce-ài mâncàt
De te-ài umflàt?
Şàpte pite ş-un pitòi
Şi-ùn găvàn de ùsturoi

VII. Àla
Bàla
PòrtocàlaCiòc
Bòc
Trèci la lòc.

VIII. Musca mare treierà
Cea mai mică vânturà
Două mere,
Două pere,
Două fuse d-aurele
Mă dusei la Măgurele
Cu rochiţă d’aurele.
Bou-n cinci
Bou-n cinci
După casa lui Tibiş
Tibişoara
Roşcodana.

La Câmpulung se zice:

Pe valea lui Buciumate
Multe oi sunt adunate.
Ş-ale mele,
Ş-ale tele,
Ş-ale lui Stan Caragea,
Când ţiganii tot fugea,
C-un cimpoi,
C-un fluier oi
Cu trei pui de iepuroi.
— Bună ziua biată fată!
— Eu nu sunt o biată fată,
Ci sunt o mătuşă beată.
Beau de ieri
De-alaltăieri,
Cu mătuşa din Gerghiţa.
Mi-am pierdut beregăiţa;
Aide, vere, s-o căutăm
La Maria Sgârcereasa
Sgârceri-o-ar Dumnezeu,
Şi de mâni şi de picioare
Şi de părul care-l are.

(Comunicat de preoteasa păr. Nic. Diaconescu din C.-Lung.)

În Râmnicul-Sărat se zice:

XI. Unele Chifiştele
Chifiştigana
Pana
Panait
Rachiţa
Corcodeaua
Baghiţa.

XII. Trânti una
Trânti două
Trânti fala grecului
Pe malul Siretului.
Vai de mine
Nu-i la mine,
Că-i la vodă-n Bucureşti
Unde ouă raţele.
Unde fată vacile
Bic! săracele.

(Comunicat de dl. prof. Dim. Mirescu.)

În Buzău se zice:

XIII. Trânti două,
Trânti fata grecului,
Pe malul petrecului.
Vai de mine,
Nu-i la mine,
Că-i la vodă-n Bucureşti
Sus în casele domneşti
Unde ouă raţele,
Unde fată vacile
Bic! săracele.

(Comunicat de dlprof. Lupu-Antonescu.)

Preste Milcov se zice:

XIV. Una-i mara
Două-i para,
Trei ii rugul
Piciorugul.
Solomon
Socotea:
Cingemiţi-l
Podobiţi-l
Şi mai iute
Du-te.

(Comunicat de dl. G. Misail.)

În Iaşi se zice:

XV. Unu-i malea
Două-i calea
Trei e rugul
Ciuturugul
Hai, du-te.

(Răposatul Lambrior o spune în „Convorbiri literare“, an IX.)

La cel ce se isprăveşte silaba din urmă a uneia din aceste formule de alegere, acela iese din rând. Şi, începând din nou formula, o zice de atâtea ori, câţi copii sunt cu mai puţin de unul; căci unul trebuie să rămână.

Cel ce a rămas fără să se sfârşească şi la dânsul formula de alegere, acela se face.

Copilul ce se face stă cu mânile la ochi, cu faţa cătră un zid sau cătră nişte uluce, şi tot întreabă: „v-aţi ascuns?”

Unul din copiii, cari trebuie să se ascundă, care este şi mai iute de picioare, stă aproape de copilul ce se face, şi-l păzeşte ca să nu se întoarcă să se uite spre copiii cari se ascund.

Ceilalţi copii se ascund care pe unde pot, fără să răspundă o vorbuliţă măcar. Cel ce se face tot întreabă: „v-aţi ascuns?” iară cel ce îl pândeşte să nu se uite înapoi, îi răspunde: „nu“.

Acesta după ce vede că toţi s-au ascuns, pleacă şi el să se ascunză şi, mergând, zice:

„Cine s-o uita să-i sară ochii şi să fie iacă cum, şi iacă cum”.

În Râmnicul-Sărat, iată cum zice:

Cine s-o uita
Să-i sară ochii
În putina cu boghii,
Din par in par,
Pân-la uşa lui Tătar.

(Comunicat de dl. profesor Dim. Mirescu.)

După ce s-a ascuns şi acesta, strigă: „Cucu!”

Copiii cei ascunşi stau tupilaţi în ascunzătorile lor, şi aşteaptă vreme cu prilegi ca să iasă. Ei pândesc, şi când bagă de seamă că cel ce ii caută se uită în altă parte, iară nu înspre ei, deodată hop! ies din locurile unde erau ascunşi, fug răpede cătră locul unde a stat copilul cu mânile la ochi, şi scuipă acolo.

Dacă izbutesc să scuipe, ori să pună mâna acolo, sunt scăpaţi.

Copilul ce s-a făcut caută să prinză pre vreunul din cei ce s-au ascuns, şi dacă pune mina pre vreunul, atunci acela prinsul se face; iară dacă nu, apoi tot copilul cel dintâi se face.

Dacă se întâmplă să deie preste vreunul din copii în ascunzătoarea lui. Îi face loc să fugă. Pentru aceasta se dă cu trei paşi mai înapoi, făcindu-i loc.

