A fost ce-a fost, că de n-ar fi, nu s-ar povesti. A fost o dată o muiere văduvă, îi murise adecă bărbatul şi ea rămase cu trei copii; doi feciori şi o fetiţă. Şi nu era săracă văduva, că bărbatu-său, fie iertat şi mâie pe unde a înserat, fusese un om foarte harnic; avea o moşioară bună, avea boi şi plug de putea ara ea de ea, fără a se mai însâmbra cu alţii şi mai avea câte ceva, ştii cum au muierile, care rămân după oamenii harnici. Destul că era pe timpul aratului, toată lumea ara şi sămăna, deci se pun şi feciorii ei într-o zi să meargă la plug să are un loc într-o poiană, bunăoară. Pleacă deci feciorii într-o dimineaţă la plug, dar nu-şi iau merinde că n-aveau coptătură, ci spun mamei lor să le trimită de amiazi acolo.
— Bine, dragii mamei, zise văduva, dar cine să vă aducă vouă de amiazi, că eu nu pot merge, vedeţi voi bine că sunt beteagă, iar sora voastră nu ştie unde-i locul nostru din poiană, ea n-a fost niciodată acolo şi de nu alta, dar s-a prăpădi prin cea secreată de pădure, ori a nimeri chiar la curţile zmeului, apoi atâta o mai vedem!
— Nu te teme, mamă, zic feciorii, nu te teme, vom trage noi o brazdă cu plugul decum ieşim din sat şi până la loc, de nu poate greşi, numai tot pe brazdă să vină.
Se duseră deci feciorii şi se apucară de lucru şi arară până la amiazi, dar nici pomană să le vină sora cu ceva de gustare. Sloboziră dar boii la păşune şi după ce se săturară, iar îi înjugară, şi arară până la ojină. Atunci nu mai puteau feciorii de foame.
Să hotărâră deci să meargă acasă. Nu ştiau ei ce s-a putut întâmpla: rătăcit-a soru-sa prin pădure? N-a trimes-o mumă-sa? Ori ce poate să fie de-i lasă o zi de primăvară fără mâncare? Cum ajung în curte, întreabă pe muma lor:
— Ei bine, mamă, dar cum de n-ai trimes pe sora noastră cu gustarea, de ne laşi să venim în sat de la ojină?
Auzind biata lor mamă vorbele acestea, căzu ca lovită de trăsnet, căci ea trimisese pe fată cu gustarea, deci ştia că alt modru nu poate să fie decât că s-a rătăcit prin cea secretă de pădure, cine ştie unde? După ce-şi mai veni în fire, le spuse copiilor tot plângând:
— Spusu-v-am să nu mergeţi la plug, dacă n-am avut ce vă pune merinde? N-am zis că s-a pierde biata copilă prin pădure? Iat’ că s-au împlinit vorbele mele; mai bine era de minţeam! Vai de mine şi de mine, copila mea, sufletul meu, nădejdea mea! A dat zmeul de ea, nu-i alt modru, ori că au mâncat-o lupii?
Auzind feciorii plânsul şi văietarea mamei lor se puseră pe gânduri, ce-ar fi de făcut? Se sfătuiesc, se gândesc, dau în dreapta, întreabă-n stânga… sora nu-i ca-n palmă! Deci zise feciorul cel mare:
— Mamă, nu mai plânge, bun e Dumnezeu şi eu gândesc că trebuie să aflu pe soru-mea; plec, mâne dimineaţă, plec, mamă, ba nici nu stau până dimineaţă, cum iese luna plec, şi fără ea nu mă mai vezi; mă tot duc până dau de ea, ori vie, ori moartă şi ţi-o aduc acasă, ori că-mi pun capul
Auzind biata mamă vorbele acestea hotărâte se mâhni şi mai tare, presimţea oareşicumva că într-un ceas rău pleacă feciorul de acasă; deci se încercă a-l îndupleca să rămână acasă, începu să plângă, că doară l-ar putea opri, dar toate fură în zadar, feciorul şi-a fost pus caru-n pietrii, să nu se oprească până nu va da de soru-sa. Pleacă deci la drum, iar mumă-sa rămâne plângând numai cu copilul cel mai mic acasă. Şi plângea şi se văieta cât o lua gura. Şi cum să nu plângă biata muiere; numai ieri dimineaţă, nu mai departe decât ieri dimineaţă avea trei copii, acum numai de are unu; fata-i-e pierdută, iar feciorul cel mare a plecat pe o cale de unde nu-i modru să se mai întoarcă! Nu-i trebuia bietei muieri mâncare, nu beutură, nu hodină, nici lucru, ci tot ieşea până afară în poartă plângând şi frângându-şi mânile şi iar intra înlăuntru în casă, sta să moară de urât fără copiii ei, afară n-afla pe nimeni, cine să o mângâie. Cât era ziulica de mare tot plângea; de era în casă era tot cu ochii la fereastră doară îşi zăreşte fata ori feciorul cel mai mare, dacă ieşea afară, în curte, în drum întreba pe toţi călătorii: nu mi-aţi văzut fata? nici feciorul? Dar nime nu-i ştia spune ceva despre ei, de la plecarea lor. În sat se lăţise faima că zmeul a furat pe fata văduvei, că feciorul cel mai mare s-a dus s-o caute şi nu s-a mai reîntors.
Aşa şi era. Feciorul cel mai mare se duse să afle pe soru-sa. El s-a tot dus până în pădure, acolo a dat de-o brazdă proaspătă, şi s-a dus tot pe ea până a nimerit la nişte curţi, la curţile zmeului. Şi erau întărite curţile zmeului, ca la zmei, tot cu stânci de bolovani, dar el nu se înfrică de loc, ci sui treptele celea de piatră gândindu-şi: Ce-a vrea Dumnezeu aceea a fi cu mine, dar eu întru; de nimeresc la soru-mea, bine, de nu chiar la zmeul să fie, tot c-o moarte-s dator, dar necăutate nu las aceste curţi.
