Pe un împărat, a cărui nevastă murise, îl bătu gândul cumplit de a se însura cu fata lui. Dar fata nu se învoi în ruptul capului şi găsi într-asta un sprijin în doica ei, căreia îi încredinţa toate tainele inimii sale. Când împăratul o încolţi iarăşi cu cererile lui, fata îi zise, la sfatul bătrânei, că va fi gata să-i împlinească dorinţa, dacă va primi o rochie splendidă de argint. Împăratul puse degrabă să i se facă o asemenea rochie şi i-o aduse chiar el, nădăjduind că astfel fata nu se va mai codi multă vreme. Dar prinţesa, sfătuită iarăşi de doică, ceru acum o rochie splendidă de aur, al cărei preţ trebuia să îl întreacă de zece ori pe acela al rochiei de argint. Atunci împăratul porunci tuturor meşterilor din împărăţie să facă o astfel de rochie şi să ia pentru asta oricât de mult aur voiau din vistierie. Când rochia fu gata şi împăratul plin de bucurie i-o duse prinţesei, o găsi pe aceasta tot atât de nehotărâtă ca mai înainte, ba acum ceru chiar o rochie de diamante care să întreacă preţul celei de aur de zece mii de ori.

— Această rochie, zise doica, va întrece bogăţia vistieriei sale, nu va putea s-o facă şi atunci cererile vor lua sfârşit.

Împăratul, deşi uimit de pretenţia nemăsurată a fetei, dar spre a-şi impune voinţa, îşi slei vistieria, iar ceea ce mai trebuia, puse să fie luat cu sila de la popor. Izbuti astfel să adune atât cât era necesar ca să se facă o rochie de diamante care întrecea de zece mii de ori preţul rochiei de aur. Prinţesa se sperie când îi aduse rochia şi îl rugă să o mai lase o zi să chibzuiască. Împăratul se învoi, iar ea se sfătui în acest timp cu doica; aceasta o sfătui să-i mai ceară tatălui ei o rochie, pe care el să n-o poate face, o rochie din piele de purice, garnisită cu piele de păduche. Aflând de noua dorinţă a prinţesei, împăratul se mânie, dar nu spuse nimic, ci porunci de îndată să se facă o astfel de rochie. Dură un an până ce se adunară la un loc toate blănăriile şi pieile pentru rochie, şi apoi încă un an până ce putură fi cusute. Apoi împăratul duse fetei rochia; la sfatul doicei, ea se învoi de astă dată, fără altă vorbă, la cununie.

Seara, când intră cu el în odaia nupţială, îl rugă s-o mai lase puţin afară. El nu voi, căci nu avea încredere în ea, gândind că voia să fugă. Fata îi dădu însă capătul unei sfori pe care şi-o legase de mâna stângă şi-i spuse că, dacă întârzie, să tragă de ea. Atunci, tatăl scârbavnic se învoi şi prinţesa se furişă pe uşă afară, unde o aştepta doica cu un ţap bătrân, căruia îi legară repede sfoara de coarne. Apoi prinţesa îşi îmbrăcă toate rochiile, mai întâi cea de diamant, peste ea cea de aur, apoi cea de argint, iar pe deasupra rochia respingătoare pe care i-o făcuse la urmă împăratul. Aşa fugi prinţesa.

Între timp, împăratul aştepta nerăbdător şi după o vreme trase uşor de sfoară, afară însă ţapul trăgea şi el. Împăratul trase în cele din urmă mai puternic, dar ţapul nu se dădu nici el bătut, aşa că, mânios, împăratul sări în sus şi deschise uşa. Cât de uimit rămase, văzând în locul fermecătoarei sale fete doar un ţap negru, scârnav, care se îndesa în el nepotolit şi încerca să se hârjonească, împungându-l cu coarnele în chipul cel mai gâdilicios. Împăratul se întoarse în odaia nupţială şi îşi chemă oamenii, care veniră în frunte cu doica. După ce îşi răcori mânia şi-şi povesti păţania cu un potop de vorbe de ocară, împăratul porunci să fie scos de-acolo ţapul. Doica începu să ţipe:

— Tiran al copilului tău, vezi cât de departe ai împins lucrurile? Dumnezeu te-a pedepsit din pricina căsătoriei de neiertat, luându-ţi fata şi prefăcând-o în această respingătoare dihanie încornorată.

Astfel, şi cu multe alte vorbe asemănătoare, doica şireată îl încredinţă pe stăpânitorul înşelat că mânia dreaptă a lui Dumnezeu făcuse această minune, pricină pentru care el se ruşină, iar despre această întâmplare nu se mai vorbi nimic.

Între timp, prinţesa fugise într-o pădure mare unde, fiind tocmai anotimpul potrivit, se hrăni cu boabele şi alunele care se găseau prin tufe. Se întâmplă atunci ca fiul de împărat din împărăţia în care se afla pădurea să organizeze aici o mare vânătoare. Era către seară, când prinţul, însoţit doar de un slujitor, porni să urmărească un porc mistreţ într-un mărăciniş adânc. Cât de mare îi fu mirarea să vadă aici strania sălbăticiune şi, neştiind ce să facă, întinse arcul s-o săgeteze. Dar văzând că nu se mişcă, se căţără în copac şi prinse vie fiara necunoscută. Ciudăţenia din pădure fu purtată cu chiote de bucurie prin oraş şi dusă la palat, unde, din pricina pielii sale scârnave, o lăsară în seama porcarului. Acesta o închise în cea mai proastă cocină, deasupra căreia era un coteţ de găini, în aşa fel încât pielea sălbăticiunii necunoscute ajunse într-o stare şi mai jalnică. Iar din tot ce i se punea în faţă să mănânce, nu lua decât boabe şi alune de pădure.

