Un împărat puternic avea în grădinile lui, printre alte bunuri nepreţuite, un pom minunat care făcea an de an mere de aur. Împăratul însă nu se putea bucura de ele, căci, oricâţi paznici şi oameni ar fi pus de strajă, merele îi erau furate de cum începeau să dea în pârg. Cu cât trecea timpul, cu atât asta îl supăra mai mult; de aceea într-o bună zi trimise după cei trei feciori ai săi şi le spuse celor mai mari:

— Pregătiţi-vă de drum şi cereţi de la vistiernicul meu aur şi argint ca să plecaţi în lume şi să întrebaţi peste tot, pe înţelepţi şi pe învăţaţi, cine ar putea să fie hoţul merelor mele de aur. Poate chiar împreună cu oamenii voştri o să-l puteţi prinde şi o să mi-l puteţi aduce!

Feciorii împăratului se bucurară de sarcina asta, căci demult vroiau să plece în lume; se pregătiră de drum, îşi luară rămas bun de la tatăl lor şi părăsiră oraşul.

Mezinul împăratului era din pricina asta foarte necăjit, căci ar fi plecat şi el bucuros în lume, dar tatăl său nu voia să-l lase deoarece încă din tinereţe se arătase cam nerod şi aveau grijă să nu i se întâmple ceva. Prinţul stărui însă atâta cu rugăminţi, încât tatăl său se învoi şi puse să i să dea şi lui aur şi argint. Dar îi dădu drept cal de drum cea mai jalnică mârţoagă care se mai putea găsi prin grajdurile împărăteşti, căci anume pe aia o ceruse prinţul nerod. Aşa porni la drum, după ce îşi luă rămas bun de la părintele său şi ieşi pe poartă, în bătaia de joc a curţii şi a întregului oraş.

Ajungând curând într-o pădure, prin care îl ducea drumul său, îi ieşi în cale un lup flămând care se opri în faţa lui. Prinţul îl întrebă dacă îi este foame, iar când acesta îi răspunse că da, coborî de pe cal şi-i zise:

— Dacă ţi-e foame, ia calul meu şi mănâncă-l!

Lupul nu aşteptă să i se mai zică o dată, sfâşie calul şi-l înghiţi pe tot. Văzând prinţul cât de bine îi priise lupului masa, îi spuse:

— Ei, prietene, mi-ai mâncat calul, iar drumul meu e foarte lung, aşa că pe jos n-aş putea să ajung, oricât m-aş strădui; drept e să-mi slujeşti de cal şi să mă iei în spinarea ta.

— Bine, zise lupul, şi-l lăsă pe prinţ să încalece pe el, după care o luă înainte la trap mărunt, câineşte.

Pe drum, lupul îl întrebă pe călăreţul său încotro merge, la care prinţul îi povesti întreaga tărăşenie cu merele furate din grădina tatălui său şi cum fraţii săi porniseră cu numeroşi călăreţi înarmaţi să caute furul. Lupul, care nu era un lup adevărat, ci un vrăjitor puternic, îi dezvălui că în această privinţă poate să-i dea lesne un răspuns, iar când prinţul îl întrebă zorit care, îl lămuri că împăratul vecin ţine în cea mai bogată sală a sa o colivie deschisă în care se află o pasăre blândă şi nespus de frumoasă care este tocmai furul merelor de aur. Ea zboară atât de iute, încât e cu neputinţă să fie prinsă asupra hoţiei. Apoi lupul îl sfătui pe prinţ să se furişeze noaptea în palatul acestui împărat şi să fure colivia cu pasărea. Doar de un lucru să se păzească, nu care cumva să se atingă de vreun perete în timp ce iese cu colivia.

În noaptea următoare făcu aşa cum îl povăţuise lupul; dar când voi să se ferească din calea câtorva paznici care dormeau, şi deşi umblând cu toată băgarea de seamă, se atinse cu spatele de perete şi toţi paznicii se treziră, îl înhăţară, îl bătură şi-l puseră în fiare. Fu dus apoi în faţa împăratului care îl osândi la moarte, iar până atunci puse să fie aruncat într-o temniţă întunecată.

