A fost odată ca niciodată,
când se băteau urşii-n coade
pân’ se betegeau la noade,
când trăia lupu p’in sat,
şi peştii pe uscat.

A fost o femeie căreia-i murise bărbatul, lăsând-o însărcinată.

Într-o seară, sosind vremea să nască, se pomeni că făcu un băiat, care, cum deschise ochii pe lume, sări jos din pat şi ceru armele tat-său, că îi e degrab să plece.

Mă-sa că: „stai cu maica, băieţaş; că cum o să umbli tu cu armele; c-o să ţi se întâmple cine ştie ce…“

Băiatul o ţinea una că să i le dea şi mai multe nu.

Dacă văzu mă-sa că n-o scoate la capăt, îi spuse să se ducă în podul casii şi să-şi aleagă, că acolo sunt mai multe.

Se duse băiatul, îşi alese care i se părură lui, şi după ce se dete jos de-şi luă ziua bună de la mă-sa, plecă lăsând-o plângând.

Taman după ce plecă, se gândi dânsa că nici nu l-a botezat, şi hotărî să-i zică: De cu seară, căci seara se născuse.

Pe la miezu nopţii, ce să vezi? O apucară, pe biata femeie, iar durerile naşterei, şi după mult chin şi vai, iacă mai născu un băiat care făcu tot ca ăl dintâi: ceru armele tat-său, îşi alese din podu casii care-i plăcură, şi plecă. Ăstuia îi puse mă-sa numele: Miez de noapte.

Şi taman despre ziua, când se luptau zorile cu întunericul nopţii să-l gonească la pustia încolo, mai făcu încă unu căruia îi zise: Zorilă, şi care plecă tot ca ăilalţi fraţi ai lui, doar că-şi alese armele ăle mai ruginite din câte găsi în podul caselor, iar nu ca fraţii lui, care-şi aleseseră pe care le găsiseră mai curate şi mai strălucitoare.

Acu’ vezi dumneata minune… ăşti trei feciori ai ălii femei veneau acasă în toate nopţile, care pe când se născuse: De cu seară venea de când se însera; Miez de noapte venea pe la miezul nopţii, când cântau cocoşii, iar Zorilă, când se crăpa de ziuă, şi fiecare aducea vânat de umplea curtea mumei lor, ş-apoi plecau iar, după ce-i dădeau câte o bună ziua, căci ei, vezi dumneata, ăst meşteşug îl aveau: să vâneze.

Se întâmplă că pe vremea când veneau feciorii femeii în toate nopţile, fără greş, de aduceau vânat acasă, trei zmei răpiră ale trei fete ale împăratului ţinutului unde le era locul părintesc, şi uite cum: cică împăratu ălui ţinut avea trei fete frumoase ca nişte luceferi; şi, cică, ale trei fete coseau de nouă ani la o floare p-o basma fără să fi ieşit vreodată din casă, că nu le lăsa tat-său din pricină că ştia că zmeii le puseseră gând rău. Dar într-o zi, fiind poftit împăratul la o nuntă a altui împărat şi, vezi bine, ducându-se, că şi împăraţii se cinstesc unii pe alţii ca tot rumânu, le-a lăsat pe fete în paza unei babe care le păzea de când erau mici, şi i-a dat, babei poruncă straşnică să nu cumva să le lase p-afară, că i s-a împlinit cu viaţa.

Dar fetele, cum au văzut că a plecat împăratul, au început a se ruga de babă să le lase numai niţel, doar să vadă şi ele cum e câmpul înverzit şi înflorit, că cum stăteau ele, odaia le da într-o curte dosnică a palatului de nu vedeau nici verdeaţă nici nimic, numai soldaţii de erau de caraulă¹.

Baba la început nu vru, că o înfricoşase împăratul; dar când auzi că-i dau fetele trei sahane² cu galbeni, de le-o lăsa numai până în prag, îşi călcă pe inimă, uită şi poruncile ale straşnice şi groaza morţii şi le lăsă; apoi se duse să-şi vază de treabă.

