Pe vremile pe când era iobăgia cea grea, trăia un om sărac într-o colibă din pădurea domnească, căci era păzitor la pădurea aceea. O dată a mers domnul la pădure şi părându-i-se că pădurarul ar fi dat cuiva lemne fără slobozenie domnească, atâta l-a bătut, până ce l-a lăsat mort. Muierea pădurarului cu un copil ca de 3-4 ani, plângea şi se ruga la domnul să nu mai bată pe bietul om, că nici vreascuri n-a dat cuiva fără poruncă domnească, necum lemne. Dar domnul nu vru să creadă ci, după ce omorî pe pădurar, se puse şi bătu şi pe muierea lui până ce rămase şi ea moartă jos. Pre copil îl scoase apoi din pădure şi îi zise: „Cară-te de aici, mergi în lume şi te ţine cum poţi, iar după ce vei creşte mare, să vii la mine să slujeşti în locul tătâne-tău!”

Şi s-a dus bietul Alexandru, că aşa-i era numele, s-a dus cerşind din casă-n casă, din sat în sat, până a nimerit lângă Dunăre la un pescar. Pescarul acela nu era Dumnezeu ştie ce om bogat, trăia numai din pescuit, dar deoarece n-avea copii, luă pe Alexandru copil de suflet. La coliba pescarului a trăit copilul până ce a crescut mare şi-a învăţat şi el meşteşugul pescăritului. Pescarul era acum bătrân şi nu mai putea pescui, dar Alexandru, ca om harnic şi băiat de omenie, câştiga atâta ca să poată trăi bătrânul şi baba moşneagului liniştiţi! Dă Dumnezeu însă că moare pescarul şi moare şi baba lui şi rămâne Alexandru numai singur. Acum pescuia el numai pe sama lui. Dar gândeai că e făcătură, de când murise pescarul cel bătrân mai că nu erau peşti în Dunăre; umbla bietul copil ziua deplină uneori şi nu-i prindea mreaja nici un peşte. O dată, năcăjit, cum era şi dară şi flămând, aruncă mreaja în Dunăre şi nu mai merge la ea până a doua zi la amiazi. Atunci se duce şi trage mreaja. Nu era în ea nimic altă decât o mreană, e drept că foarte frumoasă. Noa, o ia el în mână şi o duce la colibă să o belească şi să o frigă pe cărbuni, că era mai leşinat de foame săracul! Dar când dă să o spintece, mreana îi scapă din mână şi, cum cade jos, cum se face o drăguţă de fată ca ruptă din soare şi îmbrăcată colea ca o zână; cu iie albă ca laptele, împănată cu flori galbene, roşii şi vinete de mătase, cu cătrinţă ca fetele noastre, cu pieptăruţ mândru tot pene şi cu părul slobozit pe spate.

— Nu mă spinteca, Alexandre, zise ea, că eu sunt rânduită de Dumnezeu să-ţi fiu soţie!

— După ce văd că eşti om ca şi mine, cum să te spintec? zise Alexandru, dar eu gândeam că tu eşti mreană!

— Eu sunt Zâna Apelor, zise fata, şi la porunca lui Dumnezeu am intrat în mreaja ta şi pentru binele tău şi a altor oameni trebuie să-ţi fiu muiere!

— Mulţam Doamne, zise iară Alexandru, de când văd că eşti fată, îmi trecu foamea şi năcazul!

— Noa, hai Alexandre acuma acasă la tine, acolo unde te-ai născut tu!

— Hei, draga mea! Acolo nu-i de-a merge, poate că nici n-aş nimeri că eram mic când am venit de-acolo, dar chiar să nimeresc, n-aş merge bucuros că domnul la care a slujit tata e atât de pogan de-a omorât şi pre tata şi pe mama, numai că ce i se păru că ar fi înstrăinat lemne din pădurea lui!

— Nu face nimic, Alexandre, hai să mergem, că va fi cum va rândui Dumnezeu!

