Un rege puternic, stăpân peste multe ţări, apăsat de vremurile decăzute în care trăia, puse odată să se ridice, departe de cetatea sa de scaun, un palat frumos, pe care îl înconjură cu valuri, şanţuri şi ziduri solide de stâncă. Aici, departe de lume, plănuia să-şi crească fata, singurul său copil, un sugar de câteva luni, în smerenie şi bună-cuviinţă. Sub ameninţarea cu moartea, nici un bărbat, fie tânăr, fie bătrân, nu avea voie să se apropie nici măcar de şanţul din afară al palatului; de asemenea o opri pe prinţesă să vorbească, singură fiind, cu cineva, în afară de femeile care o slujeau. Cum porunci regele, aşa se făcu. Izolată straşnic de lume, prinţesa avea educatoarele cele mai virtuoase care îi dădeau o învăţătură cât se poate de îngrijită. Tatăl ei folosi însă mii şi mii de galbeni ca să-i îndulcească iubitei sale copile izolarea de lume şi să-i facă şederea acolo pe cât de încântătoare, pe atât de neprihănită. Puse să se planteze grădini bogate, cu havuzuri minunate şi iazuri îmbelşugate în peşte, iar în tufişuri neasemuit de frumoase să se crească păsări din cele mai rare şi mai preţioase care fermecau auzul cu cântecele lor şi orbeau privirea cu strălucirea penelor lor.

Astfel prinţesa ajunse la vârsta de şaisprezece ani şi frumuseţea ei era aşa de mare, încât florile din grădină se aplecau în faţa ei când trecea pe lângă ele, păsările amuţeau prin tufişuri şi peştii se ridicau la suprafaţă ca s-o vadă. Paza educatoarelor spori acum din ce în ce mai mult, dar Dumnezeu, care stăpâneşte peste toate lucrurile şi cârmuieşte soarta oamenilor după înţelepciunea sa, voia altfel. Într-o zi, când prinţesa cu însoţitoarele ei se plimba prin grădina din faţa palatului şi culegea flori pentru a împleti coroniţe din ele, băgă de seamă că afară, dincolo de ultimul val, se afla o femeie înaltă, subţire, cu faţa tuciurie şi haine zdrenţuite care purta o legătură în spate. În părul negru ca pana corbului purta nişte flori foarte frumoase, care jucau în depărtare în nuanţe amestecate de aur, argint şi purpură. Văzându-le, copila de împărat simţi o mare dorinţă să le aibă, aşa că străina trebui să fie chemată, răstimp în care prinţesa arunca nerăbdătoare florile pe care le culesese. Când sosi femeia chemată, o ţigancă, prinţesa îi ieşi înainte şi o întrebă de unde avea asemenea flori minunate.

— Le-am găsit acolo în pădure, nu departe de palat, răspunse ea.

Fata de împărat îi ceru câteva. Primi câte vru să aibă, după care îi dădu ţigăncii drumul, răsplătind-o regeşte; nu mai putea de încântare. Îşi înfipse florile în păr, le strânse într-un buchet, îl desfăcu şi puse florile în apă, se jucă iarăşi cu ele până seara ca şi cum s-ar fi jucat cu o minge, apoi le puse iarăşi în apă ca să se poată bucura şi a doua zi de ele. Băgă atunci de seamă că apa în care stăteau se colorase în roşu purpuriu ca florile minunate, ba că în ea înotau chiar steluţe aurii şi argintii, întocmai ca praful înmiresmat de pe petalele strălucitoare ale florilor. Nu mai văzuse aşa ceva şi o încântă într-atât, încât cufundă florile cu totul în apă, le boţi, duse paharul la gură şi, deoarece apa luase un miros dulce, o dădu pe gât.

Nu trecu multă vreme şi prinţesa se îmbolnăvi, pricină pentru care toată lumea fu buimăcită. Se trimise de îndată veste la rege care sosi grabnic, însoţit de medicul său ca să cerceteze starea prinţesei. Medicul făcu ce i se poruncise şi apoi, după ce se codi îndelung, spuse temător că prinţesa rămăsese grea. Auzind împăratul una ca asta se înfurie, îl lovi peste obraz, le chemă pe educatoarele şi pe însoţitoarele fetei sale, le învinui că-şi uitaseră de îndatorirea lor şi porunci să fie biciuite, după care răcni:

— Târfe păcătoase, să pieriţi jalnic de foame şi sărăcie, că aţi otrăvit sufletul copilei mele!

O chemă apoi pe nefericita prinţesă, o ocărî, zicându-i cele mai cumplite vorbe, o luă de păr, o trânti la pământ şi o călcă în picioare. Puse apoi să fie legată şi aruncată într-o temniţă groaznică, strigându-i:

— Acolo să lâncezeşti până ai să vezi soarele ca o umbră.

— Ah, tată, se tânguia biata prinţesă, fă cum vrei, dar nici eu, nici slujnicele mele n-avem nici o vină. Nu ştiu de ce eşti atât de supărat; sigur, nu vreau să mai fiu bolnavă.