Cel ascuns iese răpede şi fuge să pună mâna ori să scuipe la locul unde a stat cu mânile la ochi copilul ce s-a făcut.

Acesta se ia după dânsul şi-l fugăreşte. Dacă îl prinde, apoi prinsul se face, de nu, tot el se face.
XVIII. ZMEUL

Toamna este timpul cel mai priincios spre a se juca copiii cu zmeul, fiindcă toamna se mănâncă şi vânturile mai adese.

Sunt zmeiuri româneşti şi zmeiuri turceşti.

Zmeul românesc se face dintr-o jumătate de coală, dintr-o coală, din două şi din patru coaie. Mai mic decât dintr-o jumătate de coală se face pentru copii mici, ca să alerge de colo până colo prin curte; mai mare decât din patru coaie se face de flăcăi, când îşi aduc aminte de ale copilăriei; şi aceştia sunt, rari.

În formă, zmeul este mai mult lung decât lat.

Zmeul se face de cătră înşişi băieţii cari se joacă cu dânsul. Rareori să se găsească băieţi care să facă zmeuri de vânzare.

Spre a face un zmeu, trebuie să alegem mai întâi hârtia, ca să se ştie cât de lungi să se croiască spetezele.

Speteze se numesc două linioare tăiate dintr-o şiţă ori dintr-o scândură de brad, după mărimea hârtiei. Cel ce face zmeul trebuie să le cioplească cu un cuţit ori cu un briceag, ca să fie cât se poate de netede. Spetezele pentru un zmeu dintr-o coală, trebuie să fie late ca de mai puţin de un deget (un centimetru); cele pentru un zmeu din două coaie mai late; iară cele pentru un zmeu din patru coaie, ca de un deget şi jumătate (cam doi centimetri). Ele trebuie să fie drepte, oable, pe partea de desupt, adecă pe partea care se lipeşte de hârtie; iară pe partea de deasupra cam boltite (bombate).

Spetezele trebuie să fie bine cumpănite din ochi şi din cuţit, ca să nu fie una mai grea decât alta; căci zmeul nu se va înălţa bine, ci va şovăi în partea în care va fi speteaza mai grea.

Pre lângă speteze, mai trebuie să se pregătească un cap şi un birlic. Acestea se fac întocmai ca spetezele, din şiţă sau din scândură de brad, dar mai scurte, după trebuinţă. Capul să fie neted de amândouă părţile; iar nu cu o parte boltită.

La zmeurile cele mai mici se pot lipi amândouă spetezele pe faţa zmeului; iară la zmeurile mari se lipesc una pe faţă şi alta pe dosul lor. S-ar putea lipi şi la zmeurile mari amândouă spetezele pe faţă, dar atunci trebuie să se scobească spetezele la mijloc în partea unde se împreună, ca să se îmbuce una cu alta. Atunci însă li se slăbeşte trăinicia, şi când se umflă vântul mai tare în zmeu, ele se rup în două.

Spetezele mai adese se lipesc cu cocă, cu ciriş, şi foarte rar cu clei.

Ele se lipesc pe coala din care se face zmeul în chipul unui: X, adecă una începând de la colţul hârtiei de sus din dreapta şi coborându-se la colţul de jos din stânga; iară alta de la colţul de sus din stânga, până la colţul de jos din dreapta.

Capul se lipeşte la partea de sus a zmeului pe de la spate, începând de la un colţ până la altul, pe marginea hârtiei (orizontal); birlicul se lipeşte tot în dos, începând niţel mai jos de mijlocul spetezelor, adecă de locul unde se încrucişează ele, mergând în sus, drept intre colţurile de deasupra ale zmeului şi întrând cu vârful sub cap.

Copiii, cari nu voiesc să le steie zmeurile lor drepte ca luminarea (cum zic ei, când sunt înălţate), fac birlicul foarte scurt, şi atunci zmeul n-are astâmpăr, ci joacă în toate părţile.

Copiii, cari voiesc să le vijâie zmeurile mai tare, fac birlicul de sus până jos, iar nu numai până la mijlocul zmeului; şi pun două capele, unul sus şi unul jos şi de fiecare leagă câte o pâriitoare sau vâjâitoare; adecă pun zmeului două pârâitori.

Dacă zmeul este mai mare, şi copilul doreşte să fie mai trainic, lipeşte o sfoară pe marginea hârtiei din care se face zmeul, de giur împregiur. Lipitura se face îndoind marginea hârtiei preste sfoară. Această îndoitură, in care este sfoara lipită, se face la spatele zmeului, iară nu în faţă, unde e locul lăsat pentru gură.

După ce se lipesc spetezele, birlicul şi capul, şi după ce se usucă, se aşează pe faţa zmeului un rotocol, colţuri; câteodată mărgioare şi alte flori, cari şi acestea se lipesc.

Rotocolul, colţurile şi celelalte podoabe se fac din hârtie feţe. Sunt unii băieţi, cari sunt îndemânatici de taie cu foarfecile rotocoalele şi colţurile, în chip de flori, aşa de frumos, încât îi şede bine zmeului cu dânsele.