Şi s-au dus amândoi în pădurea aceea şi-au dat de-o colibă părăsită; era coliba unde se născuse Alexandru. Muierea făcu iute de cină ceva, adecă fripse nişte bureţi ce aflase prin pădure, cinară şi după ce ziseră rugăciunile s-au culcat şi-au dormit. S-au culcat, se-nţelege, pe vatra goală, căci n-aveau alte haine decât hăinuţele de pe ei. Dar ce să vezi, dimineaţa, când se pomeniră din somn, se trezesc în nişte curţi mai pompoase decât curţile împărăteşti şi pline de toate cele trebuincioase pentru trai, şi de post şi de frupt, şi curţile erau tot acolo în pădure, în locul colibei. Mulţămiră lui Dumnezeu şi se puseră a căuta una-alta prin curţi, şi, după ce dădură de ale traiului, se puseră la prânz.

Birişii¹ domnului în toată ziua veneau câte zece cu cară în pădurea aceea după lemne şi fiind aproape de sat, ajungeau încă de cu vreme acasă.

În ziua aceea iară veniră şi, trecând prin poiană, unde ştiau ei coliba, rămân înmărmuriţi de frumuseţea curţilor care s-au făcut numai de ieri până azi. Şi se tot înholbară birişii pre de toate laturile pe lângă cele curţi până era târziu după amiazi, atunci îşi aduc abia aminte ce domn au şi-şi încărcară iute carăle, şi dau biciu la boi, să ajungă curând acasă. Dar totuşi ajung târziu acasă, colo pe la cina cea bună. Domnul îi aştepta cu o bâtă de corn în poartă şi pe care cum trecea mi-l măsura peste spate de gândeai că dă în sac. Când ajunse birişul cel din urmă la poartă, zise:

— Domnule, nu ne bate în zadar, noi nu suntem de vină că am întârziat aşa tare, că uite, în pădure, colo unde era numai ieri, nu mai de mult, coliba cea părăsită a pădurarului, azi aflarăm nişte curţi mai minunate ca a Măriei tale şi noi ne tot înholbarăm şi ne minunarăm de ele, până ce uitarăm nu numai porunca Măriei tale, dar şi mâncarea, blăstămaţi să fim de am mâncat azi ceva!

— Aşa? zise domnul, mai potolindu-şi mânia, noa, bine-i; mâne dimineaţă să mergi să chemi pe mişelul acela care a cutezat a-şi face în pădure casă fără ştirea mea, să-l chemi la mine; ai priceput?

— Priceput, domnule! Şi se duse birişul a doua zi la curţile din pădure şi spuse omului din ele că e poftit în sat la curtea boierească.

— Ce să fac acum, muiere? zise Alexandru cătră muierea sa.

— Ce să faci? Iacă-i merge, că ştiu că nu te-a mânca Măria sa domnul!

Şi s-a dus Alexandru la domnie în sat.

— Bună dimineaţa, domnule!

— Să fii sănătos. Ce cauţi aici? La ce-ai venit?

— Am venit domnule că un biriş d-al Măriei voastre a zis că mi-aţi poruncit să viu!

— Bine-i! Adecă tu eşti mişelul care şi-a făcut casă în pădurea mea? Cum ai cutezat să faci un lucru ca acela?

— D-apoi că Domnia ta mi-ai poruncit; ştii când ai omorât pe tata şi pe mama, când ai zis să merg unde m-or duce ochii, iar după ce voi creşte să vin în slujba dumitale, în locul tatei; şi iată m-am ţinut de cuvânt; în coliba unde m-am născut acolo m-am aşezat alaltăieri cu muierea mea; dar dacă Dumnezeu a voit ca peste noapte să se facă din ea o casă bună, domnească, eu nu sunt de vină!

