Fata frumoasă a unui împărat se făcu mare şi mama ei vitregă îi zise atunci împăratului:

— Fata noastră a crescut, s-o mărităm.

Împăratul însă, care îşi iubea mult fata şi nu se despărţea bucuros de ea, nu se învoi, cu atât mai mult cu cât nici prinţesa n-avea chef de-aşa ceva. Dar pentru împărăteasa pizmaşă, fata fusese dintotdeauna un spin în ochi şi femeia câinoasă nu se gândea decât cum să facă s-o alunge de-acasă.

Trebuind împăratul să plece odată la război şi rămânând împărăteasa singură cu prinţesa acasă, se pomeni că are mână liberă. Porunci de îndată ca fata ei vitregă să fie întemniţată şi să nu i se dea trei zile şi trei nopţi nimic de mâncat şi de băut. A patra zi, în fine, îi trimise o bucăţică de pâine şi-un ulcior cu apă în care aruncase însă un pui de şarpe. Biata prinţesă, care de foame şi sete nu mai ştia pe ce lume e, se năpusti asupra ulciorului şi, fără să bage de seamă, bău apa cu şarpe cu tot, după care înghiţi la fel de lacom şi bucata de pâine. Din acea clipă i se dădu iarăşi să mănânce şi să bea, cu toate că era ţinută în temniţă. După zece luni şarpele crescuse mare în trupul ei, iar fata se făcuse groasă şi se umflase.

Întorcându-se acum împăratul de pe câmpul de bătaie, împărăteasa haină se duse la el şi-i zise:

— Iată, să vezi cât de mare s-a făcut fecioara neprihănită, fata ta. N-a vrut să se mărite, iar acum a pătat cinstea casei noastre.

Împăratul o chemă atunci pe prinţesă şi, văzând-o, nu mai conteni s-o mustre şi s-o chinuie, cu toate că fata îşi mărturisea nevinovăţia şi povestea ce păţise în lipsa lui. Împăratul o iubea prea mult ca să pună să fie ucisă, în schimb îi zise să plece şi să nu mai cuteze vreodată să i se înfăţişeze înaintea ochilor. Porunci apoi să i se facă douăsprezece rochii strălucitoare pe care trebui să le pună pe ea, iar pe deasupra lor o haină de lemn. Îmbrăcată astfel, plângând şi suspinând, dar spre marea bucurie a maşterei câinoase, fu dusă într-un loc pustiu şi lăsată acolo singură. Foamea şi nevoia o mânară din pustietate pe biata copilă părăsită şi ea merse mai departe până ce ajunse într-un oraş, unde domnea un alt împărat, împreună cu întreaga sa curte. Se duse la palat şi se înfăţişă acolo la bucătărie, la servitorimea cea mai umilă a împăratului, cerând o slujbă. Din pricina hainei de lemn şi a înfăţişării sale sfioase, oamenii aceia râseră de ea şi o batjocoriră, zicând că împăratul are trebuinţă nu de oameni de lemn, ci de unii harnici şi săritori. În vreme ce o luau astfel în derâdere, trecu pe-acolo prinţul şi, pentru că nu ştia ce ar fi fost de făcut cu rochia de lemn a străinei, se apropie şi o întrebă ce căuta aici şi ce voia, la care fata îl rugă să-i dea o slujbă. Întrebată ce ştie să facă, răspunse:

— Ah, puţine lucruri, domnule, dar dă-mi slujba cea mai umilă, atât cât să-mi pot duce zilele, şi credinţa cu care te voi sluji te va despăgubi, cu siguranţă, de îndemânarea care-mi lipseşte.