Rotocolul se pune drept în mijlocul zmeului, pe faţă, acolo adecă, unde se încrucişează spetezele. Colţurile se lipesc la. cele patru colţuri ale zmeului, tot pe o faţă din mărgioarele pe margini; iară florile celelalte, precum: soare, lună, stele, şi de multe ori iniţialele numelui băiatului, stăpânul zmeului, se pun deasupra şi dedesubtul rotocolului, ori de-a dreapta şi de-a stânga lui.

Copiii cari n-au mijloace să-şi cumpere hârtie feţe, şi totuşi voiesc să-şi împodobească zmeurile, iau rodul bozului, îl storc într-un hârb şi cu această zamă văpsesc rotocoalele, colţurile, mărgioarele şi florile.

Aceste podoabe pot să şi lipsească de la zmeu.

După ce s-au uscat, toate acestea lipituri, se face gura zmeului.

Acesta este meşteşugul cel mai mare: este gură trăgătoare, gură suitoare şi gură moale.

Mai întâi se leagă un crâmpei de aţă, mai lung decât zmeul cu amândouă căpătâiele de câte un colţ de sus al zmeului. Legătura apucă şi din spetează şi din cap, fiindcă la fiecare colţ unde se întâlnesc capul cu speteaza, ies puţin mai afară decât marginea hârtiei, din care se face zmeul.

La încrucişarea spetezelor din mijlocul zmeului se face câte o găurice de amândouă părţile lângă speteze; dară aşa de mici găurele, încât de abia să poată intra aţa. Pe aci să vină căpătâiul unui alt crâmpei de sfoară, care apucă amândouă spetezele dimpreună cu birlicul şi, scoţându-se în faţă, se leagă bine. Căpătâiul cel lăsat să atârne se împreună cu mijlocul aţei legate de amândouă colţurile de la capul zmeului. Şi ţiindu-le cu mâna, în aer, deasupra zmeului formează un fel de linii ale unei piramide, ce ar fi clădită deasupra zmeului.

Înainte de a lega aţele astfel unite, alăturăm cu dânsele mâna de hârtia zmeului şi o lăsăm cătră mijlocul lui. La încrucişarea spetezelor, adecă drept în mijlocul zmeului, oprim mâna cu aţele. Mijlocul aţei ce vine de la colţurile de sus, trebuie să ajungă drept la încrucişarea spetezelor. Dacă este mai lungă, ceea ce prisoseşte din aţă, rămâne înspre palmă, şi mutăm degetele spre a scurta aţa, ca să vină drept la mijloc. Apoi, tot pe lângă hârtie, ducem mâna în sus, în capul birlicului; şi aţa ce vine de la mijlocul zmeului trebuie să ajungă până aproape de marginea de sus a zmeului. După ce am făcut aceasta, toate trei aţele le legăm cu un nod slab la semnul unde am ţinut cu degetele. Pînă a nu strânge nodul bine, mai facem o probă, dacă nodul aţelor de sus ajunge drept la mijlocul zmeului, şi dacă aţa de la mijloc ajunge până unde voim la capătul birlicului de sus, şi apoi strângem nodul bine.

Dacă aţa de la mijlocul zmeului ajunge tocmai până în capul birlicului de sus, gura zmeului nu e bună, căci zmeul face capace, adecă se întoarce cu spatele, când este înălţat, şi cade jos.

La zmeul suitor, această aţă trebuie să ajungă până cu aproape două degete de capul birlicului de sus, şi la zmeul trăgător, până cu aproape trei degete.

Aceste două feluri de guri de zmeu sunt mai căutate de băieţii jucători cu zmeuri.

După aceasta se leagă pârâitoarea, sau vâjiitoarea. Aceasta se face în chipul următor: se taie o fâşie de hirtie mai scurtă decât lăţimea zmeului, şi lată, ca de două sau de trei degete, după mărimea zmeului. Căpătâiele se rotunjesc cu foarfecile. Această fâşie de hârtie se îndoieşte in lungul ei, drept prin mijloc şi se lipeşte. Pe dinlăuntrul ei se lasă niţel loc liber, dară niţel, doară numai cât să intre aţa şi să se poată întoarce pârâitoarea împregiurul acestei aţe. Această aţă se leagă cu un căpătâi de un colţ de sus al zmeului, adecă la cap, şi cu alt căpătâi, de celălalt colţ, pe de la spate.

Cînd strânge pârâitoarea, adecă când o înstrunează, trebuie să se încovoaie capul zmeului, însă cu băgare de seamă; căci dacă va umbla cineva cu neângrijire, se poate să se rupă capul, şi zmeul rămâne stricat. Se încovoaie adecă atita cit să poată pârâitoarea să se întoarcă împregiurul ei şi pe aţă în voie, fără să i se atingă marginile de zmeu. Cine voieşte ca zmeul său să vâjie şi mai tare îi face pârâitoarea de ţiplă.

