Unui bătrân sărac, care toată viaţa se hrănise de pe urma îndeletnicirii sale de tăietor de lemne, dar care acum putea din ce în ce mai greu să găsească cele necesare traiului alor săi, i se făcuse lehamite de viaţă. Într-o zi, ducându-se la oraş să vândă lemnul pe care îl tăiase anevoie, luă funia cu care obişnuia să-şi lege povara şi o prinse de un copac ca să se spânzure. De cum se urcă în copac, apăru diavolul şi-l întrebă:

— Măi, omule, ce-ai de gând?

— Vreau să mă spânzur, veni răspunsul deznădăjduit, căci nu mai pot să car lemne!

— Atunci, zise acela, nu mai căra, dacă nu-ţi place.

— Nu se poate, răspunse tăietorul de lemne, căci cine mi-ar mai hrăni nevasta, fata şi câinele?

Diavolul râse şi zise:

— Dar cine-o s-o facă dacă bătrânul cariu o să zboare-n vânt?

Asta îl făcu pe bătrân să-şi vină-n fire şi să continue să stea de vorbă cu diavolul, care până la urmă îi făgădui o mare bogăţie de aur şi argint, dacă se învoia să-i dea ceea ce avea să-l întâmpine în faţa casei în seara aia. Tăietorul de lemne se gândi pe loc la bătrânul său câine care, în fiecare seară, când se întorcea ostenit de la pădure sau din oraş, îi ieşea în cale, dând din coadă bucuros. De el credea că se putea cel mai uşor lipsi, dacă ar fi fost să ajungă un om foarte bogat, aşa că nu mai stătu mult pe gânduri şi-i făgădui diavolului ceea ce îi ceruse.

De astă dată se întoarse acasă sprinten şi voios; se grăbea atât cât îi îngăduiau picioarele sale bătrâne şi ajunse aproape fără suflare în apropierea colibei. Dar cât de tare se sperie cînd, încă de departe, îşi văzu fata, singurul său copil, cum se grăbea spre el, strigându-i bucuroasă:

— Tată, vino repede să vezi ce minune a făcut bunul Dumnezeu cu noi şi cu bordeiul nostru. Paiele de sub capră şi inul de pe podea s-au prefăcut în aur.

— Ah, fata mea, ăsta-i un ceas trist pentru noi, răspunse abătut bătrânul.

Dar îşi veni de îndată în fire ca să nu dezvăluie ceea ce se petrecuse acolo, în pădure, între el şi încă cineva, şi zise:

— Hai, copilă, să vedem ce minune s-a petrecut.

Intrară astfel în colibă, unde, în cămara strâmtă, începură toţi, mama, fata şi câinele, doar bătrânul nu, să sară în sus de bucurie.

A doua zi de dimineaţă, soarele încă nu răsărise, tăietorul de lemne îi zise fetei sale să se îmbrace şi să meargă cu el la pădure. Voioasă, fata cuminte îi dădu ascultare, căci nu se gândea, fireşte, la nimic rău. În pădure însă tatăl o duse la locul în care făcuse învoiala cu diavolul şi îi porunci s-aştepte până ce avea să se întoarcă. Fără să se îndoiască de adevărul acestor spuse, fata se aşeză pe iarbă şi aşteptă până se lăsă seara, dar degeaba. În fine, tocmai când era gata să înceapă a plânge deznădăjduită, se ivi Fecioara Maria care o întrebă ce făcea acolo, dacă aştepta pe cineva. Fata îi răspunse că da şi că tatăl ei trebuie să vină dintr-o clipă în alta.

— Ah, copila mea, îi zise Maica Domnului, tatăl tău n-o să se mai întoarcă, te-a părăsit pentru totdeauna. În schimbul comorii mari pe care aţi primit-o ieri, te-a făgăduit diavolului, care vine să te ia de-aici.

La aceste cuvinte, biata copilă se sperie foarte tare şi începu să plângă amarnic. Maica Domnului însă îi dădu curaj, zicându-i:

— Iată, fata mea, fac aici un cerc în jurul tău, din care însă nu trebuie să ieşi, orice s-ar întâmpla. După ce-am să plec, iadul o să-şi trimită toţi diavolii săi de foc, ca să te sperie şi să te ameninţe, dar n-au să-ţi poată face nimic! Să fii curajoasă, într-un ceas mă întorc la tine!

