Bag seamă lumea asta n-a fost niciodată fără împăraţi; aşa a rânduit Dumnezeu, ca unii oameni să fie mai mari, alţii mai mici, iar cei mai mici să se supună şi să asculte de cei mai mari. Apoi, precum bine ştiţi dumneavoastră, câte ţări atâţia împăraţi, aşa era din bătrâni, toată ţara-şi avea împăratul şi tot satul popa şi mergeau lucrurile strună de oable; astăzi, fireşte, nu mai poate fi aşa, că lumea s-a viclenit şi oamenii s-au sărăcit; la un împărat îi trebuiesc mai multe ţări şi la un popă mai multe sate, şi tot nu-i mai vede omul sătui.
Dar, zice că era într-o ţară departe, departe şi e de mult de atuncea, era un împărat, Împăratul Roşu. Şi el, ca toţi împăraţii, avea bunurile şi bunătăţile sale, dar bine zice zicala:
Unde-s turme mari de oi
Sunt şi turme de nevoi;
Unde-s turme de miei blânzi,
Sunt şi mii de lupi flămânzi.
Adecă Împăratul Roşu avea mulţi duşmani, şi nici să putea altfel, că doară:
Numai omul seriman1
Nu are nici un duşman.
Apoi el numai sărac nu era. Şi cu duşmanii trebuia să ţină luptă pe moarte şi pe viaţă, că doară împăraţii nu se luptă iac-aşa ca ciobanii, să-şi dea o trântă, două ş-apoi iar să se ogoaie2; nu, ei se bat ca ţapii, tot în capete, până unul mai nu se mai poate mişca, adecă oştile lor, că împăraţii stau şi se uită, chibzuiesc, atunci apoi se împacă şi se fac prieteni buni. Şi când a plecat Împăratul Roşu la bătaie împotriva duşmanilor, şi-a luat rămas bun de la înălţata împărăteasă şi de la cei trei feciori ce îi dăduse Dumnezeu, apoi îi sărută şi dă să iasă pe poartă afară. Atunci îl plesneşte ceva prin minte, îşi opreşte calul, că mergea călare, vedeţi dumneavoastră, ca gazdele, cheamă feciorii la sine şi dându-le o legătură de chei, le zise: „Vedeţi, dragii tatii, cheile astea sunt de la palatele noastre, care sunt atât de multe, câte zile-s într-un an şi încă mai mult cu trei; iată că vă dau vouă cheile, nu cumva să le pierd în cea cale lungă, iar voi fiţi cu minte, grijiţi de mama voastră şi de casă şi în toate puteţi intra, numai în chiliuţa de cătră miazăzi, unde slujeşte cheia asta ruginită, să nu intraţi, că de veţi intra, bine nu va fi”.
Apoi se duce împăratul. Iar copiii rămân cu legătura de chei în mână sfătuindu-se că ce o fi având tată-său în chilia de cătră miazăzi? Deocamdată prind ei a căuta prin alte chilii; într-una aflară arme fel de fel, rămase de la moşi-strămoşi; în alta află bani din toate ţările şi de peste toate mările; bani de aur şi de argint, cum numai la împăraţi se pomenesc; în altă chilie află haine împărăteşti nouă şi vechi, rămase din moşi-strămoşi, toate numai posomanturi3 şi pietre scumpe; în altă chilie află scumpeturi şi bogăţii, la soare parcă te puteai uita oleacă, dar la ele ba. Şi caută feciorii împăratului şi se miră, dar nu prea, căci erau obişnuiţi a vedea asemenea scumpeturi. În urma urmelor ajung la chilia de cătră miazăzi. Aci sta locului şi se întrebă: Să intre? Să nu intre? Ar intra, se tem că cine ştie ce o fi acolo. Nu cumva să dea de ceva primejdie, şi nici n-ar fi voit să calce voia tătâne-său; n-ar intra, dar nu-şi pot stăpâni dorul de a şti că oare ce-i acolo, de ce să nu intre. În urmă se hotărăsc să intre, ce a da Dumnezeu, aceea va fi! Şi vârâră cheia cea ruginită în zar şi suciră o dată, de două ori, de trei ori şi de-abia putură deschide uşa aceea. Iar după ce intrară-nlăuntru, ce văzură? Chilia era goală-goluţă, nimic, dar nimic nu văzură. Era cât pe-aci să iasă afară, când feciorul cel mai mic zăreşte aninat de perete ceva: o icoană cu faţa către părete. Haid să vedem ce o fi aceea? doară nu e chiar fermecată! Şi luară icoana jos şi se uitară la ea, dar… of Doamne! rămân înmărmuriţi lângă ea. Pe icoană era pingălit4 un chip de muiere atât de frumoasă, cum nu mai văzură nicicând; amuţiră când o văzură şi nu mai putură ridica ochii de pe ea. Veni vremea prânzului, dar unde să se poată dezlipi ei de lângă icoană? Uitară tot, şi mâncare şi băutură, şi numai la icoană priveau.