Acum se face coada. Pentru aceasta se ia o bucată de aţă cât să treacă de mijlocul zmeului, aţa înndoită fiind. Această aţă se leagă cu câte un căpătâi de cele două colţuri de jos ale zmeului. Se apucă aţa îndoită cu două degete şi se duce mâna cu dânsa pe lingă hârtie până la încrucişarea spetezei, adecă până la mijlocul zmeului şi se înnoadă în punctul unde cade drept pe mijlocul zmeului. De aceasta se leagă coada.

Coada se face din fâşii de cârpă lungi şi înguste. Dacă vântul este mai tare se pune coadă mai multă; căci de nu, zmeul se dă în cap şi cade jos. Iar dacă vintul este mai moale, se pune coadă mai puţină, căci nu se înalţă. Oricum, coada trebuie bine cumpănită. De gură se leagă aţa cu care dă drumul zmeului; adecă îl înalţă, când bate vântul.

Aţa toată a zmeului se înşiră pe un băţ şi i se zice păpuşoi. Înşirarea aţei pe băţ se face în formă de 8 împregiurul băţului.

Aţa trebuie să fie bine potrivită, după mărimea zmeului. Dacă aţa este prea groasă, zmeul lasă guşă. De este prea subţire, se rupe şi scapă zmeul. Zmeul mai lasă guşă şi când vântul este prea domol.

Cînd vântul bate mai tare se poate înălţa zmeul din mână, când bate însă mai încet, trebuie să-l ţină cineva la o depărtare ca de zece stinjini şi aşteaptă.

Zmeul se ţine in chipul următor: un copil apucă zmeul cu mâna dreaptă de aţa gurei, tocmai de lângă încrucişarea spetezelor şi cu mâna stângă de un colţ, ca să steie drept cu capul ceva mai sus de capul copilului. Coada stă lungită pe pământ.

De cum începe a se umfla vintul, cel ce-l înalţă strigă: „Lasă!” Şi-l dă fuga asupra vântului, ca să se ridice zmeul.

Sunt băieţi cari ştiu să facă să joace zmeul. Aci îl vezi că se dă într-o parte, aci îl vezi că parcă umblă să se deie în cap. Sunt băieţi meşteri să facă încurcare cu zmeurile.

Cînd vrea să prinză vreun zmeu străin, se apropie cu al său până ce poate să apuce cu sfoara sa coada zmeului ce voieşte să-l prinză, şi să-l facă să se deie in cap preste sfoara zmeului său. Pe lângă aceasta trebuie să fie şi iute de mâni. Giolarii toţi sunt iuţi de mâni. Cum vede că zmeul se dă în cap preste sfoara zmeului, cu care a rupt coada celui pe care vrea să-l prinză, începe a trage zmeul răpede. Trage şi unul, trage şi altul. Dar acela al cărui zmeu stă înălţat trage mai cu folos, căci vin amândouă deodată, şi mai totdeauna acesta biruieşte.

Alteori cel care voieşte să prinză vreun zmeu mai mic decât al său lasă să se atingă sfoara zmeului său de sfoara zmeului ce vrea să prinză pe deasupra, şi trage. Trăgând, se roade sfoara zmeului celui mic, se rupe şi scapă. Atunci băiatul cel cu zmeul mai mare sau tovarăşii lui dau fuga şi-l prind.

Se mai prinde zmeul şi cu coinacul. Acesta este un bulgăre de cărămidă, ori un pietroi ca oul de mare, legat de capătul unei sfoare lungi. Cel ce vrea să prinză un zmeu aruncă coinacul în sus preste sfoara zmeului, ce vrea să prinză, şi îl trage la dânsul. Cînd voieşte să-şi deie zmeul jos, sunt băieţi cari ştiu să-l tragă până ia mână; dacă nu esle tocmai dibaci, zmeul cade la o depărtare mai mare sau mai mică, după cum bate vântul.

Cîteodată băieţii trimit zmeului răvaş. Aceasta se face în chipul următor: se ia o hirtie ca de o jumătate de coală, se găureşte drept la mijloc, şi se petrece pântr-însa băţul păpuşoiului; când zmeul este înălţat, rămânând hârtia pe aţa zmeului, vântul o duce în sus pe aţă până la gura zmeului.

Dacă zmeul este mai mare, i se poate trimite răvaş o batistă legată cu un colţ de un belciug sau de un inel, prin care s-a petrecut băţul păpuşoiului. Vîntul o duce până la gura zmeului.

La zmeuri şi mai mari s-a văzut trimiţindu-se răvaş şi câte un felinar de hârtie creaţă cu o lumânare aprinsă într-însul, in loc de răvaş, mai cu seamă seara. Acesta este foarte rar, se face de flăcăi, şi cu deosebire la câmp ori la maidanuri mari.

Cînd ajunge răvaşul la gura zmeului, veselia băieţilor este mare şi hazul nesfârşit. Rîd, bat din palme şi nu-i mai încape locul de bucurie.

Flăcăii câteodată fac zmeuri de hârtie vânătă groasă, ori de madepolon cu rotocoale de chembrică feţe. Dară aceste sunt zmeuri mari şi în loc de sfoară li se pune frânghie. Asemenea zmeu un om nu-l poate ţine în loc, trebuie legat de vrun stâlp.