Cu aceste vorbe, Sfânta se făcu nevăzută şi în curând se iviră, sub cele mai înfricoşătoare şi hâde chipuri, sute de draci, care băteau în roţi de foc, le loveau de cerc sau încercau, cu ghiare murdare şi puturoase, s-o apuce pe sărmana copilă, dar văzând că aşa ceva nu era cu putinţă, aruncau în ea cu gunoaie şi bale urât mirositoare. Dar toate se spulberau neputincioase în faţa cercului curat. După un ceas, Sfânta Fecioară se întoarse aşa cum făgăduise şi, urlând sălbatic, dracii se ascunseră care încotro, neputând privi strălucirea Sfintei.

Aceasta o luă pe biata fată de mână şi o duse într-o grădină minunată, în care se afla o mândreţe de casă. După ce intrară înăuntru, Sfânta îi dărui ca să se joace doi porumbei orbitori, multe cărţi sfinte, frumoase, ca să citească şi să-nveţe, de asemenea o lumânare. Apoi îi atârnă de gât patru chei, spunându-i:

— Cu aceste chei, copilă dragă, ai voie să deschizi toate uşile şi să intri în toate odăile, doar de odaia care se deschide cu cheia de lemn să te fereşti.

Fata făgădui să asculte şi, după ce Sfânta ei ocrotitoare plecă, deschise una din uşile care îi erau îngăduite. Intrând în odaie, aproape nu putu să înainteze, atât era de fermecată de minunăţiile care se înfăţişau aici ochilor ei. Zăbovi o zi, apoi plecă. Maica Domnului îi ieşi în cale şi o întrebă unde fusese. Fata răspunse:

— Am petrecut o zi în rai.

— Nu o zi, îi răspunse Maria, ci un an întreg ai stat înăuntru.

Ziua următoare, fata deschise o a doua uşă şi fu şi mai fermecată decât ieri de ceea ce vedea. De astă dată nu putu să zăbovească mai mult de un ceas, căci minunăţia era prea mare. Ieşind de-acolo, se pomeni din nou cu Sfânta Fecioară, care o întrebă cum fusese. Ea zise:

— Am petrecut un ceas în rai, a cărui frumuseţe şi minunăţie le-au întrecut pe cele de ieri.

La care Sfânta îi spuse:

— Nu un ceas, ci vreme de trei vieţi de om ai admirat slava lui Dumnezeu.

A treia zi fata trecu de o a treia uşă, dar din pricina strălucirii care o întâmpină acolo nu-şi putu ţine ochii deschişi decât un minut, după care, cu ei închişi, se întoarse înapoi, iar când ajunse în odaia ei şi Fecioara Maria o întrebă unde fusese, ea îi răspunse:

— Azi am aruncat doar o privire spre strălucirea cerului, dar a trebuit să mă întorc de îndată, căci mă orbea.

Atunci Maria zâmbi şi-i zise:

— Te înşeli, copilă, căci ai petrecut o jumătate de veşnicie în lăcaşul Preafericiţilor.

După ce fusese în toate încăperile îngăduite, fata se împotrivi de câteva ori curiozităţii care o îmboldea ori de câte ori privea cheia de lemn pe care Maica Domnului i-o dăduse împreună cu celelalte, dar curând se pomeni în faţa uşii oprite, ascultă şi deschise. Aici o văzu pe Maica Domnului cum îi îngrijea rănile fiului ei, Domnul Cristos. Când Sfânta văzu că fata îi încălcase porunca, îi strigă mânioasă:

— Deschide-te, pământule, şi înghite-o pe neascultătoare!

Dar Cristos spuse:

— Nu, să aibă parte de altă pedeapsă ca să-şi ispăşească greşeala.

După care Maria o luă de mână şi o duse într-o peşteră întunecată, în pământ, îi dădu toate felurile de hrană, dar o opri straşnic de a vorbi cu oricine ar fi acela; şi asta până când Prea Înalta însăşi avea să-i ridice opreliştea.

Fata trăi aici în izolare deplină multă, multă vreme, nemaivăzând oameni şi nemaiauzind nimic de ei. Se întâmplă însă ca feciorul împăratului, împreună cu un mare alai de vânătoare, să străbată odată pustietatea din apropierea peşterii şi, gonind după o sălbăticiune săgetată, să ajungă chiar în faţa sălaşului întunecat al locuitoarei din pădure. De îndată ce îi văzu frumuseţea, se apropie mai mult de ea, îi dădu bineţe şi îi ceru o băutură răcoritoare, cu care ea îl ospătă în chipul cel mai îndatoritor, fără însă să-i răspundă la nici una din întrebările sale.