— Taci, nemernico! strigă din nou regele, te-ai făcut de ruşine, m-ai făcut şi pe mine şi tot neamul meu regesc, iar acum, cu prefăcătorie diavolească, faci mofturi că eşti nevinovată. La temniţă cu ea!

Astfel regele şi curtea sa plecară, prinţesa însă fu târâtă de un paznic vânjos.

După ce alaiul părăsi palatul, regele se întoarse încă o dată şi porunci soldaţilor să dea foc la tot, să facă valurile, zidurile şi şanţurile una cu pământul, să taie toţi copacii, să astupe iazurile ca nimic să nu-i mai amintească de acel loc. Astfel lăcaşul încântător şi împrejurimile sale minunate fură nimicite din temelii.

După ce împăratul ajunse din nou în cetatea sa de reşedinţă, nimeni nu avu voie vreme îndelungată să mai pomenească în faţa lui de prinţesa care lâncezea într-o temniţă îngrozitoare. Trecură astfel mai multe luni, după care regele îl chemă pe temnicerul său şi-i zise scurt:

— Închide-o, dar bine, pe prizoniera ta într-un butoi; aruncă-l apoi în mare şi să nu mai aud nimic de asta, în afară de faptul că mi-ai îndeplinit întocmai porunca. Vai şi amar de tine dacă n-ai să mă asculţi.

Temnicerul se duse şi îndeplini porunca regelui. Rugăminţile nefericitei copile de rege nu folosiră la nimic, lacrimile ei nu putură înmuia inima bărbatului hain şi nevinovata fu lăsată pe mare, într-un butoi, la voia întâmplării.

Nu rătăci astfel mult, că şi născu un băiat mare şi voinic care crescu într-o clipă într-atât încât, mişcându-se şi voind să se întindă, turti şi desfăcu butoiul de parcă ar fi fost de hârtie. Mama se sperie, gândind că se va îneca, dar feciorul ei îi dădu curaj şi-i zise:

— Nu te speria de mare, mamă dragă, te-ajut eu mai departe.

După care luă câteva doage, o aşeză pe mamă-sa deasupra, iar el înotă pe lângă ea, vâslind cu o mână, iar cu cealaltă împingând pluta simplă.

Curând ajunseră la mal şi acolo mama trebui să-i povestească istoria soartei sale nefericite, în vreme ce el stătea liniştit şi asculta. Povestind, îi trecu prin minte că nenorocirea ei vine de la florile roşii, frumoase pe care le mâncase. De aceea îi dădu băiatului ei numele de Florian, adică fiul florilor.

Între timp se lăsase seara şi se îndreptară către o pădure mare, deasupra vârfurilor căreia se ridica un palat minunat. Văzându-l, mama îl preveni pe Florian, zicând:

— Ascultă, băiete, să nu mergem la palatul ăla, e locuit de mulţi balauri, îngrijitoarele mele mi-au povestit adesea de el.

— Ei, ce! strigă râzând feciorul născut pe mare, asta e tocmai ce trebuie unor asemenea braţe; îi învăţ eu să se poarte bine, dacă nu se arată bucuroşi de oaspeţi.

Cuprinsă de frică şi grijă, mama îşi urmă feciorul care mergea înainte cu o ghioagă şi care, ajuns la poarta mare a palatului, zdrobi dintr-o singură lovitură balamalele de fier. Nu găsiră pe nicăieri nici urmă de fiinţă vie, urcară o scară largă şi ajunseră într-un sală splendidă care ducea la un şir de odăi minunat împodobite cu argint şi aur orbitor. În fine, se pomeniră în faţa unei uşi de fildeş, închisă solid. Florian voia să ştie ce lucruri tainice se află în acea încăpere şi lovi uşa cu ghioaga. Deoarece nu cedă imediat, dădu mânios încă o lovitură, dar uşa rezistă şi de astă dată, ba ghioaga se sfărâmă în bucăţi. Mânios, smulse din sala prin care intraseră un stâlp de marmură şi-l azvârli cu atâta putere în uşa zăvorâtă de fildeş, încât aceasta se făcu zob, iar jumătate din proiectil mai şi zbură prin peretele din spate al tainicei încăperi. Florian intră înăuntru fără să-i pese de fumul gros, sufocant şi respingător care venea de-acolo. Mamă-sa, cuprinsă de spaimă şi nelinişte, stătea în spatele lui.

Uitându-se în jur, văzură un spectacol înfricoşător. Peste tot zăceau peste cincizeci de balauri mai mari şi mai mici care urlau şi schelălăiau, muşcând cu furie deznădăjduită bucăţi din stâlpul de piatră cu care Florian zdrobise uşa. De foame se uscaseră, iar solzii de pe pielea lor, care altminteri fac ape-ape, aveau acum un luciu palid, stins. Aceşti monştri înfiorători, dar vrednici de milă, erau ferecaţi toţi în lanţuri grele de fier, aşa că nu se puteau mişca, cel mult unul sau altul izbutea să se întoarcă de pe spate pe burtă.