Zmeul turcesc este în formă ca oul. Rotunzimea de sus, adecă de la cap, este mai mare, iară cea de jos mai mică. El are numai două speteze: una de sus până jos iară alta de-a curmezişul, lipite în chipul unei cruci. Gura se leagă de capul de sus al spetezei şi de mijlocul zmeului; iară coada se atârnă de capătul de jos al spetezei celei lungi.

Câteodată se atârnă câte ceva şi de capetele spetezei celei lipite de-a curmezişul, şi atunci se zice că zmeul are cercei.

[XIX] ARŞICELE[5]

Arşicele sunt încheietura genunchiului de dindărăt la vite, şi anume osciorul acela care pe amândouă muchile sunt făcute cam ca un S.

Sunt arşice din dreapta şi arşice din stânga, după cum ies, de la piciorul din dreapta, sau de la piciorul din stânga al vitei.

Cu aceste încheieturi ieşite de la oi, şi numite arşice, se joacă băieţii fel de fel de jocuri, începând de cu primăvara, până vine timpul zmeului.

Arşicele de la miei se numesc miele, cele scoase din pastramă se numesc capre. Ele sunt mai mari, fiindcă vin de la oi şi berbeci tăiaţi la zalhana şi sunt întărite de saramura în care a stat pastrama. Arşicele scoase de la ţapi şi de la capre, care sunt şi mai albe la os, se numesc solbe.

Caprele şi solbele nu se pot roade cu dinţii; iară mielele se pot roade. Acesta este mijlocul prin care băieţii deosebesc soiurile de arşice, unul de altul. Toate părţile arşicului au nume. Partea care este cam cocoşeată, când stă arşicul culcat cu această parte în sus, se cheamă om. Partea cea de dedesubt, adecă dinpotriva omului, şi care are o găunătură destul de mare, se cheamă gaură.

Cînd arşicul stă ridicat pe muche, cu partea scobită în sus, partea aceasta se numeşte bei; iară partea dinpotrivă, care stă pe pământ, se numeşte sici. Se cheamă că stă arşicul ţuţ când se întâmplă de stă în cap ori în picioare. Aceasta se întâmplă rar.

Arşicul acela, care-l întrebuinţează copiii spre a lovi alte arşice, se cheamă ichiu. (Dincolo de Milcov se numeşte ţap.) El, trebuind să fie mai mare şi mai greu, se plumbuieşte.

Pentru aceasta se pătrunde arşicul din bei în sici şi din cocoşetură în găvănătură, şi se umple cu plumb topit.

Apoi partea din găvănătură se freacă pe o piatră, ca să se netezească, partea pe care se duce ichiul. tărşiindu-se, când dă cu dânsul la joc.

O capră preţuieşte cât două miele; o solbă cât trei.

Un ichiu bun n-are preţ.

Ichiurile din dreapta sunt deobşte mai căutate: se zice că este din dreapta arşicul care, ţinându-l de cap, siciul vine la degetul cel mare, iar găvănătură în afară. Se zice că este din stânga când beiul vine la degetul cel mare.

Totdeauna când se ţine ichiul în mână,fie din dreapta, fie din stânga, partea arşicului ce se cheamă om, stă cu partea cătră palma copilului.

Numărul arşicelor cât trebuie să pună cineva deodată la un joc se numeşte giol.
I Jocul în bei-bun

Acest joc se joacă numai în doi. Este joc pe puse şi joc pe nepuse.

Jocul pe puse se urmează astfel: Se aşează amândoi copiii jos, unul împotriva altuia. Se învoiesc mai întâi de cât să le fie giolul, de unul sau de două arşice.

Ei pot altfel să aibă mai multe arşice. Ba unul poate să aibă mai multe, altul mai puţine; dar acestea n-au de a face cu jocul întru nimic.

Să zicem că s-au învoit cu giolul de două arşice: pune deci fiecare câte două. Unul dintr-înşii ia în mână aceste patru arşice şi dă, apoi le ia şi celalalt şi dă şi el; astfel unul după altul pe rând. Se cheamă că dă ţinând amândouă giolurile în mână şi, săltând-o în sus, lasă arşicele săcază jos. Cîte arşice se întâmplă să cază cu siciul în sus, pentru atâtea pune cel ce a dat, câte două miele, şi apoi tot el dă din nou. Cînd nu cade nici un arşic pe muche, se zice că sunt moarte. Atunci le ia de jos celalalt copil şi dă dânsul. Cel ce dă arşicele le ia, dacă unul sau mai multe din ele cad cu beiul în sus; iar dacă cade şi siciul şi beiul, se numeşte sici şi bei, şi le ia celalalt.

Cel ce a luat arşicele lasă jos numai giolul său, celalalt trebuie să pună şi el atâtea arşice, adecă, de câte s-a hotărât să fie giolul, şi cel ce a câştigat începe jocul.

Cînd unul din copii sfârşeşte arşicele, giolul câştigătorului rămâne jos, dacă giolul este de un arşic; iar dacă este de două, atunci ia un arşic şi rămâne jos numai unul. Pe acest arşic îl surchideşte, începând câştigătorul şi apoi pe rând, odată unul, odată altul.

