Un împărat şi o împărăteasă care stăpâneau peste o mare împărăţie aveau trei fete nemaipomenit de frumoase. Făcându-se mari şi ieşind odată la plimbare, veni un balaur de negură şi o răpi pe cea mai mare din mijlocul lor. Pentru asta se făcu mare tulburare la palat, dar după o vreme nenorocirea se dădu uitării şi, într-o bună zi, stând celelalte două fete în foişorul palatului, se năpusti tot un balaur de negură, mai mare decât primul, şi, lăsându-se jos, o răpi pe cea de a doua fată de împărat. Plini de durere pentru soarta nefericită a fetelor lor, împăratul şi împărăteasa puseră ca mezina să fie păzită straşnic şi lăsată afară doar cu mare băgare de seamă. Cu toate astea nu putură să împiedice ca iarăşi un balaur de negură puternic, care îi întrecea în mărime pe ceilalţi doi, să se năpustească din văzduh şi cu repeziciunea fulgerului să răpească şi pe copila cea mai mică a împăratului.

Din pricina asta fu mare doliu, pe care întreaga curte trebui să-l ţină un an de zile. După o vreme însă împărăteasa născu un băiat sănătos şi puternic şi o mare bucurie puse stăpânire pe întreaga curte. Mai cu seama părinţii aproape că îşi uitaseră de fetele lor răpite; împăratul însă porunci straşnic împărătesei să fie cu mare băgare de seamă şi să nu iasă cu micuţul afară ca să nu-l răpească şi pe el balaurii.

Într-o bună zi împărăteasa şedea aşa, cu pruncul la piept, la poarta cetăţii împărăteşti. După ce se sătură să sugă, acesta îi vorbi maică-sii, care avea ochii în lacrimi, întrebând-o că de ce plânge. Dar ea îşi şterse ochii fără să-i răspundă. Când băiatul văzu din nou tristeţe pe faţa ei, o muşcă de sân şi o ameninţă că i-l va sfârteca, dacă n-avea să-i răspundă la întrebare. De durere, împărăteasa îi făgădui să-i spună tot ce a vrea să ştie, dar când el îşi descleştă dinţii, nu se ţinu de vorbă; atunci, mânios, sugarul se-ntinse până la acoperişul porţii, smulse o bârnă şi-o apăsă atât de tare pe sânul maică-sii, încât aceasta nu mai putu răbda şi-i povesti despre pricina supărării sale, dezvăluindu-i că avea trei surori care însă, încă dinainte de a se naşte el, fuseseră răpite de trei balauri puternici şi ţinute captive în palatele lor. Atunci băiatul se smuci cu mânie şi-i ceru mamei sale arme ca să pornească la drum, să-i omoare pe balauri şi să-şi elibereze surorile. Cu toate că împărăteasa se întristă foarte, temându-se ca nu cumva să-şi piardă şi ultimul său copil, nu putu nici ea şi nici împăratul să-l împiedice, căci în scurtă vreme micuţul crescuse atât de voinic, încât se gândeau mai mult cu spaimă decât cu bucurie la clipa în care avea să fie mare de tot.

Voinic, băiatul porni deci la drum şi peste puţină vreme ajunse într-o pădure mare, unde dădu de palatul în care era închisă una din surorile sale ca nevastă a stăpânului palatului, un balaur grozav. Intră înăuntru şi, după ce trecu prin mai multe încăperi, dădu peste o sală în care se afla soră-sa. Se duse la ea şi îi spuse că e fratele ei şi că a venit s-o elibereze. Fata se bucură nespus, dar zise imediat cu durere:

— Când o să vină balaurul acasă, o să te facă praf.

Atunci el o întrebă dacă nu cumva balaurul are un semn prin care îşi face cunoscută sosirea, la care soră-sa îi răspunse:

— Da, când se află la o sută de paşi de casă, îşi azvârle buzduganul cu atâta putere, zicând:

La fântâna lină,
la muntele Ciuchină,

încât buzduganul dă poarta şi toate uşile de perete şi zboară până la picioarele mele.

Nici n-apucă ea bine să-şi termine vorba, că se şi auzi un huiet, urmat de altele mai slabe, iar prin uşa care se deschise zbură un buzdugan uriaş până la picioarele stăpânei casei. Prin poarta dată de perete se vedea venind din depărtare namila groaznică de balaur. Voinicul nu stătu mult pe gânduri, ridică buzduganul şi-l azvârli cu atâta putere în fruntea balaurului, încât acesta pică jos mort, iar arma zbură încă o sută de paşi mai departe. Acum fraţii se bucurară tare de moartea balaurului, adunară lucrurile scumpe pe care le putură găsi în grabă şi părăsiră palatul balaurului ca să-l găsească şi pe acela în care era închisă cea de a doua soră.

Când ajunseră la ea şi i se făcură cunoscuţi, fu iarăşi o mare bucurie, dar şi de astă dată tulburată de gândul întoarcerii groaznicului stăpân. Voinicul neînfricat râdea de asta şi tocmai voia să înceapă a povesti cum o eliberase pe sora cea mare, când se auzi, din nou, un huiet şi prin uşile date de perete zbură iar un buzdugan, încă o dată pe atâta de greu pe cât fusese cel din primul palat. Într-o clipită, flăcăul îl luă de la picioarele celei de a doua surori, văzu prin poarta deschisă namila de balaur la două sute de paşi cum se apropia, îi strigă:

La fântâna lină,
la muntele Ciuchină

şi, cu mână uşoară, îi azvârli buzduganul împotrivă cu atâta putere, că îl trânti mort la pământ, iar arma înfricoşătoare zbură două sute de paşi mai departe. Surorile erau atât de bucuroase şi de uimite de aşa faptă, că îi căzură de gât fratelui lor, neputându-se mira îndeajuns de puterea lui urieşească. Strânseră şi de aici comori şi lucruri scumpe pe cât puteau să ducă şi părăsiră palatul balaurului, nu înainte de a fi cercetat din foişor locul unde se afla cel de al treilea palat.