Aşa şi făcu. Intră înlăuntru. Adecă acolo pe cine află? Pe soru-sa, gătită Doamne, ca o grofoaie şi făcând de mâncare.
— Bună ziua, soră!
— Să-ţi deie Dumnezeu bine, frate, dar tu cum ai ajuns aici?
— Eu? cum mă vezi; dar tu cum ai ajuns?
— Oh! frate dragă, bine zicea mama să nu mergeţi voi la plug fără merinde, că iată că m-a trimis la voi cu demâncare şi eu am venit tot pe brazdă, gândind că dau de voi, când colo — nimerii unde mă vezi. Acum ce va fi cu tine, că îndată vine zmeul şi poate că te omoară de nu ne-a omorî încă pe amândoi? Mai bine rămâneai acasă, că de scăpat tot nu mă poţi scăpa, iar de te omoară zmeul, biata mamă o să se prăpădească de supărare.
Atunci numai văzură că se deschid uşile şi un buzdugan intră în casă, să învârte de trei ori deasupra mesei şi se anină într-un cui în părete.
— Ce e aceasta, soră? întreabă fratele.
— O, frate, aceasta e semnul zmeului; când vine buzduganul, e semn să pun mâncările pe masă, că îndată-i aci. Dar oare unde să te ascund dinaintea zmeului? Ian hai şi te bagă colea sub covată.
De abia avu biata soră atâta timp, cât să pună covata pe frate-său şi zmeul fu aci:
— Tu mândruţo, pare că miroase a om pe aci, cine-i aci?
Biata fată dă să mintă, că mâncările miroasă, ba una ba alta, dar zmeul, zmeu, nu crezu nimic, ci o făcu să spună cine a venit şi că e sub covată.
— Aşa? zise zmeul! Atunci de ce se teme de mine? Hai, cumnate, afară să te omenesc, dacă venişi la casa mea! Şi scoase pe fecior afară şi-l puse la masă şi porunci fetei:
— Mie să-mi pui nouă coaste de porc şi frate-tău două, mie nouă cupe de vin, şi frate-tău, două, şi măi cumnate! la noi e datina că cine gată mai iute de mâncat să arunce ciolanele în capul cărui întârzie: acum hai la mâncare!
Şi se pun la mâncare; până mâncă feciorul oleacă de carne de pe coastă, zmeul mâncă toată porţia şi prinde a arunca ciolanele în capul feciorului. Văzând zmeul că feciorul nu se apără, că se teme şi tremură, îi zise:
— Hai, cumnate, afară la largul, să văd bine ce cumnat am, dară să-mi spui pe unde vrei să mergi, pe horn, ca mâţele, ori pe uşă, ca cânii?
— Eu mă duc pe uşă ca oamenii, zise feciorul. Şi iese pe uşă, dară zmeul ieşise pe horn ca mâţele şi se repezi asupra lui şi-i taie capul. Apoi scoase inima şi-o puse într-un blid şi trupul îl îngroapă sub un gard.
Văzând biata văduvă că trece o zi, trec două, şi trei şi nu-i mai nimereşte nici fata nici feciorul, era să se arunce în fântână de supărare, dar iară îşi întăreşte firea şi zice: „Doamne, fie voia ta!”
Dar pe feciorul cel mai mic nu-l prindea starea, nu putea de jalea mamei şi de dorul frate-său şi al soru-sei. Deci într-o dimineaţă zice:
— Mamă, ce a rândui Dumnezeu, aceea să fie cu mine, dar eu n-am pace până nu dau de soru-mea şi de frate-meu. De aceea nu te supăra, că eu trebuie să merg până unde voi da de ei.
Acum biata mamă iar începe a plânge şi a se dăoli:
— Dar nu merge, cui mă laşi? Ştiu că nici tu nu te vei întoarce, fie-ţi milă de bătrâneţele mele şi stai baremi tu aci, dacă de ei n-avui parte. Dar feciorul era neastâmpărat de dorul frate-său şi al soru-sei, şi deci trebui să plece. Şi se duse, şi nimeri nici mai bine nici mai rău, de cum o nimerise frate-său cel mai mare.
Acum biata văduvă nu mai avea nici un copil, nici o bucurie, nici o mângâiere, nici un ajutor; rămăsese singură ca cucul. Multă vreme o fi tot plâns biata de ea, multe nopţi le-o fi petrecut fără somn şi zile fără mâncare, dar în urma urmelor îi întări Dumnezeu inima şi începu a-şi veni în fire. Să mă sodomesc1 e păcat de moarte, trebuie să trăiesc şi năcăjită, cum am trăit în bine până aveam bărbat şi copii, îşi zise văduva, şi prinse a mai lucra câte ceva, şi a mânca să nu se omoare cu foamea până mai are zile.
Într-o dimineaţă cum mătura prin casă, zicând rugăciunile, iată vede un bob de piper jos şi se plecă de-l ridică şi-l pune pe masă. Dar bobul se durdulică pe masă şi iară cade jos. Ea, ca muiere strângătoare, nu lăsă să se prăpădească nici un fir de piper, deci se plecă şi ridicându-l îl băgă în sân: cum, cum nu, destul că şi din sân iese şi cade chiar înaintea ei. Ea iară se plecă şi-l ridică de jos, şi-l băgă în gură şi zicând rugăciunile îl scăpă pe grumazi la vale. Din minuta aceea văduva prinde grea şi la nouă luni face un drag de fecior de să mai fi avut doi ochi să te uiţi la el.
