A fost odată un împărat şi o împărăteasă; şi ăst împărat şi a împărăteasă aveau o fată minune de vrenică, iar de frumoasă, când era vorba, pica, ştii, mai altmintrelea decât toate frumuseţile, că-ţi lua văzul, iar inima nu ţi-o mai simţeai la locul ei de se întâmpla s-o vezi, că parcă ţi-o lua cu dânsa.

Într-o noapte, taman când împlini 16 ani, visează fata un vis; se făcea c-auzea un glas care-i zicea:

„Fată frumoasă, bărbatu-tău e mort, şi de te-i duce la el, acolo unde e mort, ş-ai sta nouă ani, nouă luni, nouă săptămâni şi nouă zile, citindu-i la cap şi bocindu-l, a învia şi nu s-a mai pomeni căsnicie mai potrivită ca a voastră.”

Se scoală fata a doua zi, şi cum se scoală fuga la mă-sa să-i spuie visul. I-l spuse şi o puse să i-l tălmăcească, să-i spuie ce e.        

— Iacă vis, ce să fie? zise mă-sa; nu ţi-o da-n gând acu, să te duci să-l cauţi?

Plecă fata pe gânduri din odaia mă-sii şi se dădu jos în grădină, când ce să vezi! nu făcu zece paşi ş-auzi un glas ca din pământ, care-i zicea taman vorbele de le-auzise noaptea în vis. Ş-apoi d-aci încolo un’ se ducea, încotro se întorcea auzea glasul spunându-i mereu vorbele alea, de-ajunsese, biata fată, să nu mai aibă chef, să nu mai vorbească, numai se tot gândea.

Tat-său văzând-o aşa se silea să-i facă toate poftele, o plimba, îi cumpăra câte alea toate… degeaba, că ea tot tristă era.

Într-o zi, ai să meargă împăratul la vânătoare şi să-şi ia şi împărăteasa şi fata. Plecară cu curteni după ei, cu oaste, şi merseră, merseră pân’ dădură d-o pădure deasă şi cu nişte copaci groşi şi înalţi de să fi gândit că acolo a uitat-o Dumnezeu de când lumea, că picior de om nu prea avea semn să fi intrat prin ea.

Acum ce era să facă, să se întoarcă îndărăt dacă ajunseseră pân’ acolo?… intrară cu toţii în pădure şi se afundară în ea bine, să vază unde-or ieşi, când iată o rărişte zmălţată cu fel şi chipuri de flori, iar în capul răriştei un palat; dar aşa , minune de palat nu mai văzuse nici împăratul nici curtenii de când îi făcuse, cine-i făcuse; strălucea, nene, de rămăsese soarele pe jos, că-l întunecase de parcă nici n-ar fi fost.

— Măre, dar al cărui împărat o fi minunea asta de palat? întrebă împăratul.

Curtenii se uitară unii la alţii că nu ştiau nici unul spune; numai unul dădu răspuns întrebărei împăratului cum că el ştie pricina, că palatu-ala avea cic-o pricină. Şi începu să spuie în astfel de chip:

— Palatul ăsta, măriile-voastre, e al unui zmeu; ăst zmeu venind într-o zi acasă a găsit înăuntru la nevastă-sa, care era femeie pământeancă, pe un fecior de împărat tânăr, care era, cică, feciorul lui Roşu-Împărat. Dar, cică, când a văzut el în ce chip îl înşela nevasta, aşa s-a cătrănit încât pe loc a ucis-o, iar pe feciorul de împărat, pe iubitul ei cică l-a prefăcut în stană de piatră şi pe slugile de prin curte aidoma, că de ce l-au lăsat să intre în palatul lui.

— Bre! făcu împăratul, zi aicea zace oscioarele bietului fecior al lui Roşu-Împărat, ş-alde tat-său nici nu i-o fi ştiind de urmă.

— Ba ştie, măria-ta… că fiindcă să vezi dumneata… e un şiretlic la mijloc. Cică feciorul împăratului Roşu poate să-şi vie în fire, să învieze, dar în ce chip, vezi dumneata, n-o ştiu spune, numai tat-său ştie, că a trimis zmeul p-o vrăjitoare de i-a spus.

Fata împăratului sta ş-asculta.

— Ia să intrăm şi noi să-i vedem, frate, zise împăratul, cum or fi.

— Aş, păi de unde, măria-ta, că mână de om nu poate deschide încuietorile. Câţi au încercat!…

— Măcar, eu tot vroi să-ncerc.