— Cred că am nimerit chiar în iad, zise Florian; ce crezi mamă?

— Ah, băiete, răspunse ea, tremurând de frică, hai să plecăm din acest loc groaznic care mă ameţeşte!

— Pentru nimic în lume, mamă, răspunse voinicul, pentru nimic în lume nu plec. Trebuie să aflu cine a închis aici aceste creaturi diavoleşti.

Auzind balaurii aceste vorbe, încetară să mai urle şi să mai schelălăie, iar unul dintre ei întrebă:

— Cine sunteţi voi, străinilor?

Apoi către Florian:

— Cine eşti tu? Dacă eşti fecior de om, fugi de aici, înainte de a veni mai marele nostru, fratele şi schingiuitorul nostru, căci o să vă sfâşie, pe tine şi pe această femeie.

Auzind glasul înfiorător al dihaniei, mama lui Florian începu să tremure, dar feciorul ei strigă cu putere:

— Ei, bine, tatăl meu nu este om, de aceea nu mă tem de mai marele vostru. Sunt născut din flori şi legănat de mare. Spuneţi-mi, unde e mai marele vostru, ca să mă duc într-acolo şi să-l fac praf!

La care mulţi balauri strigară:

— O, tu care eşti cu mult mai mult decât un om, tu, zeule, dă-ne drumul din lanţuri ca să te ducem la el şi să te-ajutăm să-l omori!

Florian râse şi zise:

— Ferească Dumnezeu să vă slobozesc pe voi, creaturi diavoleşti ce sunteţi! Da, mă duc să-l prind pe mai marele vostru şi să-l bag tot aşa legat printre voi!

Auzind balaurii una ca asta, râseră şi urlară deopotrivă, bucur ându-se că şi marele balaur avea să fie legat.

Deodată se lăsă un întuneric şi se ridică un zgomot ca de tunet îndepărtat, în vreme ce balaurii se tupilau unii sub alţii, schelălăind de spaimă:

— Mai marele! Mai marele!

Înainte ca Florian să se dezmeticească, palatul se zgâlţâi de un glas care strigă:

— Netrebnici viermi pământeni! Cine v-a adus aici? Ştiţi că asta e moartea voastră?

Întorcându-se, Florian văzu un balaur uriaş care se făcea când mare, când mic şi sufla spre el un abur fierbinte, puturos.

— Tacă-ţi gura, spurcăciunea iadului! strigă Florian.

Sări în sus, îl înhăţă, iar cu dreapta îi strânse atât de tare grumazul celui care spumega de furie, încât acesta nu se mai putu clinti, iar aripile, coada şi picioarele cu ghiare îi atârnau blegi. Apoi cu stânga luă un stâlp şi-l târî împreună cu balaurul până-n faţa palatului, dincolo de poarta de fier. Acolo lăsă stâlpul jos, smulse un stejar din rădăcină, puse piciorul pe el şi-l răsuci ca pe o nuia de salcie; apoi îl legă cu el pe balaur de stâlp, aşa cum se leagă viţa de o prăjină. Îl lăsă apoi acolo şi se întoarse la mamă-sa.

A doua zi Florian merse iarăşi prin toate încăperile palatului ca să le cerceteze mai bine şi dădu astfel peste o sală splendidă de arme, de unde îşi luă de pe pereţi cele mai frumoase şi mai bune arme de vânătoare spre a cutreiera cu ele, după pofta inimii, pădurile care înconjurau palatul. Îşi luă de aceea rămas bun de la mamă-sa şi-i spuse să nu-i fie frică dacă o lasă singură, căci n-o să se îndepărteze mult de palat. Prinţesa, care văzu bine că ar fi fost zadarnic să stăruie pe lângă el ca să rămână, îl rugă ca baremi să ia balaurul cel mare din faţa ferestrelor şi să-l închidă într-una din încăperi. Florian făcu asta pe loc şi apoi plecă.

Se întoarse seara, aducându-i mamei sale prada făcută, din care ea pregăti cina. La masă, aduseră dintr-o pivniţă, care se întindea pe sub palatul balaurilor, la fel de lungă şi de mare ca şi acesta, vinuri din cele mai alese şi mai bune. A doua zi, Florian merse din nou la vânătoare, iar mamă-sa pregăti acasă masa.

Astfel trăiră amândoi fericiţi şi mulţumiţi multe zile fără ca vreo întâmplare neobişnuită să aibă loc. Odată însă, când Florian era din nou la vânătoare, mamă-sa, care rămânea întotdeauna acasă, cercetă încăperile frumoase şi sălile minunate ale palatului. Ajunse astfel şi la uşa zăvorâtă, în spatele căreia se afla balaurul legat de Florian. Rămase o clipă aici să asculte, fapt pe care dihania captivă îl băgă de seamă, căci urechile sale făceau cât o mie de urechi, şi începu de aceea să scoată sunete jalnice, plângându-şi soarta.

