Unde, povestea nu ne spune, dar că trăia odată un ţăran cu nevasta lui, e sigur. Această pereche de oameni nu avea decât o singură supărare, că nu le dăduse Dumnezeu copii, şi de aceea se rugau adesea lui, cu foc, să le dăruiască un băiat. După o vreme, într-adevăr, nevasta născu un băiat, pe care perechea foarte fericită prinse a-l iubi nespus de mult. Deosebit de duioasă era mama, care atunci când băiatul plângea, îi zicea nu o dată:

— Nu mai plânge, copile, că atunci când te-oi face mare o să-ţi dau de nevastă pe Fata-nenăscută-de-om-nevăzută.

Când se făcu mare, feciorul stărui ca mama lui să-i dea fata pe care i-o făgădui de atâtea ori.

— Dar, măi băiete, răspunse mama, am glumit, ca să stai liniştit! N-am habar de o astfel de fată!

— Mamă, îi zise feciorul, eu nu glumesc cu asta, eu vorbesc foarte serios şi d-aia plec în lumea largă s-o caut pe Fata-nenăscută-de-om-nevăzută.

Văzând mama că feciorul ei vorbea serios, îi pregăti mâhnită o legăturică de drum, după care el îşi luă rămas bun de la părinţi şi porni voiniceşte în lume să găsească ceea ce nu se putea găsi.

Primul drum îl făcu la Sfânta Miercuri. Ea îi zise:

— Ce te-aduce la mine, om pământean?

El îi povesti cum îşi părăsise casa părintească spre a da de Fata-nenăscută-de-om-nevăzută, de care era îndrăgostit până peste cap; acum trăgea nădejde că Sfânta Miercuri putea să-i dea o lămurire şi un sfat. Sfânta îi dădu un măr de aur şi-i zise:

— Mergi, fiule, cu mărul ăsta până ajungi la o fântână; acolo o să dai de-o fată care o să vrea să mănânce mărul şi să bea apă de la tine; nu-i întinde însă mărul înainte de a-i da o înghiţitură de apă.

Cu aceste vorbe, Sfânta îl lăsă pe fecior să plece, iar el porni la drum, plin de dorul de a o găsi pe Fata-nenăscută-de-om-nevăzută. Merse până la amiază fără să dea de fântână şi de fată. Soarele ardea tot mai puternic, urcă pe un deal ca să iscodească primprejur, doar o da de ceea ce căuta, dar degeaba. Treptat i se făcu o sete atât de straşnică, încât nu-şi mai cruţă mărul de aur, ci-l mâncă, în ciuda înfăţişării lui minunate.

A doua zi ajunse la Sfânta Vineri, care vorbi cu el ca şi Sfânta Miercuri. Îi povesti şi ei, cu inima deschisă, cum îşi părăsise părinţii ca s-o caute pe Fata-nenăscută-de-om-nevăzută; nu-i ascunse nici că trecuse pe la Sfânta Miercuri şi că mâncase darul de la ea, mărul de aur, fără să aibă astfel vreun câştig de pe urma lui.

Sfânta Vineri îi dădu alt măr de aur cu aceeaşi povaţă ca şi Sfânta Miercuri. După ce îl lăsă să plece, feciorul porni la drum, iar după o bună bucată de timp îi ieşi în cale o mândreţe de fată care îi ceru o înghiţitură de apă. Deoarece însă nu era nici o fântână prin preajmă şi el nu avea apă la el, nu-i putu face pe plac şi fata pieri. Făcându-i-se de la o vreme şi lui o sete grozavă, mâncă şi cel de-al doilea măr de aur.

Curând ajunse la Sfânta Duminică care îl primi cu aceeaşi bună-voinţă ca şi cele două surori ale ei şi care, după ce-i ascultă povestea, îi dărui tot un măr de aur. Dar şi ea îl sfătui stăruitor să nu i-l întindă fetei cu care o să se întâlnească la fântână decât după ce o să-i dea o gură de apă.

Feciorul merse mai departe şi ajunse curând la o fântână. Acolo se apropie de el o fată, mai frumoasă decât cea văzută înainte. Îi ceru o înghiţitură de apă, feciorul i-o dădu, iar apoi îi întinse şi mărul său de aur, la care ea zise:

— Te recunosc drept bărbatul care mi-a fost sortit, căci mi-ai întins acest măr. Dacă vrei, du-te degrabă la oraş şi adu un martor care să fie de faţă la cununia noastră.

Feciorul o cunoscuse dintru început pe fată drept aceea cu care avea să se însoare şi se pregăti neîntârziat să plece la oraş. Dar o sfătui pe frumoasa minunată să se suie în copacul de lângă fântână, ca să fie în siguranţă, şi o ajută chiar el să urce sus. Nu trecu multă vreme de la plecarea lui şi la fântână veni o fată de ţigan. Ducea un ulcior gol pe care voia să-l umple şi, când se aplecă, văzu pe suprafaţa apei un chip nemaipomenit de frumos. Crezând că este al ei, sparse ulciorul, cuprinsă de o spaimă fericită, căci din partea mamei sale nu auzise decât că e neagră şi urâtă. De aceea alergă la maică-sa în pădure şi-i povesti plină de bucurie cum îşi văzuse în fântână chipul atât de frumos. Maică-sa râse, o încredinţă că era la fel de neagră şi urâtă ca înainte şi o trimise din nou la fântână. Fata luă un alt ulcior şi plecă; dar deoarece se văzu în fântână tot atât de frumoasă ca prima oară, sparse şi de astă dată ulciorul, alergă la maică-sa şi nu-i dădu pace până ce aceasta nu veni cu ea la fântâna fermecată.