Şi puse mâna pe clanţa porţii, împinse, smuci, degeaba! Mai puse pe vro câţiva curteni… nimic!

— Ia stai, tată, să încerc şi eu, zise domniţa, să vedem n-oi putea-o deschide eu.

— Ietă mă minune! nu puturăm noi coşcogeamite cruci de voinici şi ea… Măi că minunată ai fost, fa fetico…

Şi se puse împăratul pe râs.

— Râzi, d-ta, tată, dar eu tot încerc, zice fata.

Şi cum zise aşa şi făcu, puse mâna pe clanţă şi cum o trase în jos, se şi deschise poarta şi intră înăuntru. Dar cum intră, poarta se închise după ea şi o prinse acolo, iar împăratul, împărăteasa, curtenii rămaseră pe dinafară şi rămaşi au fost, că înăuntru nu mai putură răzbate.

Acum să fi auzit chilomane pe ăştia de ici c-au rămas fără fată, ea biet de dincolo, că-i era frică; căci rămăsese singură într-o curte mare şi pustie unde nu erau decât câteva hoituri împietrite. Că aoleo, că vaoleo! geaba plângeau toţi că poarta sta ca o stâncă, nu era în puterea nimului s-o deschiză ori s-o dea jos.

Acum fata mai plânse ce mai plânse, şi văzând că nu e chip să scape, trecu curtea şi intră în casă să vază ce e pe acolo, sui scara de piatră şi dădu d-o uşe; nici n-apucă să puie mâna şi se deschise singură; d-aici trecu printr-o grămadă de odăi ale căror uşi se deschideau singure înaintea ei, şi ajunse într-o sală mare, dar mare nu glumă! şi în mijlocul ei ce să vază!? un pat împodobit frumos şi pe el întins un stei de piatră în chip de om, dar frumos!… de să nu te mai fi deslipit de el, iar dasupra capului atârnată o bucată de piatră, care zicea cum că: „Cine l-o păzi nouă ani, nouă luni, nouă săptămâni şi nouă zile citind în cartea ce e pe scaun şi bocindu-l îl va învia, şi ăl de-l va învia, de va fi bărbat îi va fi frate, de va fi femeie măritată îi va fi soră, iar de va fi fată o va lua de nevastă.”

Se gândi fata: nouă ani… ani sunt ăia, nu glumă, ce se face ea singură în pustietatea aia? Şi când se mai învârti prin odaie şi se văzu singură, ba şi c-un mort alături, o apucă o jale, ş-o apucă un plânset de să fi dat cineva mult cu multul să nu fi fost pe acolo s-o auză.

Ei, dar ce să facă, plânse ce plânse şi tăcu, că şi plânsul e cu rostul lui, a plâns bunioară până i s-au uscat ochii de lacrămi ş-apoi a tăcut. A tăcut ea, dar numai inima ei ştia ce ştia…

A stat aşa până a doua zi spre seară ş-a apucat-o o foame, ştii, d-alea tătărăştile.

— Or oi muri aci de foame, Doamne? strigă biata fată, prăpădită.

Ce să moară, nene! ce să moară, că se pomeni, cât te ştergi la ochi, c-o masă măreaţă de bucate, de gândeai că… nu mai ştiu ce; şi vinuri, şi zaharicale, ş-o pâne albă… ştii, mai albă ca laptele, şi tacâmurile străluceau de nu puteai ţine ochii pe ele că erau numai aur. Mâncă fata, bău şi se dădu odihnei niţel că era prăpădită, nu atâta de osteneală, cât de obidă. După ce se sculă, văzând că n-are încotro, că stă degeaba, puse şi ea mâna pe cartea de lângă mort şi începu a citi pe ea… şi aşa tot citind la capul mortului întruna, trecură, nene, nouă ani, nouă luni şi nouă săptămâni. Gând mai erau nouă zile, iacă aude pe la poarta palatului strigând: „Roabe de vânzare, roabe, ai la roabe!“

— Iiii! că bine-ar mai prinde o roabă d-alea, gândi domniţa, s-o mai pui să-l bocească şi ea, iar eu să mai trag un puişor de somn, că nu mai poci.

Şi nu stătu mult la gânduri, chemă p-ăl de vindea roabe şi-i dădu două pungi de galbeni pe una, ş-o cumpără.

Dac-o cumpără îi spuse fata toată şiretenia cum merge şi-i spuse să-l mai bocească şi ea pân’ s-o odihni niţel.