Ea chemă pe preotul satului, îl boteză şi-i puse numele Pipăruş Petru, căci dintr-un fir de piper era zămislit. Când era de o lună era ca alţii de un an, când era de două luni era ca altul de trei ani, şi începu a umbla pe uliţă şi-a vorbi toate celea. El tot auzea pe oameni vorbind: ce mai fecior, pagubă că nu-i trăiesc fraţii, că ei trei ar bate un sat întreg când s-ar mânia bine. Aşa azi, aşa mâne, aşa ziceau oamenii în toate zilele. Când era Pipăruş Petru de trei ani, era cel mai frumos şi mai voinic fecior în tot satul.
Într-o zi întreabă pe mumă-sa:
— Mamă, mai avut-am eu fraţi? Dar ea temându-se să nu meargă şi el ca fraţii lui şi să nu se mai reîntoarcă, îi zise:
— Nu, fătul meu, nu ai avut niciun frate.
— Nu? Atunci fii bună şi-mi mai dă o dată ţâţă, dar pe sub pragul casei. Şi ridică Pipăruş pragul casei cu degetul cel mic, iar mamă-sa se plecă să-şi bage ţâţa sub el şi să lăpteze pe fiu-său. Atunci Pipăruş lăsă puţin pragul în jos de o cam strângea pe mumă-sa şi-o întrebă:
— Mamă, mai avut-am eu fraţi? Ea, văzând că nu-i alt modru, îi spuse:
— Da, ai avut doi fraţi şi-o soră; pe soru-ta a furat-o zmeul, iară fraţii s-au dus să o caute şi de-atunci nu i-am mai văzut.
Atunci iar ridică pragul şi zise mame-sii:
— Acum scoală-te şi-mi fă o azimă de grâu curat, frământată cu lapte numai din ţâţele tale, că eu am semne că trebuie să dau de ei şi să-i aduc.
Auzind vorbele acestea biata mamă iară începe a plânge şi a se văieta.
— Dar cum te lasă inima să mă laşi acum la bătrâneţe, slabă, beteagă, singură? Nu am dus şi nu duc destul bănat după cei trei, acum te mai prăpădeşti şi tu prin cea secreată de lume, de nu alta va da zmeul de tine, de nici de nume nu-ţi voi mai auzi. Rămâi, dragul mamei, aci, nu te mai duce nicăiri: fi-va ce va rândui Dumnezeu de noi, numai nu merge; rămâi şi te însoară, batăr de tine să am parte.
Ei, dar Pipăruş Petru era voinic, lui îi trebuia vitejii, deci nu scăpă mumă-sa de gura lui până ce nu-i făcu o azimă de făină de grâu curat frământată numai cu lapte din ţâţele ei şi cu lacrimi din ochii ei. După ce i-a copt-o ca rufa, Pipăruş şi-o puse în traistă şi zise:
— Rămâi sănătoasă, mamă, nu te supăra deloc, că nici trei zile nu vor trece şi eu trebuie să fiu înapoi, ori cu veste bună ori rea, dar mai degrabă cred că cu bună.
Şi se luă Pipăruş Petru la drum, du-te, du-te, până dă în pădure, şi acolo nimereşte o brazdă mai astupată. Hai să merg pe ea, îşi zise Pipăruş, şi se duse tot pe ea până ajunse la curţile zmeului. Şi acolo intră înlăuntru. O fată frumoasă, Doamne! şi îmbrăcată ca o împărăteasă, era singură şi făcea de mâncare.
— Bună ziua, soră!
— Să trăieşti cu bine; dar ce-mi zici, soră?
— Îţi zic soră, fiindcă-ţi sunt frate, de nu crezi ian hai de mâncă din azima asta. Şi scoase Pipăruş Petru azima din traistă şi-i dete fetei să mănânce. Dar cum îmbucă, o dată zise:
— Asta-i cu lapte din ţâţele mamei mele, acum cred că-mi eşti frate, dar nu pricep cum? că tu eşti fecior holtei, iar eu când am ajuns în robia zmeului numai doi fraţi am avut, pe care zmeul i-a şi omorât, iar de atunci nu sunt mai mult de cinci ani de când sunt eu aici, deci nu pricep dacă-mi eşti frate, când te-ai putut naşte; că doară nu eşti numai de 4-5 ani?! Tu trebuie să fii baremi de 20 de ani!
— Nu-s, soră, ci numai de trei ani şi mai ceva, dar aşa mi-e felul. Să-mi spui acum soră, ce semne face zmeul când vine?
— Vai, frate, bine ar fi să mergi de aci până nu vine semnul lui, că după semn şi el îndată soseşte. Că are un buzdugan, frate, un buzdugan de fier, mare cât 50 de ferii2, şi-l aruncă cale de două ceasuri de departe şi drept în uşă nimereşte cu el; uşa atunci se deschide şi buzduganul se pune singur în cuiul cela din părete. Dar du-te, frate, nu sta, că acum e vremea să vină, şi de te află aci te omoară şi pre tine, ca şi pe cei doi.
— Lasă-l să vie, soră, să văd şi eu cum sunt zmeii, că şi aşa până acum n-am văzut nici unul.
Atunci aud buzduganul trosnind în uşă; uşa se deschise şi dă să se pună în cui. Dar Pipăruş nu-i dă răgaz, îl luă de toartă şi zvârr! îndărăt cu el dincătrău a venit. Şi cu aşa putere a aruncat cu el, de chiar pe lângă zmeu a trecut şi s-a tot dus cale de trei zile şi s-a împlântat într-un munte de piatră. Nouă zile a trebuit să scobească zmeul pe lângă buzdugan, până şi l-a putut scoate din munte şi-a venit apoi cu el pe umăr năcăjit. Când ajunse acasă, zise din curte încă:
— Cine-şi bate joc de buzduganul meu, Florea Înfloritul ori Pipăruş Petrea, viteazul de cumnatu-meu?