— Să mergi şi până dimineaţă toată pădurea din jos de casa ta să fie tăiată, trupinele scoase, locul arat, sămănat cu mălai mărunt care pe dimineaţă să fie copt, şi mie să-mi aduci de acolo făină de mălai mărunt, ca să-mi facă din ea mămăligă de prânz! Înţeles-ai?

— Dar cum se poate una ca asta, domnule?

— Taci şi mergi, iar dacă dimineaţă nu vii după cum ţi-am poruncit, nu-ţi mai stă capul unde-ţi stă acuma, că ţi-a sta unde-ţi stau picioarele!

Se porneşte Alexandru supărat acasă; muierea îl aştepta în portiţă.

— Noa, dar de ce te-a chemat?

— Oh, Doamne! Acesta vrea să ne omoare, şi pe noi cum a omorât pe tata şi pe mama!

— Cum aşa?

— Iată, draga mea, mi-a poruncit că până dimineaţă toată pădurea câtă-i din jos de casa noastră să o tai, să scot trupinele, s-o ar şi samăn cu mălai mărunt, iar acela până dimineaţa să fie crescut şi copt şi eu să-i duc din el fărină de mămăligă, să prânzească mâne din ea!

— Nu-i nimica, scumpul meu soţ, lasă că va fi cum va rândui Dumnezeu; nu fii tu îngândurat pentru aceea!

Dacă veni seara, cinară ei, se rugară lui Dumnezeu şi se culcară. Iar dimineaţa sculă muierea pe Alexandru şi-i zise:

— Vezi de du fărină la domnu de mămăligă pentru prânz! Şi se sculă Alexandru: adecă cât vedeai cu ochii pe coastă la vale, din jos de casele lui, unde fusese ieri pădurea cea uriaşă, acum era numai o holdă de mălai mărunt, frumoasă şi coaptă; iar într-o desagă-i pusese muierea grăunţe şi în alta fărină de mălai mărunt. Se minună Alexandru, mulţămi lui Dumnezeu şi merse la domnie în sat.

— Bună dimineaţa, domnule!

— Să trăieşti, Alexandre! Noa, da adus-ai fărină de mălai mărunt?

— Adus, domnule, am adus o desagă de fărină şi una de grăunţe!

— Şi cum e holda unde a fost pădurea?

— Frumoasă, domnule, a dat Dumnezeu de s-a făcut chiar după porunca dumitale!

— Bine, Alexandre, e bine. Acum până dimineaţă să lăzuieşti² toată pădurea cea din sus de casa ta, să lucri pământul şi să prăseşti vie, iar pe dimineaţă să-mi aduci struguri copţi din ea!

— Dară, domnule, una ca asta nu se poate face într-o noapte; numai de lăzuit n-aş găta-o într-un an de n-aş avea barem o sută de lucrători lângă mine; apoi via, ştii dumneata, de abia în trei ani o poţi aduce să rodească!

— Cară-te, mişelule, îi zice domnul, şi de nu faci până dimineaţă toate câte ţi-am poruncit, te sting de pe faţa pământului!

Iară merge Alexandru supărat acasă şi spune muierii porunca cea nouă, ce-a căpătat-o de la domnul pământesc.

— Nu te supăra nimic, Alexandre, că va fi ce va rândui Dumnezeu, îi zise muierea.

Adecă când se scoală a doua zi, în locul pădurei cei din sus de casă era o drăguţă de vie de să mai ia doi ochi să te uiţi la ea; toată în rând, toată cu struguri copţi numai de cules şi mari ca purceii. Alexandru iar mulţămi lui Dumnezeu şi culese o corfiţă de o duse boierului.

— Noa, vezi că ai putut face? Numai eşti câne la maţe, vrei să te tragi de la muncă! zise boierul, când îl văzu intrând cu strugurii.

— A făcut Dumnezeu sfântul cu puterea lui cea mare, dar ştiu că eu nu, un om păcătos, răspunse Alexandru.