Lupul, care datorită vrăjilor sale ştiu într-o clipită ce se întâmplase cu prinţul, se prefăcu degrabă într-un mare domn, iar din coadă îşi făcu un alai numeros. Merse aşa la curtea împăratului care, la masă, avu prilejul să preţuiască duhul subţire, învăţătura şi purtările alese ale oaspetelui său. Vorbiră ba de una, ba de alta, până ce străinul îl întrebă pe împărat dacă are mulţi robi. Acesta răspunse:

— Da, chiar prea mulţi! Chiar noaptea asta mi-a fost prins unul, atât de neobrăzat, încât a vrut să-mi fure pasărea măiastră, şi fiindcă am şi aşa destui robi de hrănit, pe acesta pun să fie mâine spânzurat.

— Ei, ăsta trebuie să fie un mare hoţ, zise domnul străin, dacă a fost atât de neobrăzat încât să încerce să fure chiar pasărea măiastră din palatul împărătesc, care cu siguranţă e păzită nemaipomenit de bine. Mi-ar plăcea, dacă s-ar putea, să-l văd şi eu pe acest pungaş neobişnuit.

— De ce nu? răspunse împăratul şi-şi conduse chiar el oaspetele în temniţa în care şedea bietul prinţ, deznădăjduit de situaţia rea în care se afla.

După ce împăratul ieşi cu oaspetele său afară, acesta zise:

— Înălţate împărate, cum m-am înşelat! Credeam că dau peste un adevărat zdrahon de hoţ, şi când colo nu-mi pot închipui o făptură mai jalnică decât asta pe care mi-ai arătat-o aici. Eu l-aş socoti chiar prea mişel ca să pun să fie executat; dacă aş avea de hotărât în privinţa lui, i-aş porunci să-mi îndeplinească o faptă care pune viaţa în joc. Îşi face treaba — bine! Dacă se prăpădeşte, nu-i nici o pagubă.

— Sfatul dumitale, zise împăratul, e bun, şi într-adevăr aş avea o astfel de treabă de făcut. Vecinul meu, şi el un împărat puternic, are un cal de aur pe care îl păzeşte ca ochii din cap; pe ăsta să-l fure şi să mi-l aducă.

Prinsul fu slobozit din temniţă şi i se dădu sarcina de a fura calul de aur, o faptă la care viaţa era iarăşi pusă în joc, aşa că bietul tânăr nu câştigase mai nimic. Văzându-şi de drum, izbucni în lacrimi amare şi se căi că părăsise casa şi împărăţia tatălui său. Dar deodată îşi văzu prietenul lângă sine, care-i vorbi:

— Dragă prinţe, de ce eşti aşa de abătut? N-ai izbutit să prinzi pasărea? Să nu te căieşti! N-ai izbutit cu pasărea, ai învăţat să fii mai cu băgare de seamă şi cu atât mai bine o să izbuteşti cu calul.

Cu astfel de vorbe îl mângâie lupul pe prinţ, îi dădu curaj şi-l îndrumă cum să facă să nu atingă peretele nici el, nici calul, când o fi să-l scoată în ascuns pe acesta, căci altminteri n-avea să-i meargă mai bine decât i-a mers cu pasărea.

După o călătorie lungă trecură de hotarul împărăţiei şi intrară în aceea în care domnea stăpânul calului de aur. Într-o seară ajunseră în cetatea de scaun, iar lupul îl sfătui să treacă imediat la faptă, înainte ca apariţia lor să trezească luarea aminte a paznicilor. Se furişară nebăgaţi în seamă în grajdurile împărăteşti şi anume acolo unde văzură că sunt mai mulţi paznici, căci acolo gândea lupul că se află calul de aur. Lupul se strecură uşor pe lângă o uşă, în timp ce prinţul aştepta afară, după care se întoarse grabnic, zicând:

— Prinţe, calul este păzit straşnic, dar i-am vrăjit pe toţi paznicii, şi dacă ai grijă ca, scoţând calul, să nu vă atingeţi de perete, atunci nu e nici o primejdie şi jocul e câştigat.