Împărăteasa s-ar fi pus la masă, dar nu-i era îndemână singură; deci începu a striga după feciori, nimeni nu-i răspunde, apoi începe a căuta pe tot locul, când într-un târziu îi află cu icoana în mână. Se uită şi ea la icoană, se miră de frumuseţea femeii aceea, şi parcă ar fi voit să fie şi ea aşa. Într-un târziu apoi merseră la mâncare. Dar voia cea bună era dusă din curtea Împăratului Roşu; feciorii nu mai aveau voie la nimica, nici la mâncare, nici la băutură, că de lucru nici până atunci nu aveau; de-abia aşteptau să vie tatăl lor, să le spună cine e fata ori muierea aceea. Toată ziuliţa steteau feciorii cu icoana în mână, ba şi noaptea, până cădeau obosiţi de atâta uitat, ca şi când ar fi cosit ori îmblătit cine ştie cât.
O jumătate de an se munciră cu lucrul acesta, şi de ce se uitau mai mult la icoană, de aceea ar fi voit să o vadă mai mult, şi tot din ce în ce li se mărea mai tare pofta să ştie cine e, şi… Dumnezeu mai ştie câte gânduri mai umblau tinerilor prin minte! Ar zice cineva că ce e o jumătate de an de a sta cineva aţintit la un lucru pe care nu-l cunoaşte şi pe care ar dori să-l aibă. Dar nu-i aşa; o zi încă e mult, ba şi o minută e mult, să se muncească cineva cu gânduri de ale dragostei, când nici nu cunoaşte pe fiinţa care i-a căzut atât de dragă. Dar peste o jumătate de an se gătă bătaia şi împăratul veni acasă. Cât îi fu de mare mirarea, când îşi află copiii slabi, îmbătrâniţi şi schimonosiţi, iar la plecarea lui îi lăsase pe toţi frumoşi ca trei ruji.
— Aţi intrat la icoană! zise împăratul.
— Am intrat, tată, răspund toţi trei feciori cu un glas.
— Ştiut-am că nu vă veţi putea răbda; aşa vă trebuie, de ce nu m-aţi ascultat? De altmintrelea şi eu sunt de vină; de nu vă opream, poate că voi nici nu vă gândeaţi a umbla acolo.
— Tată, zic feciorii, fii bun şi ne spune, cine e muierea aceea zugrăvită în icoană? Fată e, ori nevastă? Să cercăm, doar de ţi-o vom putea face noră!
— Dragii tatii, nu e nevastă, e fată, e Zâna Zânelor, e crăiasa lor, dar e de când lumea de bătrână şi tot nu îmbătrâneşte şi de nu se va mărita, nu îmbătrâneşte în veci, că numai măritându-se îşi pierde puterea de zână şi începe a îmbătrâni. Şade departe de aci în împărăţia zânelor unde nu moare nimeni; oamenii pământului însă, care merg, nu se mai întorc, toţi se prefac în dobitoace ori în stăni de piatră; îi prefac zânele. Mulţi voinici au cercat să peţească pe Crăiasa Zânelor, dar bine n-au umblat, căci zânele i-au fermecat, deoarece de s-ar mărita cumva crăiasa lor, atunci împărăţia lor trebuie să se stingă, căci e ursită de Dumnezeu atâta să trăiască, până vor fi toate fete fecioare, şi călcând numai una cuvântul ursitoarei, împărăţia să se prăpădească, ele să piară deodată, iar cea măritată să se facă om pământean, supusă năcazurilor acestei vieţi. Drept aceea puneţi-vă pofta în cui de a mai şi gândi la ea.
Împăratul credea că cu vorbele acestea a băgat minte în capul feciorilor lui, şi nu-şi aducea aminte că prin ele mai tare le-a aţâţat dorul de a o vedea şi a o lua de muiere. A pus paie şi oleu în foc, apoi poftea ca focul să se stingă!
Aşa e în lumea asta, iar dumneavoastră de nu vă place nu ascultaţi, pe mine lăsaţi-mă să o… minţesc mai departe.
După câteva zile, vine feciorul cel mare înaintea împăratului, şi zice:
— Tată, lasă-mă să-mi cerc norocul, să mă duc să văd pe Crăiasa Zânelor.
— Eu te las, dragul tatii, ci ştiu bine că numai în zadar te-i osteni; mai bine rămâi tu aici şi nici nu mai gândi la ea: mergem şi peţim fata Împăratului Verde, care vine bucuroasă în casa noastră şi bine-ţi va fi.
— Ba, lasă-mă, tată, dă-mi bani de cheltuială şi haine de primeneală, un cal bun de călărie să merg să o aduc soţie.
— Bine, du-te, numai să nu te căieşti.
Şi s-a dus feciorul cel mare al împăratului în grajd şi ş-a ales calul cel mai frumos şi a intrat în chilia cu armele cele mai nouă şi mai scumpe, şi şi-a umplut două perechi de desagi cu bani, apoi a încălecat şi hai la drum.
Când iese de pe poartă îi stă în cale o babă bătrână şi urâtă şi-i cere ceva de pomană, dar el se face a n-o vedea şi merge mai departe. Baba însă zise:
— Du-te, du-te, că acuşi vii tu iar îndărăt!
Şi se duse feciorul cale de un ceas până iese din oraş şi dă să treacă un pod dintre hotară, dar calul nu vru să meargă. Dă în cal, dă tare cu salcia, dar calul sta neclintit, că de sub pod se auzeau răcnete ca de urs. Şi unde nu iese de sub pod o mamiţă hâdă şi grozavă de i se ridică părul măciucă în vârful capului şi hai, băiete, îndărăt, de gândeai că nici pe acolo n-a mai fost. Ajungând acasă, spune tătâne-său cele întâmplate.