— Eu sunt, cumnate, eu Pipăruş Petrea, dar de unde mă cunoşti?
— Eu? nu mă întreba, doară o săptămână m-au tot scuturat frigurile când te-a născut mumă-ta. Dar bine c-ai venit în casa mea, hai să trăim puţin şi bine. Adu, drăguţă, mâncarea pe masă, mie nouă coaste fripte de porc şi frăţâne-tău două, mie nouă cupe de vin şi lui două, să ne punem la ospăţ…
— Adecă… să fie vorbă întoarsă, zmeule, zise Pipăruş. Adă-mi, soră, mie nouă coaste de porc şi nouă cupe de vin, iar zmeului adă-i două coaste şi două cupe de vin, dar să ai grijă, zmeule, care cum gătăm de mâncat carnea de pe os, osul îl aruncăm în capul celui ce n-a gătat încă, că parecă pe aci aşa e obiceiul.
— Cam aşa a fost, zise zmeul, dar de vrei, putem strica obiceiul.
— Ba, nu vreau să stric obiceiul ţărei, zice Pipăruş. Om de nimica e cine cutează a strica obiceiurile ţărei, lasă cum a mai fost, şi hai la masă.
Şi se puseră la masă, şi cum apucă Pipăruş o coastă în mână, o băga în gură şi despoia carnea de pe ea, iar cu oasele: — pliosc! la zmeu în frunte. Zmeul se cam năcăji, dară ce să facă? Trebuia să rabde, că şi-a dat de om. Şi Pipăruş ia altă coastă, apoi alta, şi alta; până mâncă carnea de pe toate nouă coastele, iar oasele le da de capul zmeului de toate se zdrobeau. Când gătă Pipăruş coasta cea din urmă şi de băut cea din urmă cupă de vin, atunci gătă şi zmeul de mâncat cea dintâi coastă şi dă să arunce cu oasele în capul lui Pipăruş. Dar acesta nu-i dă răgaz, se repede la zmeu şi pliosc! cu o palmă peste obrazul cel gras al zmeului de-i mută o falcă din loc, apoi se încăierară la luptă, la trânteli, de gândeai că nu alta, ci să se omoare unul pe altul. De la o vreme zmeul nu mai putea de osteneală, că ostenit era şi de cale şi nu putuse nici să se sature baremi cum se cade, omeneşte, că Pipăruş nu-i dăduse răgaz.
Deci ostenit cum era, zise bietul zmeu:
— Lasă-mă în pace, că-ţi înviu pe cei doi fraţi.
— Hai de mi-i învie, zise Pipăruş.
Şi merse zmeul şi-i dezgroapă, şi le puse inimile la loc, şi-i stropi cu apă vie, şi se sculară mai frumoşi de cum au fost.
— Vai, că greu adormii, zise unul.
— Doar aşa şi eu, zise celălalt.
— Dormit, dormit! zise zmeul, că de nu venea fratele vostru ăst mai mic să vă trezească, mai dormeaţi voi un somn lung!
— Dar nu sta de sfaturi, zise Pipăruş, hai să ne luptăm, că de aci eu nu merg până ce nu rămâne unul mort, ori eu, ori tu, că aşa e firea mea.
Şi se puseră a se bate în săbii, şi se tăiară de curgea sângele vale. Atunci se repezi Pipăruş, o dată şi bine, voiniceşte, şi-i tăie zmeului capul, apoi tot îl dumică bucăţele ca de tocană şi făcu trei grămezi de carne din el.
Apoi zise cătră fraţi:
— Fraţilor, hai, să ne ospătăm oleacă, că apoi mergem cătră casă, că mama ştiu că nu mai poate de dorul nostru, o fi gândind că ne-am prăpădit cu toţii, de nu mai nimerim nici unul. Şi se ospătară feciorii mei, soru-sa le făcu mâncare şi ei aduseră vin de cel bun, şi beură şi se desfătară, până ce începu a prinde beţia pe Pipăruş. Atunci se gătară de cale, încărcară carele de bunătăţi că doară acolo erau de unde, şi plecară.
Mergând ei aşa cătră casă, dau de o fântână în cale şi boii se trăgeau cătră ea, semn că le era sete.
— Adăpaţi boii, zise Pipăruş cătră fraţi, că eu mă dau oleacă lângă stejarul acesta umbros să mă odihnesc, că aşa-s de obosit. Şi cu vorbele acestea se apropie de un stejar mare şi se rezimă de el, aşa stând în picioare şi cum se rezimă, cum adormi ca mort.
După ce fraţii lui adăpară boii şi-i înjugară de nou ca să purceadă mai departe, merse soru-sa la Pipăruş să-l trezească, dar era pace de a-l mai putea trezi. Atunci zise fratele cel mai mare:
— Mă, dragii mei, oare facem noi bine că ducem pe streinul acesta cu noi? Bine, că el zise că ne este frate, dar poate-se una ca aceea? Bine ştiţi voi că numai noi trei am fost la părinţi; bine ştiţi că mai întâi te-ai pierdut tu, soră, de acasă, apoi eu şi în urmă tu frate, dar atunci mama nu mai avea alţi copii. De l-ar fi avut după înstrăinarea noastră ar fi iată aşa, un băieţan, dar el e de mare ca şi noi, şi de tare?… Oh, mai tare decât Ucigă-l Toaca. Poate că-i vreun strigoi, ori doară chiar zmeu, că văzurăţi cum omorî pe zmeul, ca pe un pui de găină?! Eu gândesc că n-ar fi bine să mai mergem cu dânsul pe o cale.