Ţiganca — că ţigancă era roaba — se puse la capul mortului şi începu să-l jelească, iar domniţa se trânti p-un pat şi dormi dusă, preţ ca la vro cinci zile, şi după aia s-a sculat.

— Ei! păzeşti bine? întrebă domniţa cum se deşteptă, s-a întâmplat ceva?

— Păzesc, domniţă, dar de întâmplat nu s-a întâmplat nimic.

— Acum treci de te mai odihneşte şi tu, că-i fi ostenit, şi pe urmă te scol eu când o fi să mă culc iar.

A dormit şi ţiganca două zile ş-apoi a sculat-o fata zicându-i că, mai fiind două zile până să se împlinească vremea să se scoale feciorul împăratului Roşu, s-o lase să doarmă o zi ş-o noapte, iar dimineaţa zilei a doua s-o scoale să-l păzească ea.

Şi după aia se culcă şi rămase ţiganca.

Cum văzu ţiganca pe fata adormită bine, se sculă de la capul mortului, se duse la ea, o dezbrăcă frumos, fără să simţă, de hainele ei de domniţă ş-o îmbrăcă cu ale ei; după aia veni iar lângă mort şi începu a-l boci până s-a sculat, iar pe domniţă a lăsat-o să doarmă.

Când se sculă feciorul de împărat, dădu cu ochii de ţigancă…

— Ce, dumneata m-ai păzit atâta vreme?

— Păi cine, luminate împărate? eu…

— Da’ aia de acolo cine e? întrebă împăratul dând cu ochii de domniţa adormită.

— Ia, o păcătoasă de roabă, am luat-o să-mi dea vreo mână de ajutor şi ea doarme bumben.

— Zi, dumneata m-ai bocit?        

— Eu, măria-ta.

— Ei, dar dumneata să-mi fii nevastă, zise feciorul de împărat.

Dar zicea fără chef, că lui îi da brânci inima spre ailaltă, dar tot nu se lăsă, că-i plăcea peste poate şi, uitându-se cu drag la ea, cum se făcu cum nu că fata rămase însărcinată. Iar a doua zi îşi luă cu el câţiva curteni, că pe ceilalţi hotărî să-i lase la palat spre pază, şi plecă la împărăţia tătână-său.

Iar ţiganca rămase ca doamnă în palat şi fata de împărat dormind dusă.

Merse feciorul de împărat ce merse, după ce porni spre împărăţia lui tată-său, şi numai se pomeni pe drum că-i ajunge la ureche un glas tânguitor.

— Ce să fie glasul ăsta, măi? întrebă el pe vizitiu; ia te uită înapoi de vezi ce e.

— Nu văz nimic, măria-ta, numai o picătură de lucru negru, dar nu-mi pot da bine socoteala că ce e.

— Lasă caii mai încet, să vedem, nu s-o mai apropia.

Mai trecu ce mai trecu şi iar se auzi glasul, dar acum se auzi desluşit.

— Ia te mai uită, măi, de vezi nu poţi zări ceva.

— Ba om se vede, măria ta… e un călugăr, vine tot în fugă ‘ncoa.

— Lasă la pas, până ne-o ajunge. Şi cum lăsă vizitiul caii la pas, numai se pomeni feciorul de împărat, nu peste multă vreme, cu un călugăr a cărui faţă nu i se vedea că era mai de tot acoperită.

— Ia stai, călugăraş… De unde vii?

— De departe viu şi mi-e degrabă.

— Sui colea alături cu mine, dacă ţi-e degrabă.

Şi călugăraşul se sui lângă feciorul de împărat, iar trăsura o porni înainte.

— Dar de ce-ţi sunt ochii plini de lacrimi?

— Cum să nu-mi fie?… că trecui pe lângă un palat mare şi frumos ş-am auzit un glas duios că cânta jalnic aşa:

De cu seară fecioară
Peste noapte mămuşoară
Şi dimineaţa văduvioară.

— Iii! se gândi feciorul de împărat, aia e fata a frumoasă d-am găsit-o dormind lângă patul meu când m-am deşteptat.

Şi-l coprinse pe flăcău, măre, o milă ş-un dor de fată, că lui îi şi plăcuse cum o văzuse de-l junghia la ficaţi.

Iar călugăraşul plângea bietul lângă el de se prăpădea.

— Taci călugăraş, taci şi mai spune ceva.

