S-a întâmplat odată că zmeoaica a vrut să încerce puterea feciorului ei, zmeul, de aceea îi zise:

— Mergi, fiule, cu ţiganul la pădure, acolo unde sălăşluieşte mistreţul cel mare, pe care nu poţi tu să-l răpui, mână-l către ţigan, că el o să-l doboare cu siguranţă.

Aceste vorbe îl jigniră pe zmeu, iar pentru a-i arăta maică-si că e mai puternic decât ţiganul, îl chemă pe acesta şi se duseră împreună la pădure, acolo unde îşi făcea veacul lighioana ţepoasă.

Zmeul, care cunoştea bine pădurea, făcu în aşa fel încât mistreţul să se repeadă la tovarăşul său de vânătoare. Când însă acesta văzu fiara năpustindu-se asupra sa, se întoarse, sări într-un fag puternic şi se căţără până sus. Mistreţul, furios cum era în starea lui de asmuţeală şi neputându-se apropia mai mult de duşmanul său, îşi luă un avânt puternic, izbi trunchiul şi-şi înfipse cu atâta înverşunare colţii puternici în el, încât nu-i mai putu trage înapoi. Acum era momentul. Ţiganul sări repede jos, se aşeză călare pe mistreţ şi, ţinându-l de urechi, îi strigă zmeului:

— Vino, frate, vino că l-am prins!

Acesta se strecură într-acolo şi, văzând că ţiganul stătea pe mistreţ ca pe o scroafă blândă, rămase mut de uimire, dar înjunghie animalul, după care se întoarseră amândoi acasă. Nici zmeoaica nu se mai sătura minunându-se că ţiganul putuse să prindă astfel dihania.