Surchideala se face în chipul următor:

Se ia arşicul cu două degete, adecă cu degetul cel mare şi cu degetul arătător, de muchi, cam de la capăt, copilul strânge uşurel degetele, saltă puţin mâna în sus şi lasă să scape arşicul, aducând degetul arătător pe deasupra celui mare. Arşicul cade rotindu-se preste cap.

Dacă cade beiul când surchideşte băiatul câştigător, îl ia şi jocul încetează, deoarece pierzătorul nu mai are arşice ca să urmeze jocul; iar dacă cade cu siciul în sus, atunci pune două miele şi jocul urmează.

Dacă cade cu siciul în sus la copilul care a sfârşit arşicele cind surchideşte, mai dă o dată, fiindcă n-are să pună; iar dacă cade bei, băiatul câştigător este dator să pună două miele şi jocul urmează.

Pune cite două miele, dacă aşa le-a fost vorba de la început ca giolul să fie de cite două miele; iară altfel pune câte o mială.

Aşa se joacă în bei — bun pe puse, iară pe nepuse se deosebeşte oarecum.

Tot aşa se aşează unul împotriva altuia, tot aşa hotărăşte de câte miele să fie giolul; tot aşa dă unul după altul; numai cind giolurile cad cu siciul în sus nu se pune nimic; asemenea nu se ţine în seamă când arşicele cad sici şi bei, ci se ia numai atunci când a căzut, unul sau mai multe arşice bei de cătră cel ce a dat.

Asemenea şi la surchideală nu se ţine in seamă siciul, ci numai câştigătorul este dator să pună cind cade bei la cel ce pierde.

De multe ori se întoarce jocul de la surchideală şi câştigătorul pierde toate arşicele.

Astfel se joacă până ce unul din copii spală pe celalalt. Se zice că l-a spălat când jucătorul pierde toate arşicele.

Iară dacă copilul care a pierdut îşi arată soţului său părerea de rău ce simte, acesta îl întâmpină cu vorbele:

— Măi! da prost mai eşti tu, măi cum se poate să plângi tu după nişte oase păcătoase.

Sunt unii băieţi care ştiu să potrivească arşicele cum să cază întotdeauna bei. De aceşti copii se feresc ceilalţi, sub cuvânt că ei sunt giolari.

Asemenea se feresc şi de cei cârcotaşi, sub cuvânt că fac cu şoalda.
II Jocul în armean

Acesta se joacă de oricâţi băieţi s-ar învoi.

Mai întâi se înţeleg asupra armeanului cât să fie de mare. A r m e a n se numeşte un semn ce se face pe faţa pământului ca un cerc. Cei mai giolari fac armeanul cât roata morii, cei mai agiamii îl fac mai mic.

După ce s-a făcut armeanul, se înţeleg de câte miele, puse de un băiat deodată, să fie giolul. Trage în mijlocul armeanului o dungă dreaptă şi aşează giolurile rând ca soldaţii.

Apoi se învoiesc de la câţi paşi din marginea armeanului să deie.

Învoiţi asupra tuturor acestora, apoi se aleg, cine să deie întâi, al doilea etc. Pentru aceasta, unul din băieţi adună ichiurile de la toţi jucătorii, le dă ca la bei-bun, lăsându-le să cadă din mână toate deodată. Al cui ichiu cade mai întâi bei. este baciul, adecă cel ce trebuie să deie întâi, al celui ce cade al doilea, vine după baci, şi aşa mai departe până se cunoaşte rândul tuturor. Celui ce rămâne pe urmă i se zice codirla.

Sfârşindu-se şi alegerea, se duc toţi jucătorii la depărtarea ce s-au învoit, adecă de acolo de unde trebuie să deie. Baciul începe şi după dânsul pe rând ceilalţi până la codirla.

Fiecare ocheşte şi se sileşte a lovi cu ichiul său arşicele din mijlocul armeanului.

Cine loveşte, şi loveşte bine ca să iasă arşicul lovit afară din armean, de partea ceealaltă, acela este baciul cel nou la jocul următor. Cite arşice ies, atâtea ia. Dacă vreun arşic nu iese de tot din armean, ci rămâne pe marginea armeanului, se cheamă că a căzut pe apă. Atunci băiatul ce a lovit arşicele surchideşte acest arşic de trei ori. Dacă cade bei, îl ia; dacă nu, îl pune la loc, acolo unde a căzut.

Dacă n-a ieşit nici un arşic afară din armean, le aşează iarăşi la rând in mijlocul armeanului, ca la început, şi dă altul până ce unul din jucători loveşte bine şi iese vreun arşic afară din armean. Cel ce a lovit şi a scos vreun arşic din armean are dreptul să deie tot el, de atâtea ori cât va putea până ce va spurca. Se zice că a spurcat când nu iese afară nici un arşic din cele lovite de dânsul.

După ce baciul a făcut ruptoarea şi a scos unul sau mai multe arşice din armean, apoi dă de acolo de unde i-a rămas ichiul.