— De cu seară fecioară,
Peste noapte mămuşoară
Şi dimineaţa văduvioară,

răspundea călugăraşul şi ofta şi ofta… de ţi se rupea inima să-l fi auzit, iar glasul lui blând şi jalnic aşa-l pătrundea de adânc pe feciorul de împărat încât prinse un chip de dragoste pentru călugăraş, că n-ar mai fi vrut să se despartă de el pentru toată lumea.

Într-un sfârşit, după îndelung umblet, ajunse feciorul de împărat acasă.

Când l-a văzut bietul tat-său şi biata mă-sa aşa se bucurară, că gândeai că s-or prăpădi.

— Dar călugăru ăsta ce rost are? îl întrebă mă-sa uitându-se la el cam chiondorâş.

— Călugăru ăla nu se desparte de mine.

— Ba e vorbă, nu-l pui eu p-ăla la masă cu noi, zise împăratu.

— Da’ de ce, tată?

— De ce de ne ce, asta e, scurtă vorbă!

— Păi bine, mi-a ţinut de urât atâta vreme, să-i dau barim să mănânce şi odaie să se culce la noapte.

— Las’ că pui eu să-i dea odaie şi demâncare, zise mă-sa, dar la masă cu noi nu-l voi cu nici un chip.

Şi-i dădu bietului călugăraş o odaie murdară la un loc cu slugile şi nişte lături de bucate de-ţi era mai mare scârbă să le vezi, necum să le guşti.

El biet, nu zise nimic, dar noaptea, după ce se culcară toţi, scoase un inel din deget şi trase o cruce în văzduh cu el, zicând să se facă un palat, şi ce să vezi, măre, ce să vezi?… că cât te ştergi la ochi ieşi ca din pământ un palat alături de al împăratului, de-l lăsase p-ăla pe lângă el de părea bordei, şi învelit numai cu pietre scumpe de luminase noaptea strălucind.

A doua zi când se sculă împăratu rămase cu gura căscată şi multă vreme nu-şi putea veni în fire, văzând aşa minune de palat durat într-o noapte. Chemă pe împărăteasă, chemă pe fiu-său, şi ăsta cum văzu, fuga se scoborî jos şi se duse acolo ca să vază al cui e şi cum şi ce fel. Când intră înăuntru, pe cine să vază?…

Pe călugăraş, pe cine?

— Da’ ce al tău e, călugăraş, palatul ăsta minunatu?

— Al meu.

— Da cum îl făcuşi aşa-ntr-o noapte?

— Vezi că am eu un inel fermecat de la tata.

— Da’ cine e tat-tău?

— E un împărat mare ca ş-al tău.

Şi cum zise aste cuvinte îşi şi lepădă zdrenţele alea de haine de călugăr cu care era îmbrăcată, şi-şi scoase potcapiul de se pomeni feciorul de împărat în faţă cu fata pe care o lăsase dormind în palatul de unde plecase, şi era îmbrăcată în nişte haine d-o minune de frumoase, iar păru-i negru căzuse în valuri până la pământ.

Şi… şi ce?… şi iaca se azvârliră unul în braţele ăluilalt şi se dezmierdară, iar printre sărutări îi spuse fata toată istoria, îi spuse şi şiretenia roabei, iar când veni împăratul ăl bătrân, că gândea că i s-o fi întâmplat ceva lui fiu-său de nu se mai întoarce, îl găsi sărutându-se cu fata.

— Măi, da’ ce e asta? întrebă el cum îi văzu.

— Păi uite, tată, cum merge treaba: uite aşa şi uite aşa… şi-i istorisi împăratului toată şiretenia, iar la urma urmelor o încheie aşa:

— Şi p-astă fată de-mpărat, tată, am s-o iau de nevastă.

— S-o iei, vezi bine, c-aşa bujoraş de fată nu mai găseşti tu să colinzi lumea întreagă.

— Să ne dai blagoslovenie.

— Ei, cununaţi să fiţi, şi prunci să vă dea Dumnezeu. Aiti… tii!… că mare noroc ai avut, mă, bată-te scârba, mai zise împăratul uitându-se cu drag la noră-sa, halal să-ţi fie!

Ei, şi după aia au făcut nuntă împărătească şi s-au veselit şi împăratul ăl bătrân cu tot neamu, şi s-a veselit şi norodu de veselia împăratului, şi s-a veselit, cum s-ar zice, cu toţii, numai pe zgripţoroaica de ţigancă o legară de coada unui cal neînvăţat şi-i dădură drumul de se prăpădi, iar eu

Încălecai p-o şea
Şi sfârşii povestea.

Povestit de mama mamii, doamna Maria Pariano.