Fetele nu mai putură de drag când văzură frumuseţea firei, că cum venea, în faţa palatului era un munte plin de verdeaţă, şi taman din vârful lui cădea o apă care venea spumând şi colcotind printre pietre până aproape de casă; şi, vezi dumneata, cum venea de bătea soarele în ea, o făcea de părea a fi valurile ei valuri de aur şi de pietre nestemate; iar prin pomi cântau păsărelele fel de neam de viersuri minunate ce mângâiau auzul. Şi tot punând un picior înaintea ăluilalt, spre a vedea mai d-aproape toate, o dată se pomeniră fetele că se umple cerul cu nişte nori groşi şi negri, de se întunecă taman ca noaptea, şi apoi numai iacă zmeii călări pe cai cu aripi, pun mâna, care pe care-i plăcea, şi pornesc cu ele, neluând seamă la ţipetele şi la vaietele lor.

Baba, dincoa, cum văzu aşa, o sfecli de tot. Dar ea tot şireată; ce s-a gândit ca să scape de urgia împăratului?… s-a legat cum a putut şi ea mai bine cu mâinile la spate de un stâlp, şi când a venit împăratul, a început a plânge ş-a se tângui că au venit zmeii ş-au dat năvală în palat, şi după ce au bătut-o pe ea cum e mai rău şi au legat-o de stâlpul ăla, apoi au răpit fetele şi s-au tot dus cu ele.

Împăratul, biet, ce să facă? cum să-şi ia el fetele? că le iubea peste poate, ca un tată bun ce le era… A pus d-a chemat pe toţi flăcăii din împărăţie şi le-a făgăduit fel şi chip de bogăţii, numai şi numai să-i aducă copilele îndărăt. Dar nici unul nu se prinse, că nici unul nu se simţea vrednic să se lupte cu zmeii, şi nici ştia vreunul încotro le era coprinsul. Numai un om bătrân spuse împăratului că sunt trei fraţi vânători, feciori ai unei văduve, cari numai ăia tustrei i-ar putea fi de folos, de ar fi să fie; dar ei măcar că sunt fraţi buni, nici nu se cunosc, căci nu se pot găsi toţi o dată la un loc.

Împăratul cum auzi aşa, trimise să-i aducă pe mumă şi-i porunci să-şi adune feciorii la un loc, şi să-i pornească să caute şi să aducă fetele.

Mătuşa ceru să-i dea:

Un colţ de prescură uscată
Ş-o basma uitată,

făgăduind că cu aste două lucruri îi va putea uni pe toţi, şi apoi plecă acasă.

Seara, când veni De cu seară, îi spuse să aştepte niţel că nu i-a putut face azimă şi-i dădu din prescură să-şi mai prinză niţel inima, până i s-o coace azima şi să se şteargă la gură cu basmaua.

Băiatul făcu cum îi zise mă-sa: gustă din prescură, se şterse la gură cu basmaua, şi cum se şterse, cum uită că are să se ducă, şi se lungi în pat şi adormi.

Pe la miezul-nopţii, iacă şi Miez-de-noapte. Cum îşi aruncă ochii în pat şi văzu om dormind, cum întrebă cine e.

— Un drumeţ, măiculiţă, mi-a cerut sălaş, şi nu mi-a venit să-l gonesc ca ăilalţi oameni de p’inprejur, ci i-am dat din vânatul tău, că mulţi săraci se hrănesc de pe urma ta, zise mă-sa.

— Bine-ai făcut, mamă… Da ia dă-mi ceva să mănânc, că mi-e degrabă să mă duc.

— Numai niţel aşteaptă, măiculiţă, că nu e azima gata; pân’ s-o coace, mai prinde-ţi inima cu ăst colţişor de prescură şi te şterge la gură cu basmaua asta.

Flăcăul, cum făcu ce-i zice mă-sa, cum se întinse în pat alături de frate-său şi începu a sforăi.

Şi când se revărsau zorile, numai intră pe uşe şi Zorilă, cu care se întâmplă tot ca cu ăilalţi fraţi.

Cum îi văzu muma lor adormiţi bumben, îi coprinse pe câte trei într-o pânză şi o cusu bine, să nu se rupă lesne.

Când se deşteptară ei, şi se pomeniră toţi legaţi la un loc în pânză, o rupseră şi săriră care de care să se taie, că fiecare dintre ei nu ştia cine e ăl-lalt. Atunci muma lor se puse între ei şi le spuse:

— Feţii mei, nu vă tăiaţi, ci vă sărutaţi, că voi sunteţi fraţi buni, copii ai mei şi-ai lui bietu Mirea bărbatu-meu, care a răposat până nu v-aţi născut voi; şi eu am cătat de v-am strâns la un loc pe câte trei, ca să vă cunoaşteţi, spre a nu vă omorî cumva, de vă veţi întâlni prin pădure când umblaţi în vânătoare.