Dar domnul îi grăi:

— Ce-mi pasă mie cu cine ai lucrat şi cu cine nu, destul atâta că mi-ai împlinit porunca. Acum să mergi în grajd să duci cele două bivoliţe la taur, iar pe mâne dimineaţă să fie fătate, cu viţei sub ele, să le mulgi şi să-mi aduci apoi lapte pentru cafea de la ele; pricepi?

— Pricep, domnule, dar una ca asta nu se poate, că doară şti dumneata că bivoliţele poartă un an de zile!

— Taci din gură, nemernicule, zise domnul, şi te cară că n-am vreme de pierdut cu tine; de nu vii pe dimineaţă cu ele fătate, ştii ce te aşteaptă!

Şi se duse Alexandru supărat acasă mânând bivoliţele dindărăt. Muierea îi ieşi înainte:

— Da ce-i, Alexandre, doară pe noi ne-a cinstit domnul boier cu bivoliţele acestea?

— Oh, Doamne, tu muiere! boierul acesta tot ne pune capul!

— Da cum aşa? Ce eşti iară supărat?

— De cum să nu fiu; ascultă tu: să duc eu bivoliţele acestea sterpe la taur, dar până dimineaţa ele să şi fete şi să-i duc de la ele lapte pentru cafea. Una ca asta nu se poate!

— Nu zice aşa, dragul meu, că va fi cum va rândui Dumnezeu. Hai de prânzeşte şi te odihneşte oleacă, apoi li duce la taur şi mai departe lăsăm toate în voia lui Dumnezeu sfântul!

A prânzit bietul Alexandru, apoi şi-a pus merinde în traistă şi a mânat bivoliţele chiar la al treilea sat la taur, că mai aproape nu era şi de-abia a ajuns îndărăt colo pe la cina cea bună. Apoi a cinat ceva şi, obosit cum era, a dormit ca mort până în zori de zi. Atunci l-a trezit muierea:

— Scoală, Alexandre, mergi de du bivoliţele la curte, că s-o scula domnul şi-i trebuie lapte de cafă!

Să sculă Alexandru şi merse în grajd, adecă bivoliţele fătaseră şi aveau doi pui mândri sub ele, negri ca doi pui de drac, şi ugerile lor pline de lapte. Mulţămi el lui Dumnezeu şi le mână în sat la curtea boierească. Domnul era în târnaţ cu pipa cea lungă.

— Vii, Alexandre?

— Sunt aici, domnule!

— Noa, vezi că nu prea grea poruncă ţi-am fost dat; ştiam eu că de frică, împlineşti bucuros poruncile mele; acum numai o poruncă-ţi mai dau, dacă-i împlini-o şi asta apoi te las în pace, iar de nu îţi sucesc grumazul ca la un pui de găină!

— Ce să mai fac iară, domnule?

— Să-mi aduci pe Dumnezeu la prânz, auzi? la prânz să mi-l aduci! Acum nu mai sta pe gânduri, ci te cară şi să nu-ţi mai aud de nume până nu mi-l aduci!

— Da cum să pot eu un biet om păcătos să şi gândesc una ca aceea?

— Taci şi te du!

Se luă Alexandru mai supărat ca totdeauna şi merse cătră casă. Muierea chiar îi făcuse un drăguţ de copil, de nici de împărat nu poate fi mai altfel. Cum îl văzu îngândurat îl întrebă:

— Iar eşti supărat, Alexandre?

— Dar cum să nu fiu? Ascultă tu aici, pe când gândeam că şi-o fi stâmpărat gândurile celea preste fire de poftalnice, pe când mulţămeam lui Dumnezeu că mi-a ajutat de am împlinit toate poruncile boierului, el iese cu altă poruncă şi mai păgână!

— Cu ce poruncă?

— Oh, doamne, muiere draga mea! Mă tem şi să gândesc la porunca cea nebună a păgânului acestui de domn; zice că să-i aduc lui pe Dumnezeu la prânz, la el, la un păgân ca el!