— Nu ţi-am spus, — zice bătrânul, — că aşa te vei reîntoarce, cum ai plecat? Mulţam Domnului, că n-ai umblat mai rău, doară ţi-a veni mintea-n belge5!
Peste câteva zile vine la împăratul feciorul cel mijlociu şi iar se roagă să-l lase, doară el va fi mai norocos decât cel mare. Ce să vă mai înşir vorbă? Acesta încă umblă ca cel mai mare. Acum stau ca opăriţi amândoi, când se iveşte cel mai mic, un drăguţ de fecior cât toată lumea se mira de obrăjorii lui cei frumoşi, nici semn de barbă ori de mustăţi, vine acela la împăratul:
— Tată, cercat-au fraţii mei dar în zadar, ar fi ruşine pe noi că nici unul să nu izbutim nici barem a vedea pe Crăiasa Zânelor, necum a o avea de soţie! Fii bun, lasă-mă să-mi cerc şi eu norocul. Împăratul începe a râde cu hohot, apoi zice:
— Dacă fraţii tăi cei mari nu putură ieşi nici din hotar afară, atunci tu o să intri în ţara zânelor? Una ca asta mi-ar plăcea să o văd, dar nu cred. Gată-te cum îţi place, că deseară ştiu eu că cinăm laolaltă!
Copilul cel mai mic, voios că-l lasă tată-său să-şi cerce norocul, porni cătră stavă6 să-şi caute un cal potrivit pentru o cale atât de lungă. Nu ieşi bine din curte şi se întâlneşte cu o babă hâdă şi gârbovită de greutăţile acestei lumi:
— Fă-ţi milă şi pomană, domnişorule, întinde babei ceva, cu ce te-a miluit Dumnezeu sfântul. Şi fiul de împărat bagă mâna în buzunar şi dete babei un pumn de bani.
— Dumnezeu să-ţi fie de ajutor şi să-ţi facă ţie după pofta inimei, zise baba depărtându-se. Nu merse feciorul mult şi se întâlni cu o altă babă, parcă mai slabă şi mai neputincioasă decât cea dintâi. Dădu şi aceleia un pumn de bani şi aceea încă îi mulţumi cum ştiu mai frumos. Când era să se apropie de stavă, cum mergea cu căpăstrul în mână, numai vede că iese ca din pământ altă babă cerşitoare în cale şi se roagă să o miluiască şi pe ea. Şi feciorul milui şi pe baba asta cu un pumn de bani. Atunci baba începu a plânge de bucurie ţi-a zice:
— Dragul mamei, (că mamă-sa era, împărăteasa, care în chip de cerşitoare ieşise din palat ca să cerce firea copiilor; mare fermecătoare şi strigoaie mai spun că era, îngheţa apa în blid în postu Sf. Petrului aşa ne spun bătrânii, de aceea şi ieşise ea la fiecare fecior de aci în cale să le cerce mintea şi curagiul), dragul mamei, tu văd că o să ajungi la Crăiasa Zânelor, dar de nu mă vei asculta, tot nu vei umbla bine. Din stavă alege calul cel mai rău, du o trocuţă cu ovăz şi una cu jar din vatra locului, tu să nu lăcomeşti nici la un cal care va trage la ovăz, dar de calul care va trage la jar, să nu te depărtezi. Arme nu lua din cele sclipicioase, ci zi cătră tată-tău să-ţi dea paloşul din holteie. Acela tot este ruginit, dar nu-ţi pese, acela să-l iai. Bani nu lua cu tine, nici merinde, lasă că în locul acelora o să-ţi dau eu ceva, numai vino la mine în palat.
Când gătă împărăteasa vorbele astea de zis, se făcu nevăzută şi feciorul tresări ca şi când s-ar trezi dintr-un somn greu. Apoi merse îndărăt acasă, luă o trocuţă cu ovăz şi una cu jar şi plecă cătră stavă. La troaca cu ovăz ar fi tras stava întreagă, iar la cea cu jar veni foarte încet o mârţoagă de gândeai că o să cadă de slabă. Se uită lung fiul de împărat cum mârţoaga îmbuca cu lăcomie din jar, dar nu zise nimic, gândea însă în mintea sa: dacă mă voi duce cu schiloada asta, nu stau bun că o să ajung departe; numai împrejurarea că mânca foc îl făcu să nu crează că mumă-sa l-ar fi păcălit. Calul încă îşi ridică capul şi zise:
— Drag domnul meu, ştiu ce gândeşti, dar nu te teme, bun e Dumnezeu şi bună minte ţi-a dat de m-ai căutat, gată-te de cale, dar până atuncea mai dă-mi un vrav bun de jar să mă satur, apoi îmi porunceşte cum să merg: ca vântul sau ca gândul?
Şi merse fiul împăratului cu mârţoaga acasă; fraţii cei mai mari nu-şi putură stăpâni râsul când îl văzură cu ce cal voieşte a pleca, ba cel mai mare chiar zise în batjocură:
— Pare-mi-se că de ceialalţi te temi.
Tată-său însă nu se învoia odată cu capul a-l lăsa să plece cu acel cal, dar după multă rugare în urmă zise:
— Acum fă ce ştii, eu nu mă mai amestec.