Fraţii, când auziră aşa, se bucurară mult, se sărutară frăţeşte şi începură a se mai întreba de una de alta până se pomeniră cu nişte slujitori ai împăratului că-i pofteşte pe câte trei la palat.

Plecară ei şi cum ajunseră îi chemă împăratul în palat şi le spuse ce cere de la ei, făgăduindu-le tot felul de bunătăţi, şi împărăţia s-o împartă intre ei, şi pe fete să li le dea de neveste, de le-o putea găsi şi aduce.

De cu seară şi Miez de noapte răspunseră că nu se pricep ei la astfel de lucru, nici ştiu unde e coprinsul zmeilor, şi nici nu s-ar prinde să se măsoare cu ei, că nu se simt în putere. Numai Zorilă spuse că a văzut la gaura vântului de pe tărâmul ăl-lalt urmă de papuc de împărăteasă.

— Se vede că p-acolo s-or fi coborât zmeii cu fetele în ţara lor… Noi, măria-ta, urmă Zorilă, ne prindem să-ncercăm a ţi le-aduce, dar să ne laşi să jupuim trei ani la tei, ca să facem un vârzov³ cu care să ne coborâm pe tărîmul ălalalt.

Împăratul, vezi bine, le dădu voie numaiîndecât; şi ei, după ce jupuiră la tei trei ani, şi făcură vârzovul cum cerea trebuinţa, se duseră la gura vântului unde văzuse Zorilă urma de papuc.

Acolo dacă ajunseră, hotărâră să se coboare întâi De cu seară, că el era mai mare. Se legă el bine de mijloc, îşi făcu cruce, zise un „Doamne ajută“ şi se lăsă pe gaură, spunând fraţilor săi că, d-o mişca funia, să-l tragă sus.

Dar n-apucă să se ducă în jos de zece stânjeni şi o dată mişcă funia să-l scoaţă afară, că era o beznă de întunecime p-acolo de s-a fost înfricoşat.

Miez de noapte, văzând că frate-său ăl mai mare n-a făcut nici o ispravă, se legă de brâu să se lase el; dar tot aşa, spuse fraţilor să-l tragă înapoi d-o mişca vârzovul.

Se coborî el ceva mai mult ca frate-său, dar şi el hâţână de trei ori să-l tragă afară că ce-a văzut acolo s-a înspăimântat; cică erau

Şerpii ca butiile
Şi broaştele ca ploşcile,

şi alte felurimi de feluri de lighioane şi spurcăciuni de numa să le fi văzut şi să ţi se fi făcut păru măciucă pe cap şi inima numai cât puricele.

Zorilă, când văzu că nici frate-său ăl mijlociu nu e mai viteaz, se legă el cu vârzovul, şi după ce-şi luă ziua bună de la fraţi, le zise:

— Măi neică, pe mine din ce-oi hâţâna, din aia să-mi daţi drumul mai afund.

Şi se lăsă pe gaură şi se duse cât ţinu vârzovul; şi vârzovul a ţinut taman până unde a pus piciorul pe pământ sănătos.

Acolo era numai pustiu, nu era nici casă, nici om, nici pasăre, şi nici iarbă, numai pământ şi iar pământ.

Pe bietul Zorilă îl coprinse, biet, şi pe el frica, că de!… om era, nu era altă lighioană; dar nu-l ţinu mult, ci scoase un bici, de găsise la un loc cu armele tat-său, şi plesni de trei ori. Cum plesni numai se pomeni cu un

Cal înşelat,
Înfrânat,
Cum e bun de-ncălecat.

S-aruncă pe dânsul şi o porni spre a căta casele zmeilor, ăi de furaseră pe fetele împăratului.

Merse el, merse o zi ş-o noapte într-una fără odină, şi taman a doua zi dimineaţa dădu de casele zmeului ălui mai mare: nişte case mari şi frumoase.

Cum le văzu, intră călare în grădină şi începu a-şi încura calul printre flori.