— Să nu mai mergem, zise celălalt frate, să-l lăsăm dormind, iar noi să ne păzim drumul.
— Aşa e, zise cel mai mare din fraţi, dar dacă se trezeşte tot ne ajunge; nu vedeţi ce ogaşe adânci taie carele ăstea cu povară? Tot pe ele vine până ce ne ajunge şi face din noi tot tocană, ca şi din zmeul acela, iar cu sora fuge cine ştie unde, de nu mai aude mama de ea nici de noi. Dară, de vreţi voi, eu ştiu ce-ar fi de făcut: haideţi să luăm lanţurile de la cară şi cum doarme răzimat de stejar să-l legăm de el bine cu lanţurile atunci ştiu că nu va mai veni să se laude, că el a scăpat pe sora de la curţile zmeului, ba să zică, că şi pre noi chiar din morţi ne-a înviat.
— Să-l legăm, zise fratele cel mai mic, să-l legăm că pe cară avem destulă blagă, nu mai avem lipsă de el.
Şi-l legară de stejar cu lanţurile şi-l legară pogan de-i auzeai oasele pârăindu-i şi el tot nu se trezi, dormea ca mort de ostenit şi de beat ce era.
Soru-sa bucuros l-ar fi deşteptat, dară nu putea; apoi să facă împotrivire celor doi fraţi încă nu putea.
Deci se uita lăcrămând cum leagă pe binefăcătorul ei şi-şi zicea: „Doamne, scapă-l”.
După ce-l legară de stejar, îşi făcură cruce, ziseră un „Doamne ajută” şi începură a plesni boii mânându-i: cea, Surilă, ho, Bourean, ho!
Soru-sa se gândea singură mergând îndărătul carelor: cum mai cutează făţarnicii aceştia a-şi face cruce şi a zice Doamne-ajută, după ce numai acuma săvârşiră o faptă din cele mai mişele? Dar iarăşi zise: bag-seamă şi hoţul când merge la furat zice Doamne ajută, necum ăştia, care cred că un lucru bun au săvârşit!
Şi ajunseră acasă. Mama lor îi cunoscu şi vărsă lacrămi de bucurie la vederea lor, dar îi întrebă:
— Pipăruş Petru n-a dat de voi? Frăţiorul vostru cel mai tânăr?
— Nu, mamă, răspund feciorii, n-am văzut nici un fel de Pipăruş. Iată pe sora noastră a fost prins-o zmeul să o ia de nevastă şi de atunci şi până acum ne tot luptarăm amândoi cu el pentru sora noastră, dar nici un fel de Pipăruş n-a venit să ne ajute. De-abia am putut omorî zmeul ca să-ţi aducem fata. Acum bucură-te împreună cu noi, că iată şi comori am adus de la zmeul; uită pe Pipăruş, că de-ar fi vrun viteaz ca noi, trebuie să vină cât de târziu.
Se puseră, frate, pe ospăţ, aduseră carne şi vin, şi lăutari, şi adunară tot satul să se bucure şi să se mire de vitejia lor, că au omorât pe zmeul şi i-au luat comorile cele scumpe.
Într-un târziu, se pomeneşte şi Pipăruş Petru şi dă să se scoale, dar se simte legat de stejar cu lanţuri preste piept şi preste mijloc, preste grumazi şi preste picioare.
— Hm! hm! dulcii mei fraţi, zise el, dar bine mai ştiţi voi răsplăti bunătatea ce vi-o făcui! Bine a zis cine a zis: Fă bine şi aşteaptă rău! Dar lăsaţi, că vi-o fac eu de nici dracul nu vi-o mai desface!
Şi numai o dată se umflă şi lanţurile cad rupte, zală de zală, de gândeai c-ar fi numai de buciniş3. „Acum să mai dorm una pe pajişte, îşi zise Pipăruş, că am eu vreme să ajung şi acasă; cu cât aş merge mai iute cu atât ar fi bucuria fraţilor mai scurtă”.
Se puse deci să se odihnească, dar nu mai vrea somnul să se apropie de el, că nu-i putea ieşi din cap nemulţumirea fraţilor săi. Începu a se gândi la toate minutele de când a plecat de acasă. „Măi, îşi zice, adecă zmeul nu ştia de bună seamă cine i-a zvârlit buzduganul îndărăpt; eu ori Florea-nfloritul. Trebuie că viteaz om e Florea acela; cum aş vrea să-l cunosc; dar l-oi cunoaşte acuşi. Acum să merg să văd ce face biata mamă, apoi să caut pe Florea-nfloritul, să mă prind cu el frate de cruce”.
S-a luat dară să plece, dar uitându-se la stejarul cel mare, de care-l legaseră fraţii, îşi zise: „Biata mamă, nici lemne de foc n-o fi având, că harnicii de fraţi nici lemne nu i-or fi dus; hai să-i duc eu un cătur4 batăr”.
Şi merse la stejarul de care fusese legat, îl smulse din pământ, ca pe un morcov, îl luă pe umăr, cum iai o greblă bunăoară şi hai cu el spre sat.
Când era ospăţul mai pogan, când jucau şi beau pe întrecute în ocol, că în casă nu mai încăpeau, atunci nimeri şi Pipăruş Petru cu stejarul pe umăr. Tot satul îl cunoscu, că doară numai de câteva zile plecase de acasă, dar fraţii lui nu ştiau ce să facă, unde să se ascundă, văzându-l cum vine cătră ei şi îşi gândiră că acuma are să-i omoare.