— Ah, ce soartă tristă am! oftă el, şi ce chinuri trebuie să îndur, zăcând aici, atât de crunt legat.

Auzind prinţesa asta, se uită prin gaura cheii în încăpere pentru a-l cerceta pe balaurul legat. Dar care nu-i fu mirarea când, în locul balaurului, văzu un tânăr nespus de chipeş, legat de stâlpul de marmură. La vederea lui i se aprinse inima şi simţi cum roşeşte puternic, pricină pentru care se îndepărtă de uşă şi grăbi spre odaia ei. Când feciorul se întoarse seara, îi ascunse ce văzuse, căci el o rugase stăruitor să nu se apropie de încăperea aia.

Ziua următoare, când Florian era la vânătoare, se duse din nou acolo, văzu şi auzi la fel ca ieri, dar tot aşa seara nu-i spuse nimic feciorului ei. A treia zi, la fel, dar atunci nu-şi mai putu stăpâni inima care-i da ghes şi-l întrebă prin uşa zăvorâtă pe văicăreţ:

— Oricine ai fi, tu, făptură de neînţeles, spune-mi, tu scoţi aceste sunete jalnice pe care le aud?

După care înăuntru se lăsă o clipă de tăcere, apoi se auzi:

— Ah, cui îi pasă de mine, nenorocitul, pe care un blestem m-a prefăcut în cel mai spurcat dintre balauri, iar un demon puternic m-a legat în chipul cel mai crunt de un stâlp de marmură? Să nu-ţi pese de soartea mea, dacă nu vrei să mă ajuţi!

— Vreau, vreau! răspunse la aceste tânguiri prinţesa miloasă, care nu se mai sătura privind la frumuseţea nepământeană a captivului. Ah, spune-mi cum pot să te ajut?

— Doar să-mi desfaci legăturile! oftă el, da, dacă mă slobozeşti, o să-ţi rămân toată viaţa recunoscător şi o să mă supun ţie cu iubire şi credinţă.

— Să te slobozesc, nu pot, răspunse femeia ademenită, căci dacă ar afla feciorul meu, te-ar omorî, iar pe mine m-ar părăsi poate, aşa că fără nici un sprijin aş pieri aici de foame şi mizerie.

— Nu te teme, îi răspunse vicleanul, te-aş apăra eu până la sfârşitul vieţii mele, dacă ar fi să te părăsească propriul tău fecior. Oh, slobozeşte-mă, făptură bună, nevăzută, scapă-mă de aceste legături chinuitoare din pricina cărora o să mor, dacă mâna ta milostivă n-o să le desfacă. Dacă tu nu faci asta, cine ar mai veni în acest palat blestemat să mă ajute?

Tânguirile ieşite din gura tânărului nespus de chipeş şi lacrimile de durere din ochii săi biruiră în cele din urmă: prinţesa alergă după un cuţit, trase zăvorul uşii şi o deschise. După ce el îi făgădui şi o încredinţă cu tărie că nu va fugi când va fi slobod, femeia amăgită îi desfăcu repede legăturile. Cum se simţi slobod, vrăjitorul sări în sus şi, în hohote cumplite de râs, voi să iasă din odaie, dar prinţesa, cuprinsă de o spaimă de moarte, i se puse în cale, strigându-i:

— Stai! Nici un pas de pragul ăsta, altminteri ne împingi pe amândoi la pierzanie. Dacă te vede Florian, îţi pune cu siguranţă cătuşele morţii!

Slobozitul rămase pentru o clipă liniştit, se uită ţintă la prinţesă şi se strecură apoi într-un colţ al încăperii. Văzându-i spaima, prinţesa prinse curaj şi-i zise:

— Să nu ştie nimeni că ţi-am desfăcut legăturile, să rămâi slobod, dar să nu cutezi vreodată să treci de acest prag, ai să rămâi mereu prizonierul meu. O să vin în fiecare zi să stau cu tine şi o să-ţi aduc, din ce am, să mănânci şi să bei.

La aceste cuvinte, prizonierul i se aruncă umil la picioare, i le sărută şi-i ceru iertare. Ea îl ridică şi-i îngădui să-şi încolăcească braţele în jurul ei şi să o sărute. Sigur, nu ar fi făcut-o, dacă ar fi ştiut că protejatul ei chipeş nu era altul decât o dihanie spurcată cu chip omenesc mincinos.

Rămaseră astfel împreună mai mulă vreme până ce-l auziră pe Florian care se întorcea de la vânătoare. Atunci prinţesa se grăbi să iasă din încăpere şi zăvorî uşa după ea, apoi merse să-şi întâmpine feciorul, îi dădu bineţe şi-l sărută ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Florian era înfometat şi ceru să mănânce, dar nu era nimic pregătit deoarece femeia necredincioasă îşi petrecuse timpul cu balaurul. Feciorul aşteptă cu răbdare până ce mamă-sa făcu de mâncare şi puse masa.