Prinţul, care îşi propuse să fie cu mare luare aminte, porni curajos la treabă. Îl găsi dormind călare pe paznicul care trebuia să ţină calul de coadă, tot aşa pe cel care ţinea de frâu. Prinţul puse mâna pe zăbală şi duse calul până la uşă, dar aici acesta se apără cu coada de o muscă înţepătoare, din cele care nici noaptea nu dau pace, şi atinse unul din uşoarele uşii; atunci toţi paznicii se însufleţiră, puseră mâna pe prinţ, îl schilodiră bătându-l cu bice şi furci, îl puseră în fiare şi dimineaţa îl duseră la împărat. Acesta, fără multă vorbă, ca şi stăpânul păsării de aur, porunci să fie băgat într-o temniţă adâncă, de unde mâine dimineaţă să fie scos şi descăpăţânat. Când lupul vrăjitor văzu că şi această încercare dăduse greş, se prefăcu iarăşi într-un mare domn şi merse, însoţit de oamenii săi, la curtea împăratului cu un alai şi mai strălucitor decât prima oară. Fu primit foarte bine, iar la masă aduse din nou vorba de robi şi, în timp ce tăifăsuiau, ceru îngăduinţa să-l vadă pe hoţul mârşav care cutezase să fure din grajdurile împărăteşti cea mai mare comoară a împăratului. Acesta nu avu de ce să se împotrivească şi ce mai urmă se petrecu ca la împăratul cu pasărea de aur: prinsul fu slobozit cu condiţia s-o aducă în trei zile pe Zâna de aur a mării, la care până atunci nu putuse să ajungă nici un muritor.

Prinţul părăsi temniţa întunecată foarte descurajat din pricina acestei sarcini primejdioase; dar, spre liniştea lui, dădu iarăşi peste prietenul său, lupul. Acesta se făcu a nu şti nimic şi-l întrebă pe prinţ cum îi mersese de astă dată treaba, la care prinţul îi povesti întreaga păţanie cu furtul neizbutit, iar la urmă condiţia cu care împăratul îl lăsase slobod. Lupul îi dezvălui prinţului că îl ajutase de două ori să iasă din temniţă, iar de-acum încolo să aibă încredere doar în el şi să-i asculte întocmai sfaturile, şi atunci o să fie sigur norocos în încercarea sa. Cu asta îşi îndreptară paşii spre marea care se întindea imensă, nu departe de ei, în lumina strălucitoare a soarelui.

— O să mă prefac acum, zise lupul din nou, într-o luntre, iar din măruntaiele mele o să fac mărfuri de mătase din cele mai minunate. Când totul o să fie gata, să te urci, dragă prinţe, curajos în luntre şi, ţinând coada mea în mână, să îndrepţi luntrea spre largul mării. Curând o s-o vezi pe Zâna de aur a mării. Dar dacă ţii la viaţa ta, să nu te laşi ademenit şi să te duci după ea, atunci când o să te strige, ci, dimpotrivă, să-i zici: „Cumpărătorii vin la vânzător, nu vânzătorul la cumpărători”. Apoi să te îndrepţi spre uscat, iar ea o să vină după tine, căci n-o să-şi mai poată desprinde privirea de la mărfurile strălucitoare pe care le ai în luntre.

Prinţul făgădui să îndeplinească totul întocmai, după care lupul se prefăcu într-o luntre, în care se aflau, în loc de maţe hâde, panglici şi ţesături splendide de mătase în cele mai aprinse culori. Uimit, prinţul se aşeză lângă ele şi, ţinând coada lupului în mână, îndreptă curajos luntrea spre largul mării, într-acolo unde soarele îşi presăra aurul pe valurile albastre. Curând o văzu ridicându-se la suprafaţă şi înotând spre el pe Zâna de aur a mării, o văzu cum îi făcea semne şi-i striga; dar el îi răspunse că, dacă vrea să cumpere ceva, trebuie să vină la el. Vorbind astfel, îşi întoarse luntrea fermecată şi se îndreptă din nou spre ţărm. Zâna cea de aur a mării îi striga întruna să se oprească, dar el nu se sinchisi şi merse înainte până ce ajunse la nisipul ţărmului. Acostă aici şi o aşteptă pe Zâna de aur a mării care venea înotând. Dacă s-ar fi uitat mai devreme după ea, nu s-ar fi putut împotrivi chemării ei şi ar fi urmat-o în adâncul mării; în nici un caz însă nu ar fi aşteptat-o aşa cu sânge rece la marginea mării, căci era neasemuit de frumoasă, aşa cum fiinţele muritoare nici nu pot fi. Ajunse curând la luntre şi se avântă peste marginea ei ca să caute după pofta inimii printre mărfurile strălucitoare. Dar prinţul sări la ea, o luă înflăcărat în braţe şi-i acoperi obrajii şi gura de sărutări, spunându-i că de-acum încolo e a lui. Totodată, luntrea se prefăcu din nou în lup, ceea ce o sperie atât de tare pe Zâna mării, încât îl luă de gât pe prinţ.

Astfel fu prinsă Zâna de aur a mării, care se obişnui repede şi de bună voie cu noua ei soartă, văzând că nu avea să se teamă nici de prinţ, nici de lup. Se aşeză pe spinarea acestuia, iar prinţul în spatele ei. Aşa ajunseră la împăratul, stăpânul calului de aur, unde prinţul coborî şi o ajută pe Zâna de aur a mării să se dea jos ca s-o înfăţişeze împăratului. Paznicii se dădură cuviincios la o parte atât în faţa fetei frumoase, cât şi a lupului puternic, care de astă dată nu-şi părăsi prinţul, şi curând se aflau toţi trei în faţa împăratului cuprins de o nemaipomenită uimire. Auzind cum ajunsese prinţul să pună mâna pe Zâna de aur a mării, împăratul înţelese bine că acesta avea de partea sa puteri mai înalte, astfel că nu se mai gândi să intre în stăpânirea neasemuit de frumoasei Zâne a mării, ci, dimpotrivă, îi zise prinţului:

— Dragă băiete, iartă-mă că te-am aruncat atât de ruşinos în temniţă, atunci când ai vrut să iei ceea ce ţi se cuvenea doar ţie şi nimănui altcuiva. Primeşte de la mine calul de aur în dar şi ca o dovadă de preţuirea înaltă pe care o am faţă de puterea ta, care este într-adevăr mai mare decât pot eu pricepe, de vreme ce ai izbutit să răpeşti mării această nemaipomenită frumuseţe, la care n-a putut s-ajungă nici un muritor.

După care cei de faţă se aşezară la masă, iar prinţul trebui să povestească încă o dată peripeţiile sale, spre uimirea tuturor. Unii nici nu le-ar fi dat crezare, dacă lupul n-ar fi fost într-adevăr la masă şi privirile sale crunte n-ar fi amintit oricărui neîncrezător adevărul celor spuse.

Plin de dor de casă, prinţul voi după terminarea mesei să-şi continue drumul, asa încât îşi luă rămas bun de la împărat, care puse să i se aducă de îndată calul de aur. Prinţul o urcă pe Zâna mării pe cal, se avântă şi el, apoi porniră în zbor spre împărăţia în care domnea împăratul cu pasărea de aur. Lupul mergea tot timpul pe lângă prinţ, dar nu altminteri decât în pasul său câinesc, obişnuit. Faima despre peripeţiile prinţului le-o luase înainte, aşa că împăratul cu pasărea de aur se afla de-acum pe terasă, aşteptându-şi oaspeţii puternici. Când intrară călare în curtea palatului se minunară văzând că totul era atât de frumos împodobit ca pentru o primire sărbătorească. Atunci când prinţul şi Zâna mării, cu lupul în frunte, urcară treptele palatului, le ieşi înainte împăratul şi-i conduse în sală. Se înfăţişă de îndată un slujitor cu colivia de aur în care era pasărea de aur. Împăratul îi făcu prinţului astfel un dar şi-şi ceru stăruitor iertare că se purtase cu el atât de aspru; nu s-ar fi întâmplat nimic, dacă l-ar fi cunoscut. Pasărea de aur ţine de calul de aur, iar amândoi aparţin doar locului în care domneşte o asemenea frumuseţe nepământeană. Cu aceste vorbe, împăratul se aplecă foarte politicos în faţa Zânei mării, îi întinse mâna şi o conduse la masă, unde tocmai se aduceau bucatele. Prinţul îi urmă cu prietenul său lupul, care îi ceru să nu întârzie mult pe-acolo şi care se aşeză la masă lângă prinţ, fără să-i pese că nimeni nu-l poftise. Fireşte, nimeni nu cuteză să zică ceva puternicului prieten al prinţului, cu atât mai puţin cu cât lupul se purta la masă deosebit de cuminte.

După ce terminară de mâncat, prinţul şi Zâna mării îşi luară rămas bun, încălecară pe calul de aur şi-şi continuară drumul spre casă. Pe drum, lupul zise către prinţ:

— Dragă prinţe, cât de diferit te înfăţişezi acum pe acest cal de aur, având pasărea măiastră de aur şi fecioara neasemuit de frumoasă, faţă de cum erai atunci când ai părăsit cetatea tatălui tău, călare pe mârţoagă! Drumul meu se desparte acum de al tău, trebuie să-mi iau rămas bun, dar o fac cu bucurie, căci te las în cea mai fericită stare!

Prinţul se întristă la auzul acestor vorbe şi nu voi să-l lase pe lup să plece; dar lupul rămase neclintit în gândul său şi dispăru la dreapta, într-un hăţiş, nu înainte de a mai zice:

— Dacă o să te afli vreodată la vreun necaz, o să-mi amintesc de binefacerea ta.

Acestea fură ultimele vorbe ale lupului credincios, iar prinţul abia îşi stăpâni lacrimile, despărţindu-se de prietenul său. Dar privind la iubita lui, la Zână mării, se înveseli din nou şi-şi mână liniştit prin pădure calul de aur.

Şi la curtea tatălui său peripeţiile minunate ale feciorului de împărat, odinioară atât de puţin preţuit, erau de-acum cunoscute. Fraţii săi mai mari care alergaseră degeaba după hoţul merelor de aur fură însă cuprinşi de o mare mânie, auzind de norocul mezinului lor, şi hotărâră să-l omoare mişeleşte. Pădurea prin care tocmai trecea prinţul le sluji de ascunzătoare şi nu peste multă vreme se năpustiră asupra lui, îl uciseră şi-i luară calul şi pasărea. Pe fată însă nu o putură clinti din loc, căci de când părăsise marea, ea nu avea nimic mai de preţ în viaţă decât să trăiască sau să moară alături de prinţul ei.

Trupul celui ucis zăcea de-acum putrezit şi doar scheletul albit se mai afla lângă nefericita Zână a mării care era aproape pierită, neputând să facă altceva decât să plângă cu lacrimi sărate pierderea iubitului ei. Atunci se ivi vechiul prieten, lupul, şi vorbi către ea:

— Iubită a prinţului meu, te încumeţi să aşezi oasele iubitului tău aşa cum erau în viaţă?

— O, da! strigă Zâna mării, sări în sus şi făcu ce i se spusese.

— Bine, zise lupul, acum ia frunziş şi flori şi pune-le deasupra!

După ce toate astea fură îndeplinite, lupul suflă peste el şi în faţa Zânei mării, beată de fericire, zăcea prinţul ei iubit, dormind liniştit.

— Acum, dacă vrei, trezeşte-l, spuse lupul.

Atunci Zâna mării sărută cicatricele de pe frunte ale prinţului, urmele rănilor pe care i le făcuseră fraţii mişei, şi el se trezi. Nemaipomenit de fericiţi, ei nu se mai gândiră multă vreme la cal şi la pasăre, iar între timp Zâna mării, căreia îi pierise supărarea, se făcu din nou frumoasă. După un timp, lupul, pe care prinţul îl îmbrăţişă de asemenea, le aminti de înapoierea acasă, atunci prinţul şi Zâna mării, iubita lui, se aşezară, la fel ca înainte, pe spatele animalului credincios.

Bucuria tatălui fu nemaipomenită când îşi îmbrăţişă mezinul, în a cărui reîntoarcere nu mai spera de mult. Se bucură mult şi de lup, precum şi de minunata Zână a mării, iar prinţul trebui să povestească cum îl ajutase acesta să o obţină pe frumoasa mireasă. Auzind însă cât de mârşav îşi uciseseră mezinul fraţii mai mari, bătrânul tată se întristă foarte tare. Porunci să fie chemaţi, iar ei, venind, se îngălbeniră de moarte în faţa fratelui lor pe care îl crezuseră de mult putrezit. În năuceala care îi cuprinse nici nu putură să tăgăduiască, ci mărturisiră de îndată că pricina fusese pasărea măiastră şi calul de aur. Atunci mânia tatălui izbucni puternic şi el porunci să fie spânzuraţi. După care puse să se sărbătorească în chipul cel mai strălucit nunta prin care prinţul cel tânăr şi Zâna mării deveniră soţ şi soţie. După petrecere, spre durerea împăratului, a prinţului şi a tinerei împărătese, lupul îi ură prinţului multă fericire şi îşi luă rămas bun spre a se întoarce din nou în pădurile sale.

Astfel se sfârşiră peripeţiile prinţului cu prietenul său, lupul.