Ajunşi la acesta, care era cu mult mai puternic, mai fortificat şi aşezat pe-o stâncă înaltă, cele două surori mai mari îi dădură bineţe mezinei şi i-l înfăţişară pe fratele lor voinic, de care şi ea se bucură, fireşte, foarte mult. Dar abia isprăviră de dat bineţe, când se auzi deschizându-se cu huiet toate porţile şi uşile cetăţii şi un buzdugan de trei ori mai mare şi mai greu decât cele ale primilor balauri la un loc se năpusti înăuntru. Voinicul însă îl prinse din zbor şi zicând:

La fântâna lină,
la muntele Ciuchină,

îl azvârli cu o putere atât de nemaipomenită, prin toate porţile şi uşile, la trei sute de paşi înapoi, de unde venea balaurul suflând flăcări pe nări, încât îl omorî pe loc, smulse o bucată bună din leşul său şi, pe deasupra, zbură trei sute de paşi mai departe. Acum surorile nu mai puteau de bucurie şi nu îşi mai încăpeau în piele de fericite ce erau că aveau un frate atât de voinic şi cu asemenea puteri urieşeşti. La început ele ziseră că vor s-ajungă grabnic acasă la părinţi, dar fratele lor se împotrivi, căci nu se luptase după pofta inimii şi mai voia să facă şi alte drumuri.

— Trebuie acum, zise el, să-l mai vizităm pe bietul nostru văr, voinicul căruia o vrajă rea i-a luat puterea, poate şi-ar putea-o redobândi; abia după asta ne-om întoarce voioşi la părinţii noştri acasă.

Merseră deci mai departe zile întregi, prin păduri şi văi, până ce ajunseră la palatul în care locuia vărul lor, a cărui putere fusese furată de zânele de la Lacul Negru. Vărul îi primi bine, iar când surorile îi povestiră cu ce curaj fratele lor îi doborâse pe cei trei balauri de negură, ochii i se umplură de lacrimi, căci el îşi pierduse puterea. Apoi îi arătă voinicului palatul cu toate odăile şi încăperile sale; doar o singură uşă nu o deschise, spunând că acea odaie trebuia ocolită fiindcă înăuntru se afla Moartea.

Voinicul îi răspunse râzând că lui nu-i e frică de moarte. Dar trecură mai departe şi apoi se aşezară la masă. După ce petrecură bine cu toţii laolaltă, feciorul de împărat se ridică şi-i spuse vărului său:

— Ascultă, vere, ştiu că zânele de la Lacul Negru ţi-au furat puterea; cea mai mare dorinţă a mea ar fi să pot să-ţi aduc înapoi bunul pierdut.

Vărul se bucură nespus la aceste cuvinte, îi descrise locul în care se afla Lacul Negru, ascuns adânc într-o pădure, dar se îndoi că această ispravă avea să se încheie cu bine, căci nimeni nu era în stare să le prindă pe zâne, chiar dacă ele s-ar fi arătat, şi să le smulgă o mărturisire.

Dar voinicul era plin de curaj, nu mai stătu mult pe gânduri, luă cu el câţiva câini buni de vânătoare şi porni la drum; pe surori le lăsă la văr.

Curând găsi lacul, se aşeză la mal, aprinse un foc, după care se ascunse într-un tufiş cu câinii lui. Nu trecu mult şi de pe suprafaţa întunecată a Lacului Negru coborâră trei fecioare de o albeaţă strălucitoare, cu plete lungi, negre, fluturând în vânt, şi se apropiară de foc ca să se încălzească. Din ascunzişul său, feciorul de împărat îşi asmuţi de îndată câinii, aceştia săriră la iuţeală şi le prinseră pe zâne care, văitându-se de durere, încercară să fugă. Câinii însă nu le lăsară, iar acum se arătă şi voinicul şi le întrebă unde ascunseseră puterea vărului său. Îi arătară un copac cu scorbură, acolo avea să găsească un burete în care era toată puterea acestuia. După care voinicul îşi lăsă câinii să le sfâşie, alergă la copac, luă de-acolo buretele şi-i readuse astfel vărului puterea pierdută.

Acesta se bucură într-atât, încât îi dărui tot palatul său voinicului, care nu avu nimic mai grabnic de făcut decât să deschidă uşa în spatele căreia trebuia să fie încuiată Moartea. În faţa lui se întindea o sală, în mijlocul căreia şedea pe un covor o mândreţe de fată, înconjurată de alte fete frumoase, slujitoarele ei. Era sora vărului său şi era atât de frumoasă încât voinicul, cuprins de dragoste fierbinte, o ceru pe loc de nevastă fratelui ei. Când acesta văzu că voinicul ştia ce era cu Moartea din spatele uşii închise, se învoi, iar feciorul de împărat porni acum cu mireasa şi cu cele trei surori spre casă, unde părinţii îl primiră cu nemaipomenită bucurie.