A doua zi, când Florian se duse din nou la vânătoare, prinţesa alergă la iubitul ei. Îl întrebă, între altele, cum se făcuse că ajunsese un balaur spurcat şi ce legătură avea cu ceilalţi balauri. Atunci iubitul mincinos începu să spună o poveste tristă, după care pe el şi pe cei cincizeci şi nouă de fraţi ai săi îi ajunsese în chip nemeritat un blestem părintesc ce adusese această nenorocire pe capul lor, iar el trebuise să-i pună pe ei în fiare căci umblau să-l omoare. Toate astea nu erau decât născociri urâte, căci el era o dihanie de tot josnică şi spurcată care îi ţinea pe ceilalţi din pizmă şi lăcomie în lanţuri. Prinţesa îl crezu fiindcă era chipeş, dar totuşi i se făcu teamă şi, după ce stătu puţin pe gânduri, se ridică să plece. Atunci linguşitorul o ţinu în loc şi o rugă să rămână, tânguindu-se:

— Ah, voiai să pleci, voiai să mă părăseşti, nefericitul de mine, şi să mă împingi înapoi în mizeria mea!

Aceste vorbe o mişcară pe femeia slabă care îi făgădui să vină din nou a doua zi. Nu ştia că iubitul ei o înşela şi că nu se gândea decât cum să scape de Florian şi să-l prăpădească. Ca de obicei, prinţesa petrecu şi de astă dată seara cu feciorul ei, care îi povesti multe din peripeţiile sale de vânătoare şi care apoi merse să se culce.

Plină de nerăbdare, prinţesa abia aştepta să vină dimineaţa, ca Florian să părăsească palatul. Atunci merse grabnic la iubitul ei vrăjitor, îl dezmierdă şi îl sărută, neştiind cum să se poarte mai drăgăstos cu el. Deodată el începu să plângă, ea îi şterse lacrimile, îl sărută din nou şi îl întrebă care e pricina lacrimilor sale.

— Ah, suspină el, mi se rupe inima când mă gândesc că în curând o să fim despărţiţi. Iată, dacă feciorul tău află că eşti mereu la mine şi că mă iubeşti, o să ne sugrume pe amândoi!

Femeia căzu pe gânduri şi apoi zise:

— O, iubitul meu, Florian n-o să afle niciodată că te-am slobozit şi că te iubesc nespus de mult.

— Ce fericiţi am putea fi, dacă feciorul tău ar pleca în lumea largă. Aş îndura bucuros blestemul părintesc, dacă tu şi cu mine am avea numai pentru noi acest palat.

— Şi n-am putea face asta? întrebă mama lui Florian; o să-l omor!

— Oh, nu spune asta! strigă făţarnicul, în vreme ce sufletul îi era plin de o bucurie drăcească.

— De ce să nu-l omor, zise iarăşi ea, are tată ca să-l plângă? De ce a trebuit să îndur mii de chinuri din pricina lui? Să îndur nevinovată chinuri şi ocară? El e numai al meu, l-am răscumpărat cu suferinţi fără sfârşit, deci pot să-l şi vând pentru bucurii!

Auzind aceste vorbe, vrăjitul începu să râdă tare şi zise:

— Aşa, foarte bine! El e numai al tău, iar dacă îţi stă în cale, omoară-l; eu, ca prieten, am să te-ajut.

După care se sfătuiră cum să facă să-l mătrăşească din cale pe feciorul cel nedomolit. În fine, balaurul viclean vorbi, râzând:

— Mă gândesc la un mijloc, dragă prinţesă. Diseară, când s-o întoarce feciorul tău, nu mânca şi nu bea nimic şi spune-i: „Oh, băiete, mă simt foarte bolnavă şi nu pot să mănânc; dacă te mai duci la vânătoare, atunci ia-o la dreapta prin pădurea apropiată, căci am visat că acolo se aţin zimbrii. Încearcă să dobori unul, deoarece cred că creierul cald al unui astfel de animal m-ar înzdrăveni.” El o să se ducă repede la pădure, iar dacă ajunge acolo, zimbrii o să-şi facă cu el un joc, de pe urma căruia n-o să se mai întoarcă.