Nevasta zmeului, fata împăratului a mai mare va să zică, când l-a văzut alergând prin grădină şi stricând florile, a deschis fereastra şi i-a strigat:

— Măi fecior de lele ce mi-ai fost, ce-ţi strică ţie florile de le prăpădeşti, şi nu vii mai bine la mine să stăm de vorbă?

— Taci să nu zici vro vorbă rea, îi răspunse Zorilă, că ţi-oi fi şi eu vrun ram.

— Ei, păi poftim în casă dacă e aşa, i-a zis dânsa.

Şi-a intrat Zorilă în casă şi l-a ospătat femeia, şi i-a dat de-a băut, ş-apoi l-a întrebat cum şi ce fel.

— Iaca, am venit să te scap pe dumneata din mâna spurcatului de zmeu şi să te duc îndărăt la împărat.

— Greu ţi-o fi, zise oftând fata împăratului, că e zmeul puternic şi nu-i iei putea da de cap.

— Acu oi încerca şi eu; de-oi putea, bine, de nu, m-o omorî şi pace.

În vreme ce vorbeau ei, numai iacă se auzi un vuiet mare.

Zorilă întrebă ce e aia şi fata îi răspunse că e buzduganul zmeului.

Venea de peste nouă moşii, şi a fost picând în poartă, apoi în masă, şi apoi a sărit de s-a prins în cui.

Zorilă cum l-a văzut astâmpărat în cui, a pus mâna pe el şi învârtindu-l de trei ori pe d-asupra capului, numai l-a azvârlit înapoi; iar buzduganul s-a dus vâjâind ş-a căzut dinaintea calului zmeului, taman când vrea să treacă podul de aramă. Calul cum l-a văzut, cum a început a sforăi ş-a se da înapoi.

Zmeul dă-i limbă, dă-i cu picioarele în burtă… calul n-o pornea din loc, deloc.

Hi! cal de leu,
De paraleu,
De bun viteaz al meu;
Ce stai
Şi răsai
Şi-ndărăt te dai?

îl întrebă zmeul.

— Cum să nu mă dau, dacă numa de Zorilă Mireanu mi-e cam frică niţel, şi taman el a venit pân aste locuri? a răspuns calul.

— Doar nu i-o fi adus

vântu perişoru
Şi cioara oscioru

din coprinsul lui, în coprinsurile mele, zise zmeul.

Dar tocmai când zicea aşa, iacă şi Zorilă venea în fuga calului, întâmpine pe zmeu.

— Ce vrei, frate? l-a întrebat zmeul, când l-a văzut.

— Am venit, vere, să iau pe fata împăratului, şi de n-ăi vrea să mi-o dai, apoi să ne batem în luptă dreaptă, că e mai dreaptă, şi care-o birui, biruitor să fie.

— Bine, o răspuns zmeul, ş-a şi sărit jos de pe cal.

Şi se luară, nene, şi se suciră şi se învârtiră, până a fost venind soarele în chindii, ş-atunci nu-ş’ cum l-a adus Zorilă pe zmeu, dar l-a pus jos şi i-a tăiat capul cu paloşul. Apoi i-a aruncat stârvul supt pod împreună cu al calului pe care-l omorâse calul lui, pe când se lupta el cu zmeul, ş-a plecat înapoi de-a spus fetii împăratului isprava ce a făcut. Dânsa n-a mai putut de bucurie când a auzit c-a scăpat de zmeu; şi l-a sărutat frăţeşte pe Zorilă şi i-a dat calului o baniţă de jăratic, căci calul lui Zorilă numai jăratic mânca.

A doua zi, Zorilă se sculă în zori de zi, întrebă pe fata împăratului pe un’ s-o ia să se ducă la soră-sa a mijlocie, şi după ce-şi făcu cruce, plecă.

Când ajunse la fata a mijlocie, făcu tot ca la a mai mare: intră în grădină şi începu a-şi încura calul prin flori, până prinse fata de veste şi deschise fereastra de-i zise:

— Măi fecior de lele ce mi-ai fost, ce-ţi strică ţie florile de le prăpădeşti?

— Taci, să nu zici vro vorbă rea, că ţi-oi fi şi eu vrun ram, răspunse Zorilă.

— Dacă-mi eşti ram ceva, vino de-mi spune o vorbă bună şi ţi-oi spune şi eu ţie, a zis fata împăratului.