Prinţul fu mişcat de rugămintea fetei de lemn: o făcu păzitoare de gâşte. Şi, văzând cât de nemilos se purtaseră cu ea ceilalţi slujitori, îi mai dădu şi o cămăruţă retrasă, numai pentru ea. A doua zi, fata mâna gâştele împăratului la păscut şi, deoarece la prânz era foarte cald şi cârdul de păsări începu să se scalde, se dezbrăcă şi ea, cu gândul să facă acelaşi lucru. Câţiva secerători care lucrau în apropiere, dar pe care ea nu-i văzuse, băgară de seamă şi se minunară tare, văzând cum îşi scotea una după alta cele douăsprezece rochii strălucitoare, una mai preţioasă decât alta. Întorcându-se seara acasă, se duseră la prinţ şi-i dezvăluiră ce văzuseră pe islazul gâştelor şi nu conteneau să povestească despre rochiile frumoase ale fetei de lemn. Ziua următoare, când păzitoarea de gâşte mână din nou la păscut cârdul sâsâitor, prinţul i-o luă înainte, pe drumuri de ea încă neştiute, şi se ascunse într-un tufiş; căci bucuros ar fi vrut să ştie ce văzuseră de fapt secerătorii la fata de lemn. Făcându-se din nou cald, păzitoarea de gâşte se scăldă în acelaşi loc ca ieri şi, după ce îşi lepădă haina de lemn şi începu să se dezbrace, dând la iveală o rochie mai frumoasă şi mai strălucitoare decât alta, prinţul pricepu că lucrătorii săi nu-l minţiseră, iar mirarea lui fu tot atât de mare ca şi a lor. După ce se dezbrăcă de tot şi intră în apă, prinţul nu-şi mai putu lua ochii de la ea, căci nici nu visase o frumuseţe atât de nemaipomenită. Îşi ieşise aproape din fire şi era gata-gata să strige, dar se temu ca fata să nu se sperie şi să se supere, văzând că fusese urmărită. Tăcu, de aceea, până ce ea ieşi din apă şi se îmbrăcă. De astă dată, puse de-o parte şase rochii ca să le ducă astfel acasă. Deoarece arşiţa era foarte mare, fetei i se făcu sete, dar nu ştia de unde ar fi putut să bea; căci de apa în care se scăldase îi era silă. Poate pentru a uita de sete, poate doar pentru a se odihni, se aşeză la umbra unui copac şi adormi. După câtăva vreme prinţul văzu cum din gura pe jumătate deschisă a fetei ieşea, încet şi tot mai lung, un şarpe urât. Se înfioră şi se apropie ca să-l omoare. Când fu îndeajuns de aproape, aruncă după el cu un inel de aur pe care-l scoase din deget şi cu care nimeri şarpele în cap; speriat, acesta ieşi afară şi se îndepărtă cu un şuierat. Prinţesa se trezi însă şi se ridică, dar nu-l văzu pe prinţ care se ascunsese repede. Se simţea, nu ştia nici ea de ce, foarte uşurată şi îi mulţumi de aceea cu recunoştinţă lui Dumnezeu. Văzu apoi inelul zăcând în iarbă, îl luă, se ridică şi, deoarece se lăsase seara, mână gâştele spre casă.

Prinţul i-o luase iarăşi înainte pe scurtătura lui. Acasă, prinţesa se îngriji de gâşte şi apoi se îndreptă spre cămara ei, dar prinţul îi tăie drumul şi o întrebă de unde avea inelul frumos de pe deget. Răspunse cu sfială că-l găsise pe islazul gâştelor. Atunci el îi spuse:

— Inelul e al meu şi l-am pierdut acolo.

Fata îl scoase degrabă ca să i-l dea, dar prinţul nu vru să-l ia, ci i-l puse chiar el în deget, zicând:

— Păstrează-l, copilă bună, păstrează-l din partea mea, căci vreau să te iau de nevastă.

Sărmana roşi atunci, gândind că prinţul nu voia decât să-şi râdă de ea, şi spuse:

— Cum ar putea un prinţ ca tine să ia de nevastă o biată fată de lemn?

Prinţul rămase însă neclintit în gândul său, zicând că-i place aşa cum e. Atunci fata se învoi şi-i făgădui să-l ia de bărbat.