Şi dete feciorul un vrav mare de jar calului şi mânca calul la jar mai pogan de cum ar mânca alţii ovăz, şi dacă gată tot jarul de mâncat, sforăi o dată de tot scântei îi ieşiră pe nări, apoi se scutură de îi căzu tot părul de pe el şi rămase numai un păr luciu-galben ca aurul şi era acum calul mai frumos decât toţi câţi îi avea împăratul. Atunci zise împăratul:
— Cu calul acesta am umblat şi eu a peţi.
După aceea intră feciorul în chilia împărătesei să-şi ia rămas bun, iar ea îl sărută şi-i dete trei lucruri: un inel, un ceas şi o lădiţă de aur. Aceste trei daruri aveau un preţ foarte mare, deoarece inelul răspândea lumina ca soarele, ceasul strălucea ca soarele, şi dacă îl puneai pe masă deschis, cânta mai frumos decât toate muzicile din lume, iar lădiţa asemenea era strălucitoare ca un soare şi când o puneai pe masă şi o deschideai, ieşeau din ea cele mai bune mâncări şi băuturi ce sunt pe astă lume. După aceea, îşi încinse paloşul cel ruginit, îşi luă sănătate bună de la tată-său şi de la fraţi şi hai la drum. Apoi îl întrebă calul:
— Domn, domnuţul meu, dar cum să te duc; ca vântul sau ca gândul?
— Să mă duci ca gândul, răspunse feciorul şi începură a merge mai întâi mai lin, apoi tot mai tare până nu se mai vedeau.
La podul dintre hotare se auzi un glas răguşit şi înspăimântător, dar calul nu se înfrică, ci zbură peste pod cum zboară o rândunea peste firul de la telegraf… Şi s-au dus, s-au dus multă lume împărăţie, ca Dumnezeu să ne ţie, că cuvântul din poveste mai înainte este, mândră şi frumoasă, s- ascultaţi şi dumneavoastră; cine o va asculta, o va învăţa, cine va durmi, bine va odihni; s-au dus până au ieşit din ţara Împăratului Roşu şi au ajuns în ţara Împăratului Verde, unde sunt oameni verzi, vitele verzi şi tot e verde ce vezi.
Şi au ieşit şi din ţara Împăratului Verde, care se mărginea cu împărăţia zânelor; şi între ţara zânelor şi ţara Împăratului Verde era o apă mare, ca Dunărea ori poate şi mai mare.
Lângă apă era căsuţa unui om, care ţinea crâşmă şi era şi pescari. Acolo intră în casă:
— Bună ziua, om de omenie.
— Bună să-ţi fie inima, voinice, dar de unde şi până unde?
— Apoi, vezi, om de omenie, sunt drumar, am venit din ţara Împăratului Roşu, şi de mi-ar ajuta Dumnezeu, vreau să merg în ţara zânelor…
— Hm! zdravăn fecior şi frumos ca o doamnă, ar fi daună să mergi pe acolo, că Doamne, mulţi voinici şi-au pus capul care au cutezat a se apropia de cetăţile lor. Eu aş gândi să te laşi de gândul cu care ai venit, mai bine şezi şi te odihneşte, apoi du-te în alte părţi, unde te va îndrepta Dumnezeu, dar acolo nu merge că numai eu ştiu până la o sută de voinici care au trecut pe aici şi nu s-au mai reîntors.
— Fie ce va rândui Dumnezeu, dar eu mi-am pus în gând că ori aduc pe Crăiasa Zânelor, ori îmi pun capul.
Mai povestesc ei, cât povestesc, apoi se îmbracă feciorul în haine feteşti de ai fi jurat că-i o zână, îşi ia inelul, ceasul şi lădiţa într-o trăistuţă şi dă să treacă graniţa peste apa cea mare. Până a nu pleca însă zice cătră gazda casei:
— Bade, calul mi-l voi îndrepta iar la dumneata, să ai grijă de el până mă reîntorc. Dar calul zice:
— Ba nu, eu voi merge tot cu tine.
Şi s-au dus. După ce-au ajuns în ţara zânelor, a zis calul cătră fecior:
— Drag domnuţul meu, ia-mi frâul din cap şi-l pune bine, şi când vei avea lipsă de mine numai scutură frâul, că eu voi fi la tine.
Aşa au făcut. Şi s-a luat feciorul pe jos, du-te, du-te prin căldură de gândeai că se topeşte. Şi a mers multă vreme; unde-l lovea foamea punea lădiţa jos, o deschidea şi din ea ieşeau tot felul de mâncări şi băuturi.
După cale de mai multe zile a ajuns la curţile zânelor. Zânele se jucau într-o grădină frumoasă de nici raiul doară nu poate fi mai frumos decât grădina aceea. Lângă poarta care era închisă, începe feciorul a plânge şi a se ruga să-l lase înlăuntru. Îndată vin vreo douăzeci de zâne, una mai frumoasă decât alta, şi încep a-l întreba:
— Cum ai cutezat, tu, faţă pământeană, să intri în ţara noastră? Nu ştii că om pământean nu e iertat să intre aici? Acum vei muri, sărmană, vai de capul tău! Ele credeau că e fată, că parcă vă spusei că se îmbrăcase feteşte.