— E drept că-i lucru mare Alexandre, dar nu te întrista din samă afară; Dumnezeu va direge lucrurile ca un stăpân bun. Tu vezi de mănâncă ceva, ia-ţi merinde şi te pune la cale, te tot du până-i da undeva de Dumnezeu şi-i spune porunca ce-o ai de la boier; Domnul cerului este mult mai milostiv decât domnii pământeşti!

Aşa şi făcu Alexandru; mâncă ceva ce mâncă, îşi luă merinde şi bâta în mână şi hai la cale. Şi s-a tot dus, s-a tot dus, până a dat de-o apă mare. Ar fi trecut bucuros dincolo, dar nu era nici pod nici luntre, iar de-a înotul nu se încumeta s-o treacă fiind apa foarte lată. Deci sta pe gânduri: ce să facă?

Atunci apa-l întrebă:

— Ce stai aci, omule?

— Stau, răspunse el, că aş trece dincolo şi nu-i aci nici pod, nici luntre şi de-a-notul mi-e frică să intru!

— Şi unde mergi, tu omule?

— Eu aş merge până aş da de Dumnezeu sfântul, că am un lucru mare să-i spun.

— Aşa? atunci te trec eu, dar să întrebi pe Dumnezeu: de ce în mine nu este nici peşte, nici broască, nici o jivină?

— Că-l voi întreba!

Atunci apa se desface în două şi merge Alexandru ca pe-o cărare de prin cucuruz prin mijlocul apei.

Ajungând de cealaltă parte, tot merge el până dă de un câmp mare cu iarbă până în brâu; acolo era o ciurdă de boi mari, dar slabi, numai cu pielea pe oase; se legănau de slabi! Se minună mult Alexandru de astă vedenie: cum de boii acei mari, în aşa bună şi multă păşune şi numai nu cad de pe picioare de slabi?

Dar merse el mai departe până nimeri într-un câmp năsipos numai ici-colea câte o buruiană şi acolo o ciurdă de boi mici, dar frumoşi şi graşi de gândeai că amu-amu pleznesc de graşi. De astă vedenie se minună Alexandru şi mai tare, dar merse mai departe până ajunse într-o pădure mare, acolo poame multe şi grâneţe şi prin copaci nişte păsări mari ţipau cât le lua gura: „Vai de noi şi de noi, că rău vedem, rău am văzut şi mai rău vom vedea!” Ele adecă ţipoteau de foame!

Mergând mai departe, ajunse într-un tufiş numai ici-colea câte o alună, acolo mii de păsărele ciripeau şi cântau: „Bine ni-a fost, bine ni-e şi mai bine vom ajunge, că suntem toate sătule!”

Minunându-se Alexandru şi de acestea vedenii, merge mai departe până ajunge la curţile lui Dumnezeu sfântul. Cu multă sfială intră înlăuntru şi dete bineţe ca un om de omenie.

Dumnezeu sfântul îl primeşte cu bunăvoinţă şi cu vorbe blânde, ca un părinte adevărat, apoi îl întrebă că după ce umblă el atâta lume.

— O, Doamne, mi-i şi groază să-ţi spun!

— Spune, fătul meu, că de mine tot nu poate nime ascunde nici un cuget.

— Apoi să-ţi spun, Doamne: m-o trimes domnul pe a cărui loc mi-e casa, să vin să te poftesc la el la prânz!

— Bine, fătul meu, după ce-i ajunge acasă să-i spui că atunci oi merge, când va face şi el câte ai făcut tu!

— D-apoi oare nu m-a omorî, Doamne?

— Nu te teme; dar să-mi spui ce ai văzut în calea ta de acasă până aici.

— Am văzut multe, Doamne: mai întâi am ajuns la o apă mare, fără luntre, fără pod şi nu ştiam cum să trec, dar apa, după ce i-am spus unde mi-e calea, mi-a făcut loc de-am trecut ca pe uscat; m-a rugat însă să te întreb de ce în ea nu sunt nici peşti nici broaşte şi nici o jivină?