Când Florian veni seara acasă, o găsi pe maică-sa zăcând în pat, aşa cum o sfătuise spurcăciunea ei de iubit. Voinicul îşi luă iarăşi buzduganul şi se repezi, fără să se fi odihnit, în pădurea pomenită, unde dădu peste o turmă puternică de zimbri. După ce îşi alese pe cel mai mare dintre ei, ridică glasul atât de înfricoşător, încât toţi o luară la goană, cel mare în frunte. Se repezi ca săgeata după ei, îi ajunse din urmă, iar aceştia, mânaţi de loviturile lui, se împrăştiară care încotro, până ce îl înhăţă pe cel pe care îl alesese, îl prinse de coadă şi-l trase după sine până la palatul balaurilor. Aici urcă scările cu el şi-l aduse mamei sale la pat. Ea nu era acolo, dar auzindu-l, se strecurase într-o clipită şi-i zise veselă că se făcuse repede bine. În fapt, gândind că Florian nu se va mai întoarce, se dusese repede la iubitul ei. Acum îşi sărută feciorul şi-i mulţumi pentru bunăvoinţa lui, la care Florian râse şi zise:

— Nu ştiam, mamă, dacă vrei creierul de zimbru cald, în sânge, sau nu, aşa că am adus animalul viu. Dacă însă nu-ţi mai trebuie, îi dau drumul!

Astfel împinse zimbrul pe scări în jos şi-l lăsă liber.

Prinţesa roşi în faţa vitejiei fireşti a feciorului ei, dar nu se gândi mai departe, ci noaptea, când Florian dormea adânc, merse în încăperea iubitului ei şi se plânse acestuia de felul în care feciorul său târâse de coadă un zimbru viu, fără să i se fi întâmplat nici cel mai mic neajuns. Vrăjitorul se minună de asta şi o sfătui pe prinţesă ca a doua zi să se prefacă iar bolnavă. Cu acest motiv să-i ceară feciorului ei să prindă un urs dintr-un loc aflat la stânga de pădurea zimbrilor, căci a visat că se va înzdrăveni cu zeamă de pulpă de urs.

— Acolo, mai zise el răutăcios, lăudărosul îşi va găsi sfârşitul, căci în acea sălbăticie se află mulţi urşi care îi întrec pe toţi ceilalţi în putere şi cruzime.

Într-adevăr, a doua zi, prinţesa se prefăcu din nou bolnavă şi-şi rugă feciorul să-i aducă de la vânătoare o pulpă de urs. Florian alergă cât putu de repede şi ajunse curând într-un luminiş în mijlocul pădurii amintite. Aici, pe una din cele mai înalte creste de stâncă, văzu un urs nemaipomenit de mare care ţinea într-o labă un trunchi uriaş de copac, iar cu cealaltă labă scotea din scorbura acestuia miere, pe care o înghiţea. Florian se apropie de stâncă şi îi strigă fiarei ca să-şi râdă:

— Ei, flăcăule, vino jos, să ne încercăm puterile în luptă! Mama ar vrea să ştie cât de puternică ţi-e crupa!

Ursul se uită la el, mormăi, iar cum voinicul nu-l slăbea din ochi, se ridică, azvârlind furios trunchiul de copac în jos. Lui Florian îi păsa prea puţin de asta şi-şi aştepta groaznicul adversar care cobora repede ca să-l atace. Nici nu ajunsese bine jos, că Florian îl şi luă în braţe şi-i strigă, râzând:

— Aşteaptă, măi, cap înfierbântat ce eşti, te-ai dat degeaba jos, o să ne luptăm sus!

Şi astfel, cu el în braţe, se căţără pe vârful cel mai înalt al stâncii, de unde azvârli ursul cu asemenea forţă, că rămase jos nemişcat. De astă dată, întorcându-se cu prada cerută, Florian îşi găsi mama în pat. Se prefăcu foarte bolnavă, ca şi cum n-ar mai fi ştiut nimic de sine; de aceea Florian se duse singur la bucătărie, puse ciosvârta de urs la foc, fierse zeama şi i-o aduse presupusei bolnave care însă bău doar puţin din ea.

Dimineaţa următoare, Florian o găsi sănătoasă şi de aceea se duse voios la vânătoare. Ea însă se furişă la iubitul ei viclean. Auzind acesta că Florian se întorsese teafăr din pădurea urşilor, se gândi la un alt mijloc de a-l prăpădi pe feciorul cel nedomolit şi grăi către prinţesă:

— Prefă-te a treia oară bolnavă şi spune-i iarăşi ca ai visat că o să mori, dacă nu bei apă din izvorul vieţii. |sta izvorăşte din vârful Muntelui Negru care se ridică la malurile Lacului Alb. Izvorul e păzit de un duh rău, cel mai puternic din câte există şi care cu siguranţă că n-o să-l mai lase pe feciorul tău să se întoarcă, dacă o să cuteze să-şi bage mâna în bazinul negru al izvorului.