— Fie-vă milă, zice el, vedeţi că sunt o fată neputincioasă, lăsaţi-mă la voi, că am fugit în lume de frica părinţilor, care vreau să mă mărite, iar eu mai bine am fugit în lume decât să-mi trebuiască bărbat.
Zânelor le fu milă de biata fată, o lăsară înlăuntru şi o duseră înaintea crăiesei, căreia încă-i spuse că e fată din lume, fugită de la părinţi de frica măritatului. Şi crăiasa o primi servitoare făgăduindu-i că-i va plăti simbria pe an; atunci era anul de trei zile în ţara zânelor. Şi sluji fata noastră vreo trei ani dupăolaltă şi învăţă toate obiceiurile zânelor, şi se făcu prietină cu toate zânele, încât ele o preţuiau ca pe o soră a lor. De multe ori se chiar juca cu ele.
Într-o noapte, târziu, scoase inelul din trăistuţă şi-l pune pe masă în căsuţa ei, că ea avea o căsuţă chiar lângă patul crăiesei, vedeţi dumneavoastră să fie de-a îndemână când va căpăta ceva poruncă. Şi când puse inelul pe masă, se stinseră toate lămpile şi luminile din palatele zânelor şi se vedea în ele numai de la inel, mai tare decât de la soare. Se spăimântară zânele, că ce lucru poate să fie, ieşiră toate din casă şi începură a căuta unde şi ce e. Adecă mirarea lor fu mare când văzură pe masa slujnicei inelul acela minunat. Şi crăiasa chemă pe slujnică la sine, să-i vază inelul. Slujnica bună bucuroasă merse şi arătă crăiesei inelul. Da unde nu pune crăiasa inelul pe deget, da atâta îi părea de bine şi era de zece ori mai frumoasă.
— Copilă, zise crăiasa, dă-mi mie inelul acesta, ce să-ţi dau pe el?
— Bucuroasă ţi-l dau, înălţată crăiasă, dacă mă vei lăsa să-ţi sărut mâna…
Crăiasa se învoi. Ea sărută mâna crăiesei, şi crăiasa rămase cu inelul. Dar nu ştiu cum se simţiră amândouă, parcă nu ca mai înainte. Zânele celelalte începură a-şi bănui ceva, dar iară se îmbărbătau:
— E fată ca şi noi, a cinstit inelul crăiesei, căci o lăsă aci în ţară la noi şi nu o alungă de unde a venit de groaza măritişului.
Mai trecu multă vreme până o dată, chiar pe când era o petrecere mare în curţile zânelor, slujnica scoate lădiţa din traistă şi o pune pe masă. Cum o scoate, cum se sting şi lampele şi luminile de prin feşnice, şi de la lădiţă se vedea mai bine decât de la soare când e cerul senin, iar măsuţa slujnicei se umplu de mâncări şi băuturi mult mai bune şi mai scumpe decât ale zânelor, ba şi decât ale crăiesei. Minunea era mare. Îndată sar toate de după masă, şi năvălesc în căsuţa servitoarei; acolo mândrenii cum doară numai în rai poate fi, toată casa juca în aur, masa încărcată de mâncări şi băuturi şi de poame, care de care mai bune, şi mai scumpe. Veţi gâci acum şi dumneavoastră că crăiasa a poruncit să meargă slujnica înlăuntru numai ea singură şi cu lădiţa. Şi s-a dus.
— De unde ai tu lucrurile acestea scumpe, zise crăiasa.
— De la mama mea, răspunse slujnica şi nu minţea, adevărat vorbea.
— Ce să-ţi dau să-mi dai mie lădiţa?
— Oh, înălţată crăiasă, aceasta e scumpă, că în orice lipsă, ea mă luminează şi mă nutreşte şi mă adapă, dară nădăjduiesc că înălţimea ta nu mă vei alunga de aici câtă vreme oi mai avea de trăit zile cu păcate, văzând că am mâncare şi băutură, a măriei-tale să fie dacă… mi-i lăsa să te sărut o dată cu dulce…
Atunci îi rase o palmă, dar după aceea se căi şi zise:
— Bine, aşa să fie, hai şi mă sărută, iar tu să-mi dai lădiţa. Vă puteţi închipui ce sărutare dulce a fost aceea.
Dar, adevărul vorbind, după sărutarea asta se simţi crăiasa nu ştiu cum v-aş spune, dar toată roşie ca para focului, când simţi buzele slujnicei lipindu-se de ale ei. Zânele ar fi jurat că ceva schimbare a trebuit să se întâmple în natura crăiesei, dar tăcură, vedeţi dumneavoastră; cine să cuteze a zice cuvânt nechibzuit despre crăiasă?
Şi era făloasă crăiasa: inelul nu-l mai depărta din deget şi mai în fiecare zi punea o dată lădiţa pe masă să-şi arete puterea; nu mai ştia ce face de părere de bine. O dată îi plesni prin minte să facă un ospăţ mare, mare, de la care să nu lipsească nici o zână din lume, dar nici una, ca tot poporul de zâne să se poată mira de inelul şi lădiţa ei, şi mirându-se cu atâta să o cinstească mai tare.