— Ţi-voi spune fătul meu, dar tu să nu-i spui până te-a trece dincolo; acolo de aceea nu sunt nici peşti, nici broaşte şi nici alte jivini, că încă nici un om nu s-a înecat în ea. Dar apoi ce-ai mai văzut?

— Am văzut, Doamne, un câmp mare cu iarbă ca mătasea şi de mare până în brâu; în ea păştea o ciurdă de boi mari, dar se legănau pe picioare de slabi în păşunea aceea bună!

— Aceea, fătul meu, sunt boierii cei bogaţi, care fac câteodată pomene şi ospeţe, dar numai ei pe ei se pomenesc şi se ospătează, iar după ce li se împrăştie oaspeţii le pare rău de cheltuiala ce-au făcut; dar după aceea ce-ai mai văzut?

— Am văzut, Doamne, un câmp năsipos, tot năsip şi pietriş, numai ici-colea câte o buruiană, şi acolo era o ciurdă de boi mici, dar graşi şi frumoşi, de nu mă mai puteam depărta de ei.

— Noa, vezi, fătul meu, aceea sunt oamenii cei săraci, bieţii iobagi, care n-au alta decât numai ce vreau să le lase domnii lor cei procleţi, dar ei când fac vreo pomană ori vreun ospăţ, adună la masa lor pe toţi lipsiţii şi săracii, şi aceea la mine este bine primită, de aceea după ce vin pe astă lume se desfătează; dar după aceea, adu-ţi aminte, ce-ai mai văzut?

— Venind mai încoace, Doamne, am văzut o mulţime de pomi mari cu poame frumoase şi printre ei tot soiul de sămănături, dar în pomi erau nişte păsări urâte şi zburlite şi ţipau cât le lua gura: „Rău am văzut, rău vedem şi încă şi mai rău vom vedea, că murim de foame!”

— Noa, fătul meu, aceia sunt zgârciţii care au tot ce le trebuie, dar nu numai nu dau lipsiţilor de pomană, dar nici ei nu mănâncă să se sature şi trag şi plata lucrătorilor; pe astă lume de foame o să se vaiete! Mai văzut-ai ceva în călătoria ta?

— Mai, Doamne, am văzut un tufiş şi în el numai unde şi unde câte o alună, dar acolo era mii de păsărele ciripind şi cântând: „Bine am văzut, bine vedem şi bine vom vedea, că nimic nu ne lipseşte!”

— Vezi, fătul meu, acelea păsări sunteţi voi muncitorii, care munciţi de dimineaţa până seara, de multe ori chiar flămânzi şi însetaţi numai ca să puteţi ţinea din munca voastră pe câte venituri toate, şi totuşi mulţămiţi lui Dumnezeu şi pentru atâta; plăcută este înaintea mea purtarea voastră! Acum mergi, fătul meu, acasă, că te aşteaptă muierea şi copilul!

Şi plecă Alexandru cătră casă mulţămind lui Dumnezeu. Când ajunse la apa cea mare îl întrebă apa:

— Noa, da spusu-ţ-a Dumnezeu pricina pentru care n-am eu nici peşti nici broaşte?

— Spus!

— Ei, cum a zis, care-i pricina?

— Trece-mă, că apoi îţi spun!

Şi l-a trecut apa iarăşi de acea parte, adecă s-a făcut în lături până a trecut de aceastalaltă parte, cu toate că dincolo încoace pe nimeni nu mai trecuse, că nime nu ceruse să-l treacă. După ce-a fost de aceastălaltă parte, apoi îi spuse Alexandru:

— În tine, aşa mi-a spus Dumnezeu, că de aceea nu sunt nici peşti, nici broaşte şi nici un fel de jivină, că încă n-ai înecat nici un om.