Întorcându-se acasă, prinţul îi povesti tatălui său, împăratul, despre întâlnirea din pădure şi dădu glas hotărârii sale nestrămutate de a nu se însura decât cu această preafrumoasă fată din pădure, în ciuda muţeniei ei. Împăratul se împotrivi dorinţei feciorului său deoarece voia ca el să se însoare cu o prinţesă. Dar prinţul nu se lăsă înduplecat, ci o aduse din peşteră pe fecioara mută din pădure şi o luă de nevastă. După un an, ea îi născu doi copii frumoşi de aur, de care se bucură nespus şi bătrânul împărat, aşa încât nu mai avu nimic de zis despre căsătoria feciorului său cu o fată de obârşie atât de necunoscută. Deşi tot nu se împăca cu gândul că nora lui era mută, îi purta de grijă şi puse trei rânduri de străji în faţa odăii lehuzei ca nu cumva ei sau dragilor lui nepoţei de aur să li se întâmple vreo supărare.

Noaptea însă, când atât mama, cât şi îngrijitoarele ei dormeau, se ivi Maica Domnului şi luă cu ea un copil. Când îngrijitoarele se treziră şi văzură că un pătuţ era gol se speriară şi se temură foarte tare de mânia împăratului şi a prinţului. Prinseră de aceea o gâscă, o poleiră cu aur şi, de cum se făcu ziuă, alergară cu ea la împărat, minţind că nevasta prinţului nu e decât o vrăjitoare cumplită, căci în astă noapte îşi omorâse unul din copii şi îl prefăcuse într-o gâscă. Şi ele îi arătară, într-adevăr, gâsca împăratului care se mânie straşnic şi se duse pe loc la nora lui în odaie ca să-i ceară socoteală. Dar degeaba, deoarece nu obţinu decât lacrimile pe care sărmana le vărsa pentru pierderea copilului ei.

În noaptea următoare, Fecioara Maria luă şi pe celălalt copil, iar îngrijitoarele procedară ca în ziua trecută, arătând împăratului, cu aceleaşi minciuni, o a doua gâscă. Mânios la culme, împăratul alergă la lehuză, puse să fie smulsă din pat şi aruncată într-o temniţă adâncă, îi adună pe sfetnici spre a o judeca pe aceea care pătase cinstea casei şi a spiţei sale.

Deoarece însă, amintindu-şi de oprelişte, mama brutalizată se îndărătnicea să nu vorbească nimic, ci vărsa numai lacrimi amare, spre a-şi uşura durerea aprigă, sfetnicii împăratului nu voiră să ia nici o hotărâre în privinţa ei. În urmă ziseră să se înfăţişeze cazul unui număr de trei mănăstiri şi, ce vor hotărî acestea, să se aducă la îndeplinire. Zis şi făcut. Se trimiseră soli de încredere la trei mănăstiri, care se întoarseră toţi cu sentinţa ca soţia prinţului să fie zidită de vie. Hotărârea fu dusă la îndeplinire, iar curtea şi oraşul o uitară curând pe nefericită, în afară de bietul prinţ, soţul ei, care se gândea la ea cu mare durere în suflet, căci o iubea mult.

Sărmana mamă însă, care de îndată ce ultima piatră se aşeză deasupra capului ei se afla în pragul deznădejdii, primi o dulce mângâiere din partea Maicii Domnului, care îi aduse în temniţa întunecată amândoi copiii, sănătoşi şi bine îngrijiţi, îi dădu de-ale gurii, precum şi îngăduinţa de a vorbi din nou. Trei ani lungi petrecu nefericita în temniţa îngustă din zid, când prinţul, care nu-şi mai putea stăpâni dorul de nevasta lui iubită, puse să se dărâme zidul şi, spre bucuria lui nespusă, în faţa lui se ivi, înfloritoare, mama cu copiii de aur. El îi căzu de gât, iar când o auzi vorbind, mai să-şi iasă din fire de încântare. Îşi duse soţia degrabă la împărat care, şi el, nu fu mai puţin uimit şi bucuros de minunea nemaipomenită de care avusese parte nevasta fiului său şi dragii săi nepoţei de aur. Fericita mamă trebui să-şi povestească de mai multe ori întreaga viaţă, care îi mişcă până la lacrimi pe soţul ei şi pe înaltul domn bătrân şi îi făcu pe loc să-şi ceară iertare pentru nedreptatea pe care o săvârşiseră.

De bucurie, împăratul dădu apoi o mare petrecere, după care toţi trăiră laolaltă vreme îndelungată, fericiţi şi mulţumiţi. Iar cu timpul, copiii de aur deveniră cei mai falnici tineri.