Şi se adună poporul de zâne din toate părţile, veniră zâne de la răsărit şi de la apus, de la miazăzi şi de la miazănoapte, zâne bune şi zâne rele, dar toate frumoase, una mai frumoasă ca alta; zâne şi pace! Şi crăiasa nu le aştepta cu nimica mâncare, nici nu aprinse nimeni focul în bucătărie ori în cuptorul de copt, că de vară era vară, iar lădiţa făcea ce făcea şi sătura pe toţi cei din giur. Destul că se adunară zânele din toată lumea într-un palat mare, şi se puseră în jurul unei mese să ospăteze. Mesele însă erau goale-goluţe, nici tăniere7, nici furculiţe, linguri, ba nici feţe nu erau pe mese. Deodată intră crăiasa în palat cu o lădiţă în mână, şi îndată toate zânele puseră mâinile la ochi, neputându-se uita la ea ca la un soare. Încetul cu încetul li s-au dedat ochii cu strălucirea şi începură a-şi lua câte una mâinile de la ochi. Minunea era mare. Dar când deschise crăiasa lădiţa, atunci minunea minunilor! Masa se încărcă singură de mâncări şi băuturi, la toată zâna tot tăniere de aur, lingure şi furcuţe de aur şi cuţite de diamant, la fiecare zână pahar de aur şi mari cupe de aur pline cu băuturi scumpe. Acolo să fi fost la ospăţ.
Destul că se minunară zânele, da, se minunară şi se ospătară, mâncară şi băură, şi apoi începură a gusta struguri şi alte poame scumpe, care ieşeau ca din pământ, numai vedeau că se pun pe masă, dar de unde şi cum nimeni nu înţelegea, afară de crăiasa şi de curtenele ei.
Şi văzură soare răsărind şi soare sfinţind, dar întunecându-se nu văzură, că lumina inelului şi a lădiţei mai tare era decât a soarelui. Veselia era mare, cinstea crăiesei şi mai mare! „În adevăr, ziceau zânele, — noi nu ne putem măsura nici în frumuseţe, nici în minte, dar nici în putere cu zâna noastră”.
Şi crăiasa era fericită. Şi porunci zânelor să cânte toate împreună o cântare de veselie. Iar zânele nu aşteptară să le mai spună o dată, ci începură o cântare, dar aşa cântară, încât îngerii din rai să tacă înaintea lor. Doamne ce drăguţă de cântare! Toată ceata era beată de bucurie şi fericire, apoi ridicară paharele în cinstea crăiesei lor viteze şi le goliră până în fund, după aceea iar începură o cântare şi iar o ciocnire de pahare şi tot aşa până colo către miezul nopţei. Atunci, tocmai când zânele scoteau cântarea cea mai frumoasă din gurişoarele lor, servitoarea scoate orologiul şi-l pune pe masă în căsuţa ei. Să fi văzut mândreţe! Soarele să se ascundă, că e numai ca o umbră pe lângă acel ceas strălucitor. Când îl puse pe masă, gândeai că toate curţile sunt ocolite de sori, aşa lumină arunca. Apoi îl deschise şi începu ceasul a cânta, dar aşa cântare, încât zânele, că erau zâne, dar rămaseră ca mute, nici nu puteau asemăna glasurile lor cu cântarea ceasului, înmărmuriră o dată, îngălbeni fiecare, se uită una la alta spărioase ca o căprioară şi numai târziu prinseră inimă, după ce le chemă crăiasa cu ea, să vază ce e? Şi-au mers toate împreună şi au văzut ceasul pe masă în căsuţa slujnicei, şi nu se puteau destul mira de frumuseţea şi de măiestria lui. Crăiasa se uită cât se uită, apoi făcu semn zânelor să intre în palat, că şi ea vine îndată. Şi intrară zânele în palat zicându-şi: „Crăiasa o să cumpere şi muzicele de la servitoare”. Iară crăiasa dacă rămase singură cu servitoarea zise:
— Draga mea, de unde ai tu lucrul acela frumos?
Iar servitoarea răspunse:
— De la mama mea le avui toate; două lucruri îţi dădui măriei-tale, şi mie îmi rămase acesta.
— Oare să mi-l dai tu mie, zise crăiasa.
— Cam cu greu măria-ta, că eu sunt fată streină şi săracă, iar când mă ajunge jalea, îl pun de-mi mai cântă, să-mi mai stâmpăr sufletul: numai atâta mângâiere mi-a mai rămas în lume.
— Ba, zise crăiasa, tu rămâi pentru totdeauna aicea la noi, voi aduna zânele la o zi mare să te farmece şi pe tine; să te facă zână, şi nu vei mai şti în veci ce sunt supărările: dă-mi mie ceasul.
Atunci slujnica zise:
— Măria-ta, înălţată crăiasă! Graţie capului meu?
— Graţie, fata mea, răspunse crăiasa.
— Ei bine, măria-ta, dacă vrei ca şi ceasul acesta cu muzici să fie al măriei-tale, atunci vino şi în noaptea aceasta, dormi cu mine în căsuţa aceasta, în patul acesta, ca să ştiu că am dormit şi eu o dată cu Crăiasa Zânelor.