Zorilă cum auzi că-l pofteşte în casă, intră; şi când stăteau de vorbă, numai iacă soseşte buzduganul zmeului; el cum îl vede aşezat în cui, îl ia şi-l azvârle îndărăt tot ca p-al ăluilalt, şi se duce de se întâlneşte cu el lângă podul de argint.

Dar cu ăsta a fost mai groasă, c-a ţinut lupta două zile şi două nopţi, ş-abia a treia zi l-a biruit Zorilă; ş-apoi, după ce i-a aruncat stârvul lui şi p-al calului sub pod, s-a întors îndărăt la fata împăratului căreia îi spuse că-i dăduse de cap zmeului; şi a doua zi plecă spre palaturile fetei ălii mai mici.

Fata a mai mică a împăratului era şi mai frumoasă decât surorile ei şi d-aia şi zmeul ăl mai mic, care o furase, pusese s-o păzească o căţea rea. Când a ajuns Zorilă la dânsa şi a bătut în poartă să-i deschiză, ea a strigat dinăuntru:

— Cine eşti şi ce vrei, c-am o căţea brâncuşe cu dinţii de oţel, te face mici fărâme.

— Sunt om de pe tărâmul ălalalt, a răspuns Zorilă.

Şi când a auzit fata aşa, a legat căţeaua cu lanţul, ş-apoi a deschis de l-a poftit în casă, bucuroasă c-a mai dat cu ochii de om pământean.

Pe când întreba dânsa ce făcea tată-său, mă-sa, rudele… aiti şi buzduganul zmeului, poc în poartă, poc în masă, şi se aşeză în cui.

Zorilă puse mâna pe el şi când îl azvârli o dată, se duse bietul buzdugan valvârtej şi trecu vâjâind pe la urechile zmeului şi căzu mai dincolo, afundându-se până în măciucă în pământ, taman când era zmeul pe podul de aur.

Calul zmeului începu a sforăi ş-a se da înapoi, când văzu aşa.

Zmeul îi dădu gură să meargă, dar calul spuse curat:

— Nu mai merg înainte, că numai de Zorilă Mireanu mi-e cam frică niţel, şi taman el a venit pân aste locuri.

— Ai înainte, mă căluţule, îl îmbărbătă zmeul, că doar nu i-o fi adus

vântu perişoru
şi cioara oscioru

din coprinsul lui, în coprinsurile mele.

Dar nici n-apucă dihania să sfârşească bine, şi numai iacă şi Zorilă venea ca vijelia, şi se opri taman alături de el.

— Ei, ce vrei, frate-meu? îl întrebă zmeul.

— Ce vreau eu n-o să vrei tu, măre zmeule, şi dar zic să ne luăm la luptă dreaptă şi de mă-i birui tu, biruit să fiu, iar de te-oi birui eu, apoi te tai bucăţi cu paloşul şi-ţi iau pe fata împăratului ş-o duc la tat-său îndărăt, că nu mai poate de dorul ei.

— Apoi dar să ne luptăm, zise zmeul. Şi se şi luară. Şi dă-i şi suceşte-l; se luptară trei zile şi trei nopţi, că era zmeul voinic tare; dar şi Zorilă nu se da cu una cu două. Şi taman a treia zi când o fost soarele la nămiezi, ştii, când e zăduful tare, numai iacă un corb trecea încet pe d-asupra capetelor lor.

Zmeul cum îl văzu, începu a se ruga de el:

— Corb, corbişor, du-te la ăl izvor de-ţi moaie aripioara-n apă şi vin de-mi picură o picătură pe limbă, că mi s-a uscat de tot şi mă răpune Zorilă. Du-te, corbuleţul meu, că de mi-ei face ăst bine mare, ţi-oi da două stârvuri să mănânci.

— Eu îţi dau şase, corbule, de mi-ei aduce mie, că mai am aruncat patru: două supt podul de aramă şi două supt ăl de argint.

Corbul de!… ce să facă?… a tras şi el la cine-a dat mai mult, şi cum i-a udat limba lui Zorilă, cum a prins flăcăul putere şi i-a retezat capul zmeului.

După ce sfârşi în ăst chip şi cu zmeul ăl mai mic, se duse de mai petrecu până a doua zi la fata a mai mică, care era să fie nevasta lui, că el era mai mic între fraţi şi ea mai mică între surori, şi se îndrăgosti cu ea, apoi o luă şi pe ea şi pe alelalte două surori şi se duse cu ele la gaura pe care s-a coborât el de pe pământ.