Dacă ichiul i-a rămas mai departe ceva de rândul de arşice din mijlocul armeanului, încât nu le poate ajunge cu mâna, jucătorul care trebuie să scoată şi pe celelalte arşice din armean pune călcâiul acolo unde este ichiul şi-i dă ducă. Se zice că-i dă ducă, ochind arşicele de acolo de unde a pus călcâiul în locul ichiului, şi de acolo loveşte arşicele cu ichiul.

Se întâmplă ca ichiul baciului, sau al altuia din jucători, să risipească arşicele. Atunci nu se mai înşiruiesc la locul lor în mijlocul armeanului, ci rămân acolo unde au apucat să ajungă.

Cind ichiul, după ce a lovit vreun arşic şi, ori a risipit arşicele în dreapta şi în stânga, ori au rămas pe muchi, cum au fost de la început puse, afară de acela izbitul de ichiu, care a ieşit din armean, când ichiul, zic, lovind arşicele, rămâne aproape de ele, se zice că: a rămas între ele. Atunci jucătorul tot este îndatorat să pună călcâiul în locul ichiului, dară dă în care arşic i se pare mai la îndemână, însă el dă lenchiu.

Casă deie lenchiu, apucă ichiul de capăt, după cum am spus că este regula la surchideală însă de astădată strânge ichiul bine, şi când îi dă drumul, aducând degetul arătător preste cel mare, loveşte cu picioarele ichiului arşicul ce voieşte să scoată din armean, astfel încât acesta se duce până dincolo de armean.

Sunt unii giolari, care dacă rămân între ele şi încep a da lenchiu, nu mai scapă nici un arşic, ci pe toate le scoate. Sunt alţii care dau de două, de trei, sau de patru ori, şi scot atâtea arşice în câte a dat; dacă se slăbeşte unuia degetul şi nu mai loveşte bine arşicele cu lenchiul, atunci se zice că i s-a înfrânt, şi nu mai dă până ce-i vine rândul, după ce toţi ceilalţi au dat şi n-au scos toate arşicele din armean.

Când vreun jucător de cei buni rămâne între ele şi începe a da lenchiu, iară ceilalţi se şterg pe buze de a le veni şi lor rândul să deie, se adună toţi împregiurul lui şi încep să-i pricească de la mână.

Să zice că-i priceşte când, stând toţi împregiurul lui, se ţin cu mânile de pântece (de josul pântecelui de c.) şi-i strigă unul sau mai mulţi, sgârci, în momentul când vrea să deie lenchiu (sau: eu mă strâng de c…e, mâna să ţi se moaie). Ei cred că dacă fac aşa, se moaie mâna jucătorului, scapă ichiul şi nu poate să lovească. Dacă se întâmplă să nu lovească, se naşte ceartă între copii. Jucătorii cei dibaci habar n-au de pricea de la mână, şi dau de foc.

După ce spurcă baciul, cel ce vine după dânsul nu mai dă de la depărtarea de armean învoită la început. Toţi, după baci, dau din papa armeanului. Dacă loveşte arşicele şi scoate vreunul din armean, ducându-se arşicul de partea ceealaltă, şi rămâne ichiul între ele, de acolo dă,şi dă lenchi, iar de rămâne arşicul mai departe, acolo pune călcâiul şi-i dă ducă, după cum a făcut şi baciul; astfel dau unul după altul toţi jucătorii.

Se întâmplă ca unii din cei mai din coadă să nu apuce să deie niciodată. Atunci aceştia fac din nou alegere cu ichiurile, cine să vină la rând. Căci baciul este cel ce a locuit întâi şi a scos arşice din armean; al doilea vine cine a scos după baci arşice din armean.

Aceasta se ţine în seamă pentru jocul următor, când îşi pune fiecare giolul, ca să înceapă alt joc.

Aşa se juca odată arşicele în armean.

III Jocul într-a lui

Acesta se joacă numai în doi. Giolul, care se pune, este numai de un arşic de fiecare, care se pune de obicei pe muche, sici ori bei. În rând, la o depărtare unul de altul, ca de o palmă domnească.

Se duc amândoi copiii la o depărtare de arşice, cât se învoiesc ei, şi de acolo se lasă fiecare. Se zice că se lasă, dându-şi ichiul cătră arşice, ca să se oprească cât poate mai aproape.

Cel ce este mai aproape dă ca să lovească unul din cele două arşice ce alcătuiesc giolurile. Dacă loveşte le lasă locului, şi ichiu şi arşic, ca să vază amândoi copiii cum au căzut. Dacă a căzut unul din acestea om şi altul gaură, le ia şi dă în celălalt arşic. De nu, dă şi soţul de joc; şi tot aşa, până ce se ia de jos amândouă arşicele; apoi pune alte gioale şi urmează jocul.

IV Jocul în sbenghi

Întru toate se joacă ca într-a lui, însă numai atunci se câştigă arşicele când arşicul lovit, ca şi ichiul, cade ori om ori gaură.

V. Jocul în armăşie

La acest joc trebuie un arşic, o basma împletită şi un lucru oarecare, cheie, perie, sau orice. Se pot juca oricâţi copii vor voi, băieţi şi fete amestecaţi.