Prinţesa făcu aşa cum îi spusese balaurul mincinos, iar Florian nu mai pierdu în dimineaţa următoare nici o clipă şi, mergând prin pădurea mare, găsi într-adevăr Lacul Alb şi Muntele Negru. Ajuns la lac, avu parte de o privelişte neaşteptată, căci la mal văzu multe şi neasemuit de frumoase zâne ale apei, care se scăldau, glumind voioase. Zărindu-l pe voinic, îi făcură semne şi-i strigară să vină să se joace cu ele. Florian nu contenea să se minuneze de frumuseţea nemaipomenită a acestor făpturi, se apropie, fără să-şi ia ochii de la ele, la care şi zânele înotară spre el, căci şi lor le plăcea în chip deosebit mândreţea de fecior. Una îl întrebă cum îl cheamă, alta câţi ani are, o a treia de unde vine, a patra încotro merge şi tot aşa, fiecare dintre ele altceva. Răspunse tuturor până ce ele ajunseră să-i ştie peripeţiile şi dorinţele tot atât de bine ca şi el. Toate îl sfătuiră însă stăruitor să nu se ducă la Muntele Negru, căci acolo domneşte Moartea însăşi şi de ea nu scapă nici un muritor. Dar Florian răspunse:

— Nu mă tem de diavol şi cu atât mai puţin de Moarte. Mama mea e bolnavă şi trebuie să bea din apa aia.

— O, prea frumosule fecior, spuseră zânele, din nou mâhnite, dacă o să pleci, soarta ta o să ne umple de durere! Rămâi la noi, o să te iubim şi-o să te îngrijim cât ai să trăieşti, o să ai tot ce-ţi pofteşte inima!

Voinicul însă ţinu piept ademenirilor lor şi stărui s-aducă apă din izvorul de la Muntele Negru, chiar dacă astfel avea să-şi piardă viaţa. Zânele fură foarte îngrijorate din pricina asta şi tot mai încercară să-l oprească, aruncând peste el vălurile lor subţiri de ceaţă şi înfăşurându-l uşor în ele. Florian însă nu se lăsă abătut din drumul său şi merse voiniceşte înainte prin ceaţa ce înconjura ca o coroană albă piciorul Muntelui Negru.

Urcă tot mai sus prin văi întunecate şi văgăuni care străpungeau muntele pe toate laturile; pătrunse într-o pădure întunecoasă, unde nu mai avea sub picioare decât pietre sterpe şi goale, ici-colo landă uscată. Vârful muntelui era de asemenea înconjurat de o negură cenuşie, deasă, astfel că nu-l putea zări şi, spre uimirea sa, se pomeni pe neaşteptate în faţa izvorului format de apa vieţii. Se aplecă repede ca să ia apă de pe suprafaţa întunecată, dar ceva se mişcă sub genunchi săi şi deodată un vârtej îngrozitor îl smulse de-acolo, îl făcu mii de fărâme în aer, pe care le lăsă să cadă la malul Lacului Alb.

În timpul ăsta, mama lui Florian se duse la iubitul ei şi bucură împreună cu el că de-acum încolo feciorul ei nu avea să se mai întoarcă să-i supere, iar ei puteau să se lase în voia dragostei lor.

— Ştiam prea bine că n-o să se mai întoarcă de-acolo şi că n-o să aducă apă de la izvorul vieţii, zise balaurul spurcat.

Se lăsă seara, veni noaptea şi prinţesa nu se mai despărţea de acela pentru care nutrea o patimă nestăvilită.

La miezul nopţii, când luna plină se afla tocmai deasupra Lacului Alb, iar razele sale albastre de lumină pluteau tremurând peste undele încreţite, zânele apei se treziră din somnul lor de pe fundul lacului şi se ridicară la suprafaţă. Mai întâi ieşi regina, apoi se iviră şi celelalte din toate părţile, glumind şi hârjonindu-se, până când una, cu un ţipăt jalnic, veni în goană, arătându-i reginei inima lui Florian, care căzuse în lac. Recunoscând-o, regina se întristă foarte tare, îşi chemă zânele şi le spuse să caute la mal şi pe fundul lacului şi să aducă ce vor mai putea găsi din trupul nefericitului voinic. Nu trecu multă vreme, şi se întoarseră toate, la fel de bucuroase pe cât de abătute fuseseră când se despărţiseră, ţinând fiecare în sus câte o bucăţică găsită din Florian. Regina alcătui din nou trupul voinicului şi trimise pe una din zâne după apa vieţii, pe alta după flori, pe care aşeză mai apoi leşul. După ce îi puse şi inima la loc, îl stropi cu apa vieţii şi, iată, voinicul se trezi ca dintr-un somn greu. Uitându-se în jur şi văzând Muntele Negru, îşi aminti de apa vieţii pe care trebuia s-o aducă mamei sale. Voi să plece degrabă, crezând că ce păţise pe munte fusese doar un vis. Regina zânelor însă îl opri, spunându-i:

— Nu te mai duce pe Muntele Negru, altminteri Moartea o să te facă praf de tot!

Apoi îi povesti cum îl adunase din bucăţele şi-l preveni să nu se mai încreadă în mama lui, căci, orbită de patima sălbatică pentru balaurul spurcat, îl slobozise pe acesta şi încercase de trei ori să-şi ducă propriul fecior la pierzanie. La început Florian nu vru să creadă şi îi spuse reginei zânelor:

— Tu, care mi-ai dăruit a doua oară viaţă, nu-mi cere să mă încred doar în vorbele tale, ci îngăduie-mi să văd cu ochii mei adevărul amar.