Atunci crăiasa… pliosc! cu o palmă peste capul slujnicei: aceasta însă tăcu. După aceea se gândi crăiasa: „De ce să nu dorm cu ea într-un pat? E fată frumoasă, patul ei e ca şi al meu; mâne-poimâne o facem zână; mă supun, ştiu că nu mă farmecă ea; cum nu mi-a fost nimic când mi-a sărutat mâna şi când m-a sărutat pe obraz, nici acum nu-mi va fi”. Apoi zise către servitoare:
— Auzi, fetică, dă-mi ceasul şi după ce se culcă toate zânele, iată îţi dau cuvântul meu de crăiasă, că viu şi dormim împreună.
Fata se-nvoi. Crăiasa merge făloasă cu ceasul şi-l pune pe masă, iar ceasul începu a cânta până ce toate zânele adormiră cu capetele pe masă, căzură ca moarte de ospătate şi de cântecul cel puternic al muzicei din ceas. Crăiasa apoi merse încet, în vârful degetelor, până în căsuţa slujnicei, care o dezbrăcă şi se culcară amândouă cuprinse una în braţele alteia.
A doua zi când era soare la prânz, se deşteptară îmbrăţişaţi… bărbat şi nevastă. Ea începu a plânge temându-se de furia zânelor, dar el o mângâie, apoi se îmbracă şi ies amândoi afară. Nici urmă de palate nu mai era, nici umbră de zâne nu se mai vedea. În minutul când crăiasa a devenit nevastă, curţile zânelor se cufundaseră în pământ cu zâne cu tot şi rămase numai căsuţa unde dormea crăiasa cu feciorul de împărat. Ceasul şi lădiţa încă le înghiţise pământul. Numai inelul mai rămăsese în degetul crăiesei, care încă îşi pierduse puterea de zână şi rămase o femeie ca toate femeile, numai mai frumoasă decât toate. De atunci zâne nu mai sunt pe pământ.
Acum zise feciorul cătră ea:
— Draga mea, aşa a fost să se întâmple, veacul zânelor a trecut, iar tu a fost scris să fii soţia mea, crăiasa mea. Femeia răspunse:
— Văd că aşa a fost să se întâmple, drept aceea eu mă las condusă de tine, unde ne-a împinge soartea acolo merg cu tine.
Şi se luară la drum, şi-au mers multă lume împărăţie, ca Dumnezeu să ne ţie, că cuvântul din poveste mai-nainte este, mândră şi frumoasă, s-ascultaţi şi dumneavoastră, că cine o va asculta o va învăţa, cine va dormi bine se va odihni; cui nu-i place, nu asculte, pe mine mă lase să minţesc până la capăt. Şi s-au dus multă cale şi lungă, tot pe jos. O dată îi plesneşte feciorului prin minte că el are şi cal, căută frâul, îl scutură şi se iveşte calul lui zicând:
— Ce porunceşti, drag domnuţul meu?
— Să ne duci pe amândoi dincolo de apă.
— Ca gândul ori ca vântul?
— Ca gândul!
Şi se suiră amândoi pe cal şi zbură calul cu ei până la pescarul dincolo de apă. Şi era obosit calul, că mă rog zburase cu ei trei ani de zile, cale lungă nu glumă. Când fu la casa luntraşului, calul plesni de obosit. Ei stătură cât stătură, şi dau să meargă acum pe jos, prin ţara Împăratului Verde, cătră casă, în ţara Împăratului Roşu. Acum însă aveau un copilaş ca de doi ani. El luă copilul în braţe şi merg amândoi, cale de o jumătate de zi. Când fu pe la amiazi nu mai puteau de cald. Ajungând la un râu dau să se scalde. Lasă deci copilul pe ţărmure jucându-se cu inelul şi ei se bagă în apă să se răcorească. Un trăsnit de corb n-are ce lucra, ci vine şi fură inelul de la copil şi luându-l în cioc zboară cu el în sus. Copilul începe a ţipa de părere de rău, tată-său iese repede să vază ce e. Vede atunci corbul zburând cu inelul în gură. De loc ia paloşul şi fuga, aşa cum era, după corb, că mă rog nu era vreme de pierdut cu îmbrăcatul. Şi merge şi merge, adică fuge corbul prin văzduh, iar el pe pământ, până era chiar în dreptul corbului, atunci aruncă paloşul şi nimereşte pe corb chiar în inimă de scapă inelul din clonţ. După ce află inelul se reîntoarse la soţie şi la copil, se îmbracă şi hai la drum.
Multă vreme vor fi călătorit, cât? nu se ştie, destul că hăinuţele li se stricară şi călătoreau de ici până colo, câştigându-şi merinde cu lucrul mânilor, ori cu cerşitul. Ajunseră zile grele. O dată, într-o zi cam pe la ojină8, sosiră într-un oraş, chiar în oraşul de unde era el, dar nu spuse nevestei că doară ei ar fi ajuns la locul către care călătoreau, ci intrară într-o crâşmă slăbuţă, acolo ia el o chiliuţă şi se aşeză zicând:
— În oraşul acesta vom sta vreo două-trei zile, vom lucra să ne însămăm bani de cale, să ne ajungă până acasă.
Dimineaţa se scoală el, merge în boltă9 şi cumpără două perii şi vacs şi le dă nevestei zicând: „Eu merg la lucru unde voi căpăta ceva, tu stai în piaţă lângă fântâna aceea, colo pe piatră, pe acolo vor trece domni, ofiţeri, generali, vor zice să le ştergi păpucii de praf şi vei căpăta frumoşi bani, iar eu merg, voi căpăta nişte lemne de tăiat ori altceva de lucru, numai să ne adunăm ceva bani de cale”.