Acolo a legat fetele bine cu vârzovul, a tras de trei ori de el, c-aşa vorbise cu fraţii că d-o trage de trei ori să ştie că a scăpat fetele, şi fraţii le ridicară sus. Apoi au lăsat vârzovul iar, ca să se urce şi el. Dar Zorilă avea bănuieli asupra fraţilor lui; şi ca să-i încerce, în loc să se lege el, legă un pietroi şi făcu semn să-l tragă în sus. Dar ce să te pomeneşti, vere! că nu-l traseră cât vede ochiul şi unde-i dădură drumul vârzovului o dată de intră pietroiul de trei palme în pământ, când ajunse jos.

Ce jale gândeşti că l-a coprins pe bietul Zorilă, văzând fapta fraţilor săi!… S-a aşezat jos şi a început a plânge ca un copil. Ce să facă el acum? să rămâie cât o trăi în pustiul ăla, singur?… S-a sculat şi el ş-a plecat încotro a văzut cu ochii, ş-a umblat o grămadă de vreme, până a dat d-un copac mare în care era un cuib cu nişte pui de pajură⁴ ş-un balaur cu trei capete încolăcit pe copac se urca spre ei cu gurile căscate.

Puii, cum îl văzură pe Zorilă, începură a se ruga de el:

— Mă, creştine, mă, omoară păgânul ăsta de balaur, că se căsneşte mama de nouă ani să scoată pui şi nu poate de el, că vine şi-i mănâncă pe toţi; omoară-l, zău, că ţi-om face şi noi ce ţi-o fi de trebuinţă.

Zorilă când a auzit aşa, n-a mai stat la îndoială; s-a gândit că poate l-or scoate pe lumea de unde venise; scoase paloşul şi-l tăie pe balaur, ciopârţi, ciopârţi, apoi îl făcu purcoi în trei grămezi.

Puii, cum îl văzură mort pe balaur, ziseră lui Zorilă să se urce sus în copac ca să-l ascunză, să nu-l vază muma lor când o veni, că-l sărută până îl înghite; ş-au scos un tulei de la aripă şi l-au ascuns în el.

Seara, iacă şi pajura venea tristă la cuib crezând că nu-şi mai găseşte puii vii. Când îi văzu teferi şi sănătoşi, se prăpădi cu totul de bucurie:

— Cine v-a scăpat, puişorii mei, să-i dau ce mi-o cere? îşi întrebă ea puii.

— Cine ne-a scăpat a luat-o ’ncoa spre soare-răsare, răspunseră puii.

Pajura cum auzi, cum plecă într-acolo şi s-a dus, ş-a umblat până a ocolit pământul tot, dar degeaba.

Când s-a întors a fost scăpărând foc văpăi din ea.

— M-aţi minţit, puişorii mei; spune-ţi-mi drept, că uite mor, plesnesc.

— Ţi-l spunem, dacă ne-i făgădui că nu-i faci nimic.

— Ce să-i fac? că eu îi dau ce mi-o cere.

Auzind puii aşa, l-au scos; dar de bucurie pajura cum l-a văzut, l-a înghiţit.

Puii începură să plângă şi să se jelească că, cum, în loc să-i răsplătească binefacerea ce-i făcuse, să-l omoare?

Dar pajura le spuse să nu le fie teamă, şi-l vărsă mai frumos de cum fusese întâi.

— Ei, flăcăule, ce ceri de la mine, drept răsplată că mi-ai scăpat puii de moarte?

— Să mă scoţi pe tărâmul ălalalt, răspunse Zorilă, alt nimic.

— Greu lucru ceri, băiete; da ţi-l fac, c-aşa m-am prins cu vorba: să-ţi fac ce mi-i cere. Să iei cu tine nouă bivoli şi nouă butoaie cu apă, că altminteri nu ajungem până sus… Te duc eu la o pădure unde poţi prinde bivolii şi unde poţi tăia lemne pentru butoaie.