— Bun ospăţul la dumneavoastră, zice Pipăruş, intrând cu stejarul cel mare pe umăr.
— Bună să-ţi fie inima, ziseră sătenii, pe când fraţii lui o luară la sănătoasa.
— Oho! strigă Pipăruş, încătrău cinstiţilor? Ian staţi oleacă de vorbă cu mine, că avem o ţâr de răfuială! Frumos fu aceea de la voi să mă lăsaţi dormind în pădure şi încă legat cu lanţuri ca pe un hoţ? Asta-i mulţămită fiindcă v-am aflat, am bătut pe zmeul care vă omorâse, până v-a înviat, l-am omorât pe el să scap satul întreg de urgia lui, v-am umplut de averi şi v-am pus pe drumul cătră casă, eu fratele vostru, aşa răsplată am fost vrednic să aflu de la voi?
Atunci fraţii începură a plânge şi a se ruga de iertare zicând, că numai au glumit, că bine ştiau ei că el atâta-i de tare, de cu stejar cu tot poate veni acasă. Se mai rugă şi mumă-sa şi soru-sa şi tot satul să-i ierte, iar el fiind om cu inimă bună, i-a iertat şi s-a pus şi el la ospăţ.
Când a fost a doua zi dimineaţa, după ce s-au sculat toţi voioşi şi sănătoşi, Pipăruş Petru se gătă de cale.
— Dară unde vrei să mergi iară, Petre, puiul mamii? îl întrebă mamă-sa.
— Mă duc, mamă, mă duc departe, până unde voi da de Florea-nfloritul, doar de cumva l-oi putea aduce să fie soţ sorei mele, că am auzit că e un voinic de om şi ar fi păcat să nu ne cunoaştem.
— Da nu merge, stai acasă, aveţi voi destulă avere, însuraţi-vă dragii mamei, iar soru-ta vom mărita-o noi după cineva, că doară sunt destui feciori zdraveni în sat, ce să mai baţi calea ţării? Stai tu aci, în satul tău, între neamuri, aproape de mine, acum la bătrâneţele mele, să nu-ţi mai duc atâta dorul.
Multe vorbe bune şi înţelepte, îi spuse maică-sa, dar el tot ca el, dacă îşi punea o dată carul în pietrii pentru ceva, apoi nu mai era om să-l dezbaiere. Îşi luă dară rămas bun şi se cam duse, multă lume-mpărăţie, ca Dumnezeu să ne ţie, că din poveste multă este, mândră şi frumoasă, să o ascultaţi şi dumneavoastră, că cine o-a asculta, o-a învăţa, iară cine va dormi, se va hodini şi povestea nu o va şti.
S-a dus, s-a dus până a nimerit într-o pustietate mare de nu vedeai nimic numai cerul în sus şi sub picioare pământul, nici o frunză, nici un fir de iarbă, dară nimic ce-i nimica.
A mers el mult prin pustietatea aceea până a dat de un vâj bătrân, dar bătrân nu glumă, alb la păr şi la barbă ca o oaie bălaie, cu o cârjă în mâna dreaptă, iar cu cea stângă îşi tot ferea genele de pe ochi să vadă înainte, că aşa-i erau de lungi şi de dese, de-i veneau până la gură şi se împreunau cu barba şi cu mustăţile.
— Bună ziua, moşule!
— Să trăieşti cu bine, voinice, dar de unde şi până unde?
— Mă duc, moşule, până unde voi da de Florea-nfloritul, că am auzit că e un voinic mare şi vreau să îmi cerc puterile cu el, nu ştii unde l-aş găsi?
— Oh, puiul moşului, în zadar mergi tu pe jos, că nici în trei ani de zile nu vei ajunge la el, dară du-te îndărăpt la curtea zmeului, ştii unde ţi-ai aflat sora şi fraţii? Acolo să mergi ca să cauţi în fundul grajdului, că-i găsi un cal singur şi atâta-i este de urât singur, de stă să moară; de urât a slăbit, de numai pielea pe os a rămas, că de când ai omorât pe stăpânul său, pe zmeul, el din grajd n-a mai ieşit, nici n-a mâncat, nici n-a beut, numai tot a rânchezat. Acolo să mergi şi să-l iei, că acela te poartă cât a purtat şi pe stăpânul său, ba şi mai mult de-i porunci, apoi să vii iar pe la mine, înţelesu-m-ai?
— Te-am înţeles.
Şi merse Pipăruş Petru îndărăpt până la curţile zmeului şi intră în grajd. Adecă acolo într-un ungher văzu un cal mai mult mort decât viu, de-i puteai număra coastele cale de o poştă, de-abia se mai putea ţine pe picioare. Cum văzu calul că intră cineva în grajd, începu a fi voios şi a prinde curaj, nu ştia ce să facă bietul cal de bucurie, da cu picioarele în pământ şi vrea să se dezlege de la iesle, dar nu putea, că era legat cu lanţuri.
Pipăruş Petru dezlegă calul şi-l scoase afară şi se uită la el. „Cu gloaba asta să merg eu?” îşi zicea. Sta să nu-şi creadă ochilor. Dar calul răsuflă o dată bine şi se scutură de-şi dezmorţi oasele, căci doară stătuse multă vreme acolo ca-ntr-o temniţă legat scurt, fără nutreţ şi neadăpat. Pipăruş îl slobozi de păscu oleacă, apoi, îl adăpă şi se urcă pe el. Atunci calul începu a vorbi:
— Cum vrei, domnul meu, să te duc, ca vântul ori ca gândul?
— De m-ai putea duce numai ca caii, încă mi-ar părea bine. Aşa-i răspunse Pipăruş, văzându-l atât de slab.