Se fac roată toţi copiii jucători şi pun la mijloc basmaua şi cheia. Fiecare din copii surchideşte arşicul câte o dată. La cel ce cade arşicul cu beiul in sus, se zice că este împărat şi le ia cheia. El nu mai surchideşte arşicul când îi vine rândul.

La cel ce cade arşicul cu siciul în sus ia basmaua şi se zice că este armaş. Apoi se începe adevăratul joc.

Împăratul şi armaşul nu mai surchidesc arşicul. Ceilalţi copii îl surchidesc câte o dată, pe rând, unul după altul, cum se zice; la cel ce cade arşicul cu gheboşetura în sus, adecă cu om, râu se face nimic şi arşicul trece în mâna celui de alături, spre dreapta. La cel ce cade cu adâncătura in sus adecă cu gaura aceluia i se dă osândă. Îndată ce vede armaşul cum a căzut arşicul, zice:

— Câte să-i dau, doamne?

Împăratul vede cine este osânditul. Are şi el pe ocrotiţi şi pe cei ce să-şi descarce necazul, pe cei ce adecă l-au ocrotit sau l-au pedepsit mai aspru, când le-a venit şi lor rândul să fie împăraţi.

Dacă este din cei ocrotiţi, porunceşte:

— Dă-i atâtea ori atâtea dulci.

Dacă este din cei ce nu l-au cruţat nici pe dânsul altădată porunceşte:

— Dă-i atâtea ori atâtea sărate.

Iar dacă este din cei pe care voieşte să-şi verse necazul, porunceşte:

— Dă-i atitea ori atâtea potroace.

Uneori, deşi are ochi răi pe câte vreun osândit, şi ar vrea să-şi scoată necazul pe dânsul; dar, sau că voieşte să se împrietenească, sau că se teme să nu cază în mâna lui altă dată, porunceşte: atâtea potroace, atâtea sărate şi atâtea dulci, ori numai sărate şi dulci.

Armaşul trebuie să asculte de porunca împăratului şi să facă întocmai cele poruncite, fără cârteală.

Trebuie să se ştie că loviturile cele dulci sunt acelea pe care le dă armaşul, incit abia să se simţă. Cele sărate sunt, acelea date ca să le simtă bine, iar cele potroace sunt cele date de cătră armas cu toată puterea.

Mai trebuie să se ştie că şi armaşul îşi are pe ocrotiţi şi pe cei ce vrea să-şi scoată din capete suferinţele lui de pe când alţii erau armaşi, şi rămâne la dânsul ca, împlinind porunca împăratului, să micşoreze ori să adauge asprimea poruncii, fără să se arate că vrea să părtinească pe cineva.

De obicei, urgia băieţilor cade mai adesea pe bietele fete. Nu doară că ele ar porunci lovituri mai aspre, când sunt împăraţi, decât băieţii; nici că ar da mai cu putere, când sunt armaşi, decât micii ştrengărei; dar iacă numai aşa, pentru că ele sunt fete.

Copilul la care arşicul a căzut cu adâncătura în sus, până a nu auzi porunca împărătească întinde rnâna. Jocul se opreşte până ce acesta îşi ia osândă. Apoi jocul începe de la vecinul din dreapta celui osândit. La cine cade bei ia domnia şi vechiul împărat intră în rindul jucătorilor, fără să se supere, ori să murmure şi fără să se ţină în seamă vechea lui împărăţie, primeşte osândă poruncită de noul împărat, dacă se întâmplă să cadă arşicul cu adâncătura în sus, când îl surchideşte dânsul.

Asemenea la cine cade arşicul sici, ia armăşia, şi vechiul armaş intră in rândul jucătorilor de rând.

Cînd armaşul greşeşte şi dă cu vreo lovitură mai mult, decât cele poruncite de împărat, aceste lovituri mai multe le primeşte el îndoite, de la cel ce le-a suferit pe nedrept.

Acesta este jocul în armăşie.

Aud acum pe copii că mai joacă un joc cu arşicele, pe care-l numesc ţigăneasca; dar nu se apropie nici cât negru sub unghie, în dibăcie, cu jocurile vechi. Se pun mai multe arşice grămadă la un loc, într-un armenaş, care de abia le cuprinde, tot pe muchi în sici, ori în bei, şi negreşit că giolurile celor ce joacă trebuie să fie de un număr de arşice de fiecare, adecă câte două, trei, sau mai multe de jucător. Dau fiecare de la o depărtare de la care s-au învoit, şi cel ce loveşte ia atâtea arşice câte a culcat.

Ca în toate pe lumea de azi, şi copiii au căutat mijloacele cele mai uşoare ca să ieie cât se poate mai mult.

---

1. În Transilvania arbiul se numește „raștoc“. (Comunicat de D.Brăneanu.) Pe Târnave se numește „climpuș“. (Comunicat de d. I. Bianu.) (n.a.) ↩︎
2. În Transilvania se iau cartofi în loc de coji de pepene. (Comunicat, de dl. Brăneanu.) (n.a.) ↩︎