După care prinţul alergă la tatăl său, împăratul, şi-i spuse că voia să se însoare cu fata de lemn, păzitoarea de gâşte. Auzind asta, împăratul se mânie straşnic şi se împotrivi răspicat dorinţei sale. Dar prinţul nu se lăsă abătut de la planul său; căci el o văzuse bine pe fată, aşa cum era, şi se aprinsese de dragoste pentru ea. Prin urmare, ca să nu stârnească mânia tatălui său, împăratul, se însură în taină cu fata de lemn. Aflând împăratul cele petrecute, se supără foarte tare, dar se deprinse apoi cu ele şi îi dădu fiului său în palat patru odăi, în care putea să locuiască cu ea; fata rămase însă păzitoare de gâşte ca mai înainte.

Într-o duminică, după ce-şi mânase cârdul de gâşte acasă, îmbrăcă una din rochiile ei frumoase, dar fără a-şi pune pe deasupra haina de lemn, şi merse la biserică, unde toţi o admirară din pricina frumuseţii ei. Atunci se duse şi prinţul la tatăl său, întrebându-l cine era frumoasa necunoscută, iar când împăratul răspunse că nu ştie, prinţul îi zise:

— Ah, tată, de ce n-ai şi tu o nevastă atât de frumoasă?

Slujba se termină şi toţi cei de faţă plecară, fiecare în drumul său, iar frumoasa necunoscută se amestecă în mulţime şi se strecură neobservată spre casă, unde se schimbă imediat şi deveni iar fata de lemn.

Duminica următoare, tot aşa, numai că de astă dată îmbrăcă o rochie şi mai frumoasă, iar prinţul puse împăratului aceleaşi întrebări ca rândul trecut, după care acesta plănui ca duminica viitoare să pună oameni de strajă la toate porţile care să ia aminte de unde vine şi încotro se duce frumoasa necunoscută.

A treia duminică îi aduse din nou la biserică pe împărat şi pe poporeni, printre care se afla iarăşi femeia frumoasă, despre care nimeni nu ştia nimic. Astăzi părea şi mai frumoasă şi mai fermecătoare decât în celelalte două dăţi, iar prinţul se simţea din pricina asta foarte fericit. Când se termină slujba şi mulţimea se revărsă pe toate uşile, necunoscuta încercă din nou să se strecoare nebăgată în seamă, dar dădu peste tot de străji şi astfel rămase până la urmă singură în biserică. Observându-i stinghereala, prinţul se duse la împărat şi-i spuse:

— Tată, dă drumul străjilor; căci femeia frumoasă nu e alta decât păzitoarea de gâşte, nevasta mea de lemn.

Auzind acestea, împăratul se uimi nespus, dar se şi bucură la fel de mult. Se duse la frumoasa-i noră, o îmbrăţişă şi îi ură noroc. Întorcându-se acasă, puse să se facă de îndată pregătiri pentru petreceri mari de nuntă; căci acum îi părea rău că feciorul său, prinţul, se căsătorise în taină şi de aceea voia să prăznuiască de astă dată nunta de două ori mai strălucit. Scrise de îndată carte vecinului său, tatăl norei sale, în care îl poftea la sine într-o anumită zi, căci atunci fata lui avea să se cunune solemn cu tânărul împărat. Când tatăl fetei alungate află că ea avea să devină nora unui mare împărat, aduse laudă puterii lui Dumnezeu şi se bucură auzind asemenea lucruri despre sărmana şi draga lui copilă. Răspunse de aceea grabnic că va veni şi nu se lăsă multă vreme aşteptat, ci se ivi curând cu mare alai. Când însă i se povestiră îndeaproape toate întâmplările minunate şi când află de răutatea cumplită care îl împinsese să-şi alunge fata nevinovată, îl cuprinse o mare mânie şi trimise pe loc oameni cu însărcinarea să-i taie capul femeii haine. Petrecerile de nuntă merseră înainte cu nemaipomenită strălucire, iar tinerii trăiră mulţi ani fericiţi şi mulţumiţi.