Şi prinse calul a merge, şi merse, şi merse tot în galop până la un munte de sticlă. Acolo nu mai putea de obosit. Dă să se suie pe el la deal, dar nu putea calul merge. Atunci zise Pipăruş:
— Bag-seamă te-oi mai duce şi eu în spate, precum m-ai dus tu pre mine. Şi luă calul după cap ca pe un miel şi-l sui în vârful dealului şi acolo huzdup! cu el pe pământ. Şi se ridică calul de jos şi se făcu cât un munte de mare şi zise lui Pipăruş:
— Place-ţi cum sunt acuma?
— Ba place-i cânilor şi lupilor, fă-te tu cal ca caii!
Şi se făcu calul ca caii noştri, dar tot năzdrăvan şi zise cătră Pipăruş:
— Cum să te duc acum, stăpâne, ca vântul ori ca gândul?
— Ba să mă duci ca gândul!
Şi începu calul a merge ca gândul de iute şi într-o clipită erau la moşneagul cel alb ca oaia.
— Bună ziua, moşule!
— Bună să-ţi fie inima, puiul moşului, da ajuns-ai abia?
— Precum mă vezi, moşule.
— Vezi aşa: acuma cred că-i ajunge la Florea-nfloritul. Dar să-ţi dau şi eu trei lucruri: ţine, aci ai o ceteră, un pieptene şi o cute. Ţine minte, fătul meu, zise moşneagul, vei tot merge până-i ajunge la câmpul cu dorul, acolo te va lovi dor de maică, soră, fraţi, prieteni şi cunoscuţi; încât de nu vei cânta cu cetera aceasta, vei fi silit să te întorci înapoi de dor. De acolo vei ajunge în pădurea cu lupii, aceia te-ar mânca cu cal cu tot, că sunt mulţi şi flămânzi, dar tu aruncă-le pieptenele. Scăpând, vei merge până vei ajunge în ţara şoarecilor. Acolo vor fi şoareci câtă frunză şi iarbă şi vor vrea să te tragă jos de pe cal să te mănânce, atunci aruncă-le cutea jos şi vei fi mântuit de ei.
După ce-a luat Pipăruş lucrurile acestea trei, a mulţămit bătrânului şi s-a pus pe cal, şi s-a tot dus până a ajuns în câmpul cu dorul. Acolo îl lovi un dor de satul lui, de mamă-sa, de soru-sa, şi de fraţi, dar aşa dor, de mai cădea de pe cal şi era cât p-aci să cază de pe cal, ori să se-ntoarce de unde a plecat. Atunci îi vine în minte că are o ceteră de la vâjul cel bătrân. Şi unde nu scoate cetera, şi unde nu începe a trage cu arcuşul pe strune, de răsuna câmpul, şi deloc îi pieri tot dorul.
Apoi merse mai departe până ajunse în pădurea lupilor. Şi era acolo, Doamne! era tot un lup şi un copac, şi toţi stau cu gurile căscate numai să-l prinză şi să-l mănânce. Dară el aruncă pieptenele jos, şi îndată se făcu un bou gras şi având lupii ce înhăţa, lăsară pe Pipăruş să meargă în pace. Şi merse cât merse, deodată se trezeşte în ţara şoarecilor. Dar nu altmintrelea erau şoarecii, ci ca urşii de mari, şi mulţi ca furnicile în furnicar. Aci începu a se înfiora Pipăruş Petru, dar îi veni în minte cutea şi cum o aruncă jos, se făcu între el şi între şoareci un stan de piatră, gros cât un munte până la nori. Şi se duse Pipăruş Petru tot pe lângă zid, până ce ieşi din ţara şoarecilor.
Acum nimeri în câmpul cu florile. Acolo erau numai flori, una mai frumoasă decât alta şi toate se îmbiau să le ia. Dar Pipăruş nu luă nici una. Colo de departe zări el un cal păscând şi trase într-acolo. Adecă după ce se apropie, văzu pe Florea-nfloritul dormind dus, calu-i păştea printre flori, iar paloşul îi juca în aer pe deasupra lui. Se dă Pipăruş jos de pe cal şi-şi sloboade şi el calul să pască, apoi se gândi: „Cum doarme acum dus Florea-nfloritul, eu lesne l-aş putea prăpădi; numai una de-i dau cu paloşul, e dus pe cea lume; dar aşa numai un mişel ar face; să mă pun lângă el să aţipesc şi eu oleacă”.
Şi îşi aruncă şi el paloşul în sus, şi acela începu a-i juca prin aer ca şi al lui Florea-nfloritul, apoi se culcă jos pe flori. Cum era obosit de-atâta amar de cale adormi ca dus. Dar iată că se trezi Florea-nfloritul şi văzu voinicul dormind lângă el, iar în flori lângă calul lui mai păscând un cal şi în aer lângă paloşul lui mai jucând un paloş. „Oare cine să fie, zise el. Hm! oricine-i e viteaz şi om de omenie; cum dormeam mă putea face tot bucăţele; i-oi da deci pace până ce s-a trezi, să te miri cine-i; ştiu că nu-i Pipăruş Petru de care şi zmeii se tem!”
Apoi se puse şi Florea-nfloritul şi mai trase un pui de somn, iar când se trezi a doua oară, se trezi şi Pipăruş cu el deodată.
Când se văzură voinicii faţă-n faţă, nu se puteau mira destul unul de altul; unul mai voinic decât celălalt, care de care mai spătos şi mai frumos.
— Ce vânturi te-au adus p-aici pe la mine, vere? zise Florea-nfloritul.
— Am venit să te văd, că ţi-am auzit de nume şi nu m-am putut răbda să nu ne cunoaştem.
— Doară nu eşti tu Pipăruş Petru de care şi zmeii tremură?