— Atunci, întoarce-te acolo, îi răspunse regina, ia apa vieţii pe care o să ţi-o dea una din slujitoarele mele, strecoară-te uşor în palat şi du-te în sala în care îl ţii legat pe balaurul cel mare; la uşa acesteia ai să auzi ceea ce acum nu vrei să crezi.

Florian mulţumi reginei pentru binefacerea ei şi, după ce primi de la una din zânele frumoase, în ditamai scoică de mare, apa vieţii, se despărţi duios de regină şi de zânele ei, care se îmbulzeau în jurul lui ca să-i ureze cât mai prietenos mult noroc.

Când ajunse la palat, amintindu-şi de povaţa reginei, se strecură uşor pe scări în sus şi merse drept la încăperea în care îl zăvorâse pe balaur. Zăvorul era tras şi când se uită pe gaura cheii îşi văzu mama stând alături de un tânăr frumos, pe al cărui chip recunoscu însă expresia groaznică a balaurului celui mare. Florian văzuse destul ca să se încredinţeze de tot ce-i spusese regina zânelor. Se duse încet în încăperea în care stătuse cu mama lui şi o strigă tare. Ea apăru curând, îi căzu de gât şi se prefăcu a plânge de bucurie, căci îl crezuse mort, dar iată că, în cele din urmă, se întorsese. Văzând această prefăcătorie nemaipomenită, voinicul fu cuprins de o asemenea silă de maică-sa, încât nu putu vorbi nici un cuvânt cu ea. Femeia ieşi să-i pregătească ceva de mâncare, el însă nu mai aşteptă, ci se trânti în pat, făcându-se că doarme ca să nu fie silit să-i vorbească.

Noaptea auzi cum se scoală din pat şi se furişează în vârful picioarelor, pricină pentru care se luă după ea şi se opri în faţa acelei uşi nenorocite, dincolo de care se afla balaurul mincinos. Privi şi ascultă, dar nu auzi decât hohote de plâns şi sărutări, pe deasupra zări şi ochii sclipind verde ai dihaniei. Nu trecu mult şi auzi glasul acestuia:

— Nu te necăji, dulce prinţesă, mâine am să-l omor chiar eu. Mâine dimineaţă să-i spui: „Fiule, săgetează-mi pasărea aia frumoasă care stă în copacul din faţa odăii noastre”. O să pun eu acolo o pasăre, iar când o să întindă arcul, o să-l pândesc de sus, de la fereastră, şi o să mă las sub chip de balaur asupra lui şi o să fac în aşa fel încât să nu-şi mai atingă sigur ţinta.

— Da, duh al sufletului meu, fă aşa, ca să ne putem lăsa odată în voia dragostei noastre, zise prinţesa.

Florian, ştiind acum ce are de făcut, se îndepărtă. De dimineaţă, după ce isprăvise de mâncat, mamă-sa îi vorbi într-adevăr aşa cum o învăţase balaurul, astfel încât voinicul abia îşi ţinu firea. Dar tăcu şi, când maică-sa îi arătă o pasăre frumoasă care stătea în copacul din faţa ferestrelor lor şi pe care trebuia s-o săgeteze, coborî jos, dar îl luă în ascuns la ochi şi pe balaur, care îl pândea de sus. Se prefăcu a-şi aşeza cu mare băgare de seamă săgeata în arc şi a se pregăti să ţintească, clipă în care balaurul se năpusti fulgerător, dar Florian se feri, îl apucă de gât cu o mână, îi smulse cu cealaltă limba, îl legă din nou de stâlpul de marmură şi aşa legat îl azvârli în pădure, strigându-i:

— De-acolo, ajută-te singur să cobori cu minciunile tale spurcate.

Limba însă i-o aruncă celor cincizeci şi nouă de balauri care stăteau tot înlănţuiţi sus şi, fireşte, ea dispăru într-o clipită printre aceste dihănii înfometate.

Întorcându-se în odaia lui, îi ieşi înainte mamă-sa, albă la faţă, şi vru să-l linguşească îmbrăţişându-l. Căci, spuse ea, balaurul spurcat, care îşi rupsese pesemne lanţurile, o speriase, desigur, grozav. Dar, plin de mânie furioasă, Florian îi zise:

— Înapoi, mamă denaturată ce eşti! Te cunosc şi ştiu cine a dat drumul dihaniei. De astă dată nu vreau să-ţi fac nici un rău, căci m-ai născut şi ai îndurat ocară şi chinuri din pricina mea. Dar din acest ceas te părăsesc, n-ai decât să rămâi în acest palat al balaurilor şi să te drăgosteşti cu celelalte dihănii.

Cu aceste vorbe plecă şi o lăsă acolo, jelindu-se, în mizerie şi căinţă. Curând se şi stinse. El însă plecă în lumea largă plin de dorinţa de a săvârşi alte fapte mari.