Un ţigan prinse odată o bufniţă, o pasăre care îi era complet necunocută. O suci şi-o răsuci, o cercetă şi o pipăi şi văzu, că în afară de picioare şi pene, nu avea nimic special. „Ce fel de pasăre o fi şi asta” se gândi ţiganul, „nu e pentru oameni săraci, trebuie să fie o pasăre domnească!” Se hotărî repede s-o ducă la domnul jude, gândind că o să-şi atragă din partea aceluia o mare cinste. Puse bufniţa într-un coş şi o legă pe deasupra cu o cârpă ca să nu-şi ia zborul. Înainte însă de a lua drumul către acel domn aspru, se duse puţin la cârciumă ca să-şi dea curaj cu un pahar de vin, căci pentru un pârlit ca el nu era puţin lucru să se înfăţişeze unui domn atât de mare.

În vreme ce stătea şi bea, acasă, nevastă-sa, căreia nu-i spusese taina, nu-şi mai putu stăpâni curiozitatea de a ridica puţin cârpa şi a vedea ce e dedesubt. Bufniţa însă, care în întunericul din coş îşi venise în fire, simţind aerul proaspăt, îşi luă zborul şi se duse. Speriată de ce avea să zică bărbatul ei, ţiganca nu avu altceva mai bun de făcut decât să lege coşul la loc şi să se ferească a pomeni ceva de cele întâmplate.

Acum veni ţiganul care, bine dispus, luă coşul şi-l duse la casa acelui aspru jude. Ajungând la poartă, husarul se răsti grosolan la el, îl ocărî, îi zise s-o şteargă şi altele asemenea. Ţiganul însă era cuviincios, râse şi-i zise:

— De astă dată, aduc ceva, jupâne cătană¹! O să-i facă o mică bucurie domnului jude, iar mie o să-mi aducă un bacşiş frumos.

Atunci husarul se făcu mai binevoitor şi vru să ştie în ce consta darul frumuşel. Dar ţiganul rămase neînduplecat în a ţine secretul, dar zise că o să-i dea husarului, vechiului său binefăcător, jumătate din bacşişul pe care avea să-l primească. Atunci husarul îl înştiinţă imediat pe stăpânul său, făcându-i un semn, cum că nu era cineva cu mâna goală, şi solicitantul fu lăsat cu bunăvoinţă să intre.

Desfăcând uşor cârpa, acesta stărui în faţa asprului domn, cu o limbuţie pe care doar ţiganii o mai au, asupra rarităţii darului său. Cârpa dispăruse şi iată — coşul era gol, ceea ce îi minună pe amândoi, pe jude şi pe ţigan, fireşte pe fiecare în alt fel, ţiganul că aşa ceva era cu putinţă, judele că ţiganul voise să-l prostească cu asemenea nemaiauzită obrăznicie.

După ce-şi veni în fire, judele îl sună pe husar şi-i porunci să-i dea ţiganului imediat douăzeci şi cinci de lovituri. Acestea credea el că şi le datorează sieşi, precum şi cinstei rănite a funcţiei sale.

Stă în felul de a fi al ţiganilor că în astfel de cazuri, nici vorbă, foarte neprielnice, ţipă precum câinii înainte de a fi loviţi, şi aşa făcu şi ăsta astăzi. Se văita şi ţipa şi, cuprins de spaimă, povesti între altele cum făcuse târgul înainte cu milostivul domn husar să împartă bacşişul pe din două. Auzind asta, judele se înfurie şi mai rău şi porunci să i se dea şi husarului aceeaşi pedeapsă. Aici nu încăpură nici un fel de dezvinovăţiri, de rugăminţi, judele furios nu se potoli decât atunci când cele cincizeci de lovituri fură date, iar cei doi pedepsiţi îi sărutară mâna, mulţumindu-i pentru pedeapsa milostivă.

Acum fiul tuciuriu al câmpiei grăbi spre casă, ca să se răfuiască cu nevastă-sa, căci numai ea putea fi la obârşia acestui ghinion. Dacă n-a putut să-i împărtăşească din loviturile pe care tocmai le primise, în schimb, după cum ne spune povestea, ea a primit altele la fel de preţioase.

1. Jupâne cătană [transliterat schupunje katana] este aproape intraductibil. Valahul și sârbul dispun de un intermediar între stăpân și slujitor, desemnat prin jupân. Cătană e soldat. ↩︎