— Ba ai chiar gâcit; dar tu doară eşti Florea-nfloritul?
— Eu da, că altul nici că are drept a şedea aci în ţara mea; mult mă mir de tine ce cap ai să vii aici?
— Eu am cap ca capurile, dar tu ce cap ai de mă întrebi atâta? De nu-ţi place că ţi-am călcat ţara, ia-te la păruială cu mine, hai la luptă dreaptă, luptă voinicească!
Şi se prinseră voinicii la luptă, şi se luptară o zi de vară şi nu fu chip să se învingă, până mai căzură de pe picioare de obosiţi, atunci zise Pipăruş Petre:
— Hai, frate, să schimbăm lupta în paloşe.
Şi apucară voinicii paloşele, şi se vânzoliră, până ce în urmă Florea-nfloritul ciungări5 oleacă din degetul cel mic al lui Pipăruş Petru. Atunci s-au lăsat de luptă şi s-au prins fraţi de cruce, jurându-se pe vârfurile paloşelor, că nu se vor mai lăsa unul de altul, nici în bine, nici în rău. Şi ajuns-au şi în năcaz şi în bine, ca omul care trăieşte în astă secreată de lume, dar ei unul de altul nu s-au lăsat.
Umblând ei o dată la vitejii, nimeresc la o casă în mijlocul codrului şi intrară înlăuntru. Adecă acolo era o fată la război, ţesea, dar fată frumoasă era chiar Ileana Cosânzeana, din cosiţă ruja-i cântă, şi cum ţesea, de câte ori bătea cu brâgla, totdeauna ieşeau câte două cătane îmbrăcate şi-narmate. Mult se mirară voinicii noştri de această vedenie, dar Pipăruş Petru nu mult stătu pe gânduri şi începu a se drăgosti cu fata, ştiţi dumneavoastră, a o prinde, a o gogoli, mai a o săruta, cum fac tinerii.
Fata, nu-i vorbă se ferea şi nici prea, ca toate fetele, ci se cam temea de tată-său; deci le spuse:
— Dragii mei, băgaţi de seamă, că de vine tata vă omoară.
— Şi cine-i tata dumitale? o întrebară voinicii.
— Tata e Ciută Nevăzută şi încă nici un om nu i-a ieşit în cale, pe care să nu-l omoare.
— Ei bine, dragă, dar ce nărav are când vine acasă?
— El, răspunde fata, are nărav, că cum intră în casă mai întâi se bagă după cuptor şi de-acolo ia o ulcică de leacuri şi toată o bea, iar de leacurile acelea atâta se întăreşte, de-ar bate şi zece ca voi.
— Aşa? zise Pipăruş Petru, atunci adă încoace leacurile, să le bem noi.
Şi le dădu Ileana leacurile, iar voinicii le băură şi din ce erau tari, mai tari se făcură. Dar chiar atunci sosi şi Ciută Nevăzută acasă şi s-a repezit după cuptor la leacuri; ei, dar acelea erau lecuite!
Văzându-se astfel înşelat, într-atâta s-a turburat de-i purta în palme ca pe nişte mere pe amândoi voinicii şi, de n-ar fi apucat să bea ei leacurile, nu era bine de ei; dar aşa îl apucară voinicii amândoi, apoi lasă că l-au omenit! Nici ferferiţă nu s-a ales de el. Apoi Pipăruş Petru se căsători cu Ileana Cosânzeana şi se încărcară de averi şi plecară de acolo. Dar pre lângă toată prietenia ce era între Pipăruş Petru şi Florea-nfloritul, cest din urmă nu se uita cu ochi buni la Pipăruş văzându-l cu nevastă, iar el nu. Dar Pipăruş pricepu gândurile lui Florea-nfloritul, de aceea îi zise:
— Frate, să lăsăm nevasta acasă găzdoaie şi să mergem să-ţi aflăm şi ţie una.
— Bine ar fi, zise Florea-nfloritul, dar oare unde vom da de una?
— Nu fi îngrijat, frate, zise Pipăruş, mergem în lumea noastră şi de nu s-o fi măritat soru-mea numai bună ar fi de tine.
— Apoi hai s-o vedem, zise Florea-nfloritul.
Şi lăsară pe Ileana Cosânzeana singură acasă şi ei se luară la drum, şi du-te, du-te, până ce ajunse într-o pădure; nici unul nu mai fusese în pădurea aceea. Mergând ei prin pădure văzură o casă.
— Hai să vedem cine e în casă, zise Pipăruş.
— Hai, dacă chiar vrei, zise Florea-nfloritul.
Şi intrară înlăuntru. Acolo aflară numai o babă bătrână stând cu picioarele la foc.
— Bună vremea, mătuşe!
— Să trăiţi cu bine, dragii mătuşii, haideţi şedeţi oleacă şi vă hodiniţi până ce vă aduce mătuşa ceva de mâncare; iată mă urc în pod să vă aduc slănină, dragii mătuşii.
Feciorii şezură pe-o laviţă, iar baba se urcă în pod, cu numele să le aducă slănină. Dar cum ieşi baba din odaie, veni un şoarece la feciori şi le zise:
— Nu staţi, dragii mei, că nu-i de-a sta; mergeţi în plata lui Dumnezeu sfântul, că doară baba nu s-a dus în pod să vă aducă de mâncare, ci să-şi ascuţă dinţii, să vă poată mânca; că are în pod o piatră de moară, de care-şi toceşte dinţii, n-o auziţi?
— Ei şi cine-i baba asta?
— Hm, zice şoarecele, asta-i Muma Pădurii, a fost drăguţa lui Ciută Nevăzută şi de când l-aţi omorât tot descântă să-i