O lăsă şi se duse la curtea împăratului, unde de bună seamă zdrenţos cum era, nu-l cunoaşte nimeni. Intră la maică-sa, la împărăteasa, care îl cunoaşte şi porunceşte numaidecât să-l îmbrace în haine crăieşti, apoi povesteşte el toate din fir în păr cum s-au întâmplat şi unde şi cum şi-a lăsat nevasta.
După aceea se arată fraţilor şi tătâne-său, care abia îl mai cunoşteau, crezând că de mult a murit prin cea lume mare. Tatăl său era slab şi bătrân, nici nu mai putea umbla, fraţii lui purtau treburile împărăteşti. Bucurie mare era şi-l întreba care de care că cu nevastă vine? Cu Crăiasa Zânelor ori cu alta? El răspundea că pe poimâne va fi aici cu mare pompă: să se gate numai de nuntă. Apoi merseră cu fraţii şi cu domnii cei mari la preumblare. Când au ajuns la fântâna din mijlocul pieţei, văzură o femeie zdrenţoasă stând pe piatră cu un copil lângă ea:
— Haideţi, zice feciorul cel mai mic, să ne şteargă săraca aceea papucii de praf, să capete şi ea ceva! şi merseră toţi.
Ea le şterse păpucii şi fiecare îi dete câte un taler, doi. Dar ea nu-şi cunoscu bărbatul, cum era acum îmbrăcat crăieşte. Şi căpătă ea o mulţime de bani acum. De abia aştepta să vină seara, să spună bărbatu-său cât a căpătat. Seara, bărbatu-său dezbrăcă hainele cele scumpe şi îmbrăcă iară cele zdrenţoase şi merge la ea, ducând şi el doi taleri, ce zicea că i-a căpătat şi el în aceea zi. Bucuria fu mare. Ea îi spuse ce domni mari au venit la ea şi câţi bani a căpătat.
— De voi căpăta numai în două-trei zile câte atâţia bani, zicea ea, o să ne facem gazde. Cinară şi se culcară.
A doua zi de dimineaţă îi cumpără el un car de oale, zicând:
— Azi e târg mare aci, tu vei vinde oale, şi eu iar voi merge la lucru, să mai capăt şi eu ceva. Apoi el merse la maică-sa se îmbrăcă crăieşte, şi acolo cătră amiazi iese la preumblare, cu un regiment de călăraşi, el chiar în fruntea regimentului şi călăraşii după el, spunându-le că tot după el să meargă, ori pe unde îi va duce. Ajungând în târg, el merge drept peste oalele femeii celei zdrenţoase, şi regimentul după el, de nici un hârb n-a rămas întreg. Biata femeie începe a se boci şi plânge până seara, când îi vine bărbatul.
— Ei, dar ce-ai de plângi? îi zise el.
— Dar cum n-oi plânge, că a venit un tâlhar de general cu un regiment de călăreţi şi toate oalele mi le-a spart, a trecut cu caii peste ele şi ce câştigasem ieri, tot îmi prăpădi azi, prăpădi-l-ar Dumnezeu din lume!
— Nu te supăra, că iată eu aduc iară doi taleri şi pe mâne te-i tocmi bucătăreasă aci la curte, unde tăiai eu lemne azi şi ieri, mâne vei trăi bine şi vom fi într-o curte.
Şi au mers dimineaţa împreună; el a băgat-o în bucătărie, apoi s-a pierdut de ea prin cele case multe. Colo, cătră amiazi, o cheamă împărăteasa într-o casă, o îmbrăcă ca pe o zână, ieşi bărbatu-său din altă casă şi atunci se cunoscură şi merseră în palat, unde erau domnii şi boierii ţării adunaţi uitându-se la icoana ce stătuse în chilia dinspre miază-zi, cu faţa cătră părete. Când o zăriră, mai înlemniră de minunea ce le sta înainte; era cu mult mai frumoasă de cum o arăta icoana, iar de braţ cu bărbatul şi cu copilul de mână-i şedea aşa de bine, cum nici spune nu se poate. Acum să fi văzut bucurie şi desfătare! Preoţii le cântară Isaia dănţuieşte, ospăţul se începu, muzicele cântau şi toţi erau fericiţi. Împăratul cel bătrân, chiar muri de bucurie, iar cu limbă de moarte lăsă ca fiul acesta, cel mai mic, să rămână împărat în locul lui, care lucru s-a şi întâmplat şi, de n-a murit, şi astăzi împărăteşte.
Iar eu mă suii pe o şea şi o spusei aşa, şeaua a fost cam ruginoasă şi povestea mincinoasă!
Auzită în Năsăud de la un păcurar.
- seriman = sărman, sărac. ↩︎
- a se ogoi = a se liniști, a se potoli. ↩︎
- posomant, posmant = podoabă, ceapraz pentru împodobit haine. ↩︎
- pingălit = pictat. ↩︎
- belge = cap. ↩︎
- stavă = loc îngrădit în care se țin caii pentru a paște împreună. ↩︎
- tănier = farfurie. ↩︎
- ojină = moment al zilei situat la jumătatea timpului dintre amiază și asfințit; gustare care se ia în acest moment al zilei. ↩︎
- boltă = prăvălie. ↩︎