Şi l-a dus la pădure, şi acolo, cu ajutorul calului ş-al paloşului lui, ucise nouă bivoli şi legă şi nouă butoaie; iar peste nouă zile, le puse pe spinarea pajurei, se aşeză şi el, ş-o porniră. Merseră, merseră până mâncă pajura toţi bivolii şi bău toată apa, că ea înghiţea dintr-o dată câte un bivol şi apa dintr-un butoi, când căsca gura. Iar când fuseră aproape să ajungă, pajura ceru să-i mai dea; dar Zorilă nemaiavând nimic şi fiindcă pajura îl ameninţa că nu mai poate şi cade jos îndărăt de nu i-o da, tăie o bucată din picior, ş-aşa ajunseră cu bine pe pământ. Şi iacă d-atunci a rămas secul piciorului jos la talpă.

În vremea asta, fraţii lui Zorilă se însuraseră cu fetele împăratului, şi pe sora a mai mică o făcuseră găinăreasă, iar pe băiatul ei — că rămăsese grea cu Zorilă, şi făcuse un băiat — îl puseseră să umble după porci.

Acum Zorilă ieşind pe tărâmul ăsta, s-a îndreptat, vezi bine, ca omul, spre casă.

În drum, p-o câmpie, numai iacă o turmă de porci ş-un băieţaş după ei.

— Mă neică, îl întrebă Zorilă pe băieţaş, vrând să intre în vorbă cu el ca să afle cum şi ce fel mergeau lucrurile, al cui eşti tu?

— Da’ nu ştiu nici eu al cui mai sunt, a fost răspunzând băiatul; sunt al lui unu Zorilă Mireanu şi pe mama a băgat-o fraţii lui la ei găinăreasă şi o batjocoresc cum e mai rău; iar pe mine m-a pus să le păzesc porcii; da’ şi eu o duc vai de mine, că seara când e la de mâncare fraţii toţi strigă colo:

U! na ogar!
Na porcar!

Şi ogaru dă fuga, al dracului, mai iute şi mănâncă toată mâncarea, şi eu rămâi tot nemâncat. Apoi, când închiz porcii:

Purceaua pân’ n-o pup în bumbăreaţă
Nu intră-n cotineaţă.

Ia vai de lume… Iii! căci nu trăieşte tata, că le-ar arăta el lor… da’ de!… n-am avut parte nici eu, nici biata mama, zise băiatul podidindu-l plânsul.

— Taci, măi băiete, că eu sunt tat-tău, nu m-au omorât, c-a vrut Dumnezeu cu mine, da’ tu să taci, să nu le spui lor, nimic, numa na… când o mai zice purceaua diseară s-o pupi în bumbăreaţă, să-i tragi o bâzdoacă d-astea colo la mir, c-apoi intră ea-n coteneaţă.

Luă băiatul bâzdoaca si, seara după ce ajunse acasă, când vru să bage purceaua în cotineaţă, şi zise ea s-o pupe în bumbăreaţă, unde îi trase, vere, băiatul o bâzdoacă!… d-a început purceaua să ţipe de gândeai că ce e aia; a ţipat până au auzit fraţii lui Zorilă şi i-au strigat băiatului:

— Bată-te Dumnezeu, hoţule; tot hoţ ca tat-tău ai să te faci.

Dar băiatul de colo nici nu se uită la ei, ci se întoarse spre purcea:

— Te pupai, fi-mi-r-ai a dracului!

Şi cum se înnoptă bine, numai veni şi Zorilă. Când îl văzură fraţii, doar că nu căzură jos de frică… Dar Zorilă nu le făcu nimic, ci-i zgorni din casă; după aia făcu nuntă cu fata a mai mică a împăratului, se duse acasă la socru-său, şi stătu cu el până muri bătrânul; iar după ce muri, se făcu el împărat şi trăi multă vreme în fericire, cu nevasta şi cu copilul pe care li-l dăruise Dumnezeu.

Iar eu încălecai p-o viespe
Şi vă spusei astă poveste.

Povestit de Dedu Dinu, din comuna Chirculeşti, plasa Câlniştea, judeţul Vlaşca.

---

1. caraulă = gardă, pază, strajă, veghe. ↩︎
2. sahan = vas metalic de diverse forme sau dimensiuni, în care se servește sau se gătește mâncarea. ↩︎
3. hârzob = funie groasă folosită la coborârea sau la ridicarea greutăților din adâncime. ↩︎
4. pajură = pasăre răpitoare mai mică decât vulturul, dar mult mai puternică și mai iute în mișcări decât acesta, cu cioc puternic și tăios, cu gheare lungi și ascuțite, care trăiește în regiunile de munte. ↩︎