Curând avu loc în oraş o petrecere strălucitoare. Fiul unui domn de vază de la curte avea nuntă. Toată lumea frumoasă a femeilor şi fetelor, ca şi toţi domnii, indiferent de ce nume vor fi purtat, erau adunaţi acolo. Atunci, când se lăsă seara, prinţesa îşi lepădă la iuţeală îmbrăcămintea ei scârnavă, aşa că acum ieşi la iveală rochia de argint, şi se duse la nuntă. Prinţul, care se afla şi el acolo, o văzu, dansă cu ea şi, deoarece fata îi păru neobişnuit de frumoasă, îi dărui un inel foarte preţios, după ce mai înainte vorbise îndelung, iar la urmă dansase numai cu ea. Către dimineaţă frumoasa necunoscută dispăru din sală, fără ca cineva să bage de seamă încotro plecase. Ea îşi puse din nou rochia de cocină şi se culcă liniştită în cocina de porci.

A doua seară apăru iarăşi la nuntă, de astă dată în rochia de aur. Prinţul, care o căutase îndelung, se bucură nespus văzând-o şi nu se mai mişcă de lângă ea, căci tare ar fi vrut să afle cine era necunoscuta care avea o asemenea bogăţie nemaipomenită şi o asemenea frumuseţe strălucitoare. Oricât se strădui să vegheze ca iubita să nu-i dispară, ea se folosi şi de astă dată de o clipă prielnică şi, înainte ca cineva, în afară de prinţ, să-şi dea seama că nu mai era în sală, se şi afla din nou liniştită în cocina de porci, ascunsă în rochia ei murdară.

A treia seară necunoscuta apăru din nou la nuntă, unde bogăţia fără seamăn a rochiei ei de diamante stârni mirarea tuturor. Şi prinţul se gîndi că o fată care poartă o rochie de un asemenea preţ imens trebuie să fie de rang înalt, dar frumuseţea ei i se părea de o mie de ori mai strălucitoare. Era din nou foarte fericit şi vorbi de astă dată numai cu ea, fără să poată totuşi afla, nici de astă dată, spre marea lui părere de rău, cine era şi de unde venea. Când se crăpă de ziuă, necunoscuta se furişă din nou cu atâta şiretenie afară din sală, încât nici prinţul şi nici altcineva nu băgă de seamă pe moment dispariţia ei.

Nunta se terminase şi prinţul nu mai trăgea nădejde să-şi vadă iarăşi necunoscuta iubită. Ceea ce îl îmbolnăvi de-a binelea. Nici prinţesa nu mai stătea la fel de liniştită ca mai înainte în cocina de porci; căci şi ea îl îndrăgise pe prinţ. Trecură astfel câteva zile fără ca prinţul, care se stingea aproape de dor, să-şi fi părăsit patul. Atunci veni să-l vadă unul din prietenii săi şi prinţul puse să i se pregătească o gustare. Întâmplător, sălbăticiunea din pădure ieşise din cocina de porci şi venise la bucătărie; căci, purtându-se atât de liniştită şi de cuminte, fusese lăsată să umble liber; se rugă să i se dea voie să se încălzească puţin la foc, căci în cocina ei era tare frig. După oarecari codeli, slujnica de la bucătărie o îngădui şi sălbăticiunea se lăsă pe vine lângă vatră. Când se puse laptele la foc, întrebă pentru cine era. Răspunzându-i-se că pentru prinţ, îşi scoase pe neobservate din deget inelul pe care i-l dăduse prinţul la nuntă şi-l aruncă în oală. După ce se încălzi, se strecură din nou în cocina ei de porci, se îmbrăcă acolo în rochia de diamante şi acum era din nou cea mai frumoasă prinţesă.

Între timp, prinţul îşi lua gustarea cu prietenul său şi mai să nu-şi poată veni în fire de mirare când, la fundul oalei cu lapte, dădu peste inelul ce-l dăruise iubitei sale necunoscute. Puse îndată să fie chemată slujnica de la bucătărie care pregătise gustarea, dar aceasta se jură că nu ştia cum ajunsese inelul în lapte. Prinţul cercetă mai departe, întrebând cine se mai aflase la bucătărie. Atunci, după multă şovăială, slujnica mărturisi că fusese ciudăţenia slută din pădure, care se încălzise la foc. Prinţul se duse atunci neîntârziat cu prietenul său la acea cocină, unde era închisă sălbăticiunea scârnavă. Dar cum deschise uşa şi privi înăuntru, de uimire bucuroasă se dădu trei paşi înapoi; căci acolo, îmbrăcată în rochia ei bogată şi strălucitoare, stătea frumoasa, prea iubita lui necunoscută. Ea ieşi afară şi zise:

— Eu sunt, prinţul meu.

Întrebând-o cum de ajunsese în acest loc respingător, ea îşi istorisi păţania care îi uimi pe toţi. Prinţul o strânse atunci cu duioşie în braţe şi curând o nuntă strălucitoare, spre bucuria întregii curţi, puse capăt acestei poveşti.