Atunci se înfoaie apa de trecu peste ţărmuri şi era cât pe-aci să înece pe Alexandru. Dar el fugi şi-i zise:

— Dar nu ţi-e ruşine, chiar pe mine vrei să mă îneci unde ţi-am spus ce-a zis Dumnezeu sfântul? Apa atunci s-a ruşinat şi s-a tras în matca ei zicând: „cum n-am ştiut mai degrabă că nu scăpai tu din undele mele!”

Acum Alexandru merse aţă la boier acasă şi ajunse chiar pe înserate.

— Noa, da chematu-l-ai? zise boierul.

— Chemat! răspunse Alexandru.

— Şi vine?

— Vine de bună seamă, vine dacă-i face şi dumneata lucrurile care le-am făcut eu, dar până atunci, ba!

Auzind domnul cuvintele acestea cutezătoare ale lui Alexandru se mânie atât de tare de porunci slugilor să-l bage în fiară şi în pente³ din tălpile picioarelor până în grumazi, şi să-l bage într-o pivniţă şi acolo să-l închidă, să nu poată scăpa, că dimineaţa îl spânzură pentru cutezarea vorbelor celor nesocotite. Toată noaptea o petrecu Alexandru acolo, rugându-se lui Dumnezeu. Când fu de către ziuă veni Dumnezeu la uşa pivniţii şi strigă:

— Aci eşti, Alexandre?

— Aci, Doamne!

— Dar ieşi afară!

— Că nu pot, că sunt băgat în fiară şi-n pente până-n grumazi!

— Ia mişcă-te oleacă!

Şi cum se mişcă Alexandru, o dată-i căzură fiarăle de pe el, ca şi când ar fi fost putrede şi uşa se deschise singură, şi ieşi afară de mulţămi lui Dumnezeu că l-a scăpat.

— Noa, Alexandre, zice Dumnezeu, dar mergem la boierul la prânz, ori mergem la tine?

— Ba să mergem la mine întâi, că fi-va timp de mers la el şi după aceea.

Şi merseră la Alexandru acasă. Bucuria muierii şi a copilaşului că se mai văd, dar bucuria şi-a lui Alexandru că a ajuns în pace la ai săi. Acum Alexandru porunci nevestei să facă de prânz, că iată chiar şi Dumnezeu prânzeşte azi la ei.

Şi se puse să facă ce ştia ea mai bun de mâncare, dar Dumnezeu zise:

— Să-mi frigi să mănânc ce-aveţi voi mai drag la casă!

Atunci Alexandru numaidecât porunci să arză muierea cuptorul şi când era ars gata, trase jarul şi duse copilul pe lopată şi zvârr cu el în cuptor, apoi puse jarul în gura cuptorului şi intră înlăuntru de mai povesti cu Dumnezeu.

Peste vreun ceas de vreme, merse el să aducă copilul fript să-l pună înaintea lui Dumnezeu. Adecă minunea minunilor!

Copilul se juca cu două mere de aur şi cânta în treaba lui, cum cântă copiii.

Văzând Alexandru şi muierea lui minunea asta, căzură cu feţele la pământ şi mulţămiră lui Dumnezeu.

Iar Dumnezeu îi ridică de jos şi le zise:

— Să ştiţi că boierul în clipita aceasta a plesnit de năcaz, căci nu te află în pivniţă să te spânzure; de azi încolo nu mai eşti iobag, ci domn în casa ta şi în scurtă vreme nici un iobag nu va mai fi în lume.

Aşa s-a şi întâmplat; iobăgia a căzut; dar cel dintâi care a scăpat de iobăgie a fost Alexandru cu muierea lui, cu Zâna Apelor, care de n-au murit şi astăzi trăiesc şi măresc pe Dumnezeu.

Auzită şi scrisă în Sâncel.

1. biriș = argat al grofilor. ↩︎
2. a lăzui = a curăți un teren de tufe, spini, rădăcini. ↩︎
3. pantă = fâșie îngustă de metal folosită mai ales la ferecatul obiectelor de lemn. ↩︎