Văzând chipul minunat de fată pe suprafaţa apei limpezi, bătrâna îşi privi fata, dar i se păru la fel de urâtă ca înainte, atunci îşi înălţă capul şi-o zări în copac pe fata neasemuit de frumoasă. Cu vorbe prietenoase o rugă să coboare şi o întrebă de ce şi-a ales un loc atât de neplăcut precum crengile tari ale copacului. Frumoasa mireasă o lămuri, cu naivitate, că-şi aşteaptă mirele care s-a dus în oraşul apropiat s-aducă un martor pentru cununie.

Linguşind-o, ţiganca bătrână îi zise atunci frumoasei fete:

— Ei, tu eşti nemaipomenit de frumoasă, dar o să fii şi mai frumoasă, dacă mă laşi să-ţi pun în rânduială părul pe care ţi l-a zbârlit vântul.

Fata-nenăscută-de-om-nevăzută se învoi bucuroasă deoarece dorea mult să fie foarte frumoasă la nunta ei; se aşeză pe iarbă, iar ţiganca mamă îngenunche în spatele ca să-i îndrepte părul. Dar în loc să-i pună în rânduială buclele şi cosiţele, îi înfipse adânc în cap un ac vrăjit. Astfel mireasa se prefăcu într-o porumbiţă albă care îşi luă iute zborul, temându-se de viclenia ţigăncii.

Bătrâna o îmbrăcă pe fata ei neagră şi urâtă în hainele frumoasei ucise, o ajută să se suie în copac şi-i zise:

— Să stai acolo până vine mirele, atunci ai să poţi s-ajungi nevasta lui.

Ea însăşi plecă de-acolo pe furiş.

Mirele, care se întoarse curând cu martorul, îi zise presupusei mirese să coboare. Se miră, ce-i drept, de prefacerea care se petrecuse cu ea, dar devreme ce purta aceleaşi haine ca atunci când o văzuse prima oară, nu cârti şi cununia se făcu.

Porumbiţa zbură tristă după ei, de la fântână la biserică şi de aici la casa în care locuia mirele. Acolo se adăposti în grădina care înconjura casa. Soţia neadevărată, fata ţigăncii, domnea acum peste casă ca şi cum ar fi uitat cu totul cine fusese mai înainte şi nimeni nu putea s-o sufere.

Odată, primăvara, se întâmplă să-şi trimită slujnica în grădină să-i aducă flori proaspete, căci femeilor tinere le place să se împodobească cu ele. Slujnica se duse şi, în vreme ce rupea florile, se minuna de porumbiţa albă, frumoasă, care zbura atât de blând în jurul ei, fără ca totuşi să se lase prinsă.

A doua zi, când slujnica fu trimisă de stăpâna ei iarăşi după flori în grădină, porumbiţa veni din nou în zbor lângă ea şi-i zise:

— Slujnică dragă, dacă vrei, te las să mă prinzi, ca să mă duci în taină în odaia stăpânului tău; dar te rog, ascunde-mă de stăpâna ta, căci altminteri sunt pierdută!

Slujnica se învoi bucuroasă şi o încredinţă pe porumbiţă că bunul ei stăpân o să se bucure cu siguranţă, văzându-i penele albe şi frumoase; să fie liniştită, stăpâna n-o s-o vadă.

Porumbiţa zbură cu încredere şi se aşeză pe mâna slujnicei care o mângâie, o duse în ascuns în odaia stăpânului ei şi o lăsă acolo liberă. Porumbiţa se ascunse, dar când veni iubitul ei acasă, i se aşeză pe mână şi-şi duse ciocul la gura lui ca şi cum ar fi vrut să-l sărute. Uimit, acesta îi îngădui s-o facă, apoi, cu ea pe mână, se duse s-o arate nevesti-si.

Când intră cu ea în odaia acesteia, porumbiţa se lipi înspăimântată de el, şi avea dreptate, căci femeia o recunoscu pe loc după penele ei albe şi-i zise bărbatului ei:

— De unde ai porumbiţa asta? Dă-o încoace, să pun s-o taie!

— Nu, femeie! vorbi bărbatul, pasărea e atât de blândă şi apropiată, că ar fi păcat s-o tăiem.

Spunând aceste vorbe o mângâie şi o desmierdă şi dădu întâmplător cu mâna de acul din creştet. Când îl trase afară, porumbiţa îşi luă înfăţişarea ei adevărată; bărbatul o strânse în braţe cu duioşie şi bucurie şi o puse să-i povestească înşelăciunea prin care ţiganca şi fata ei voiseră să-i răpească adevărata mireasă. Plin de mânie, porunci ca femeia mincinoasă să fie legată de cozile a patru animale sălbatice care o rupseră în bucăţi. Fata-nenăscută-de-om-nevăzută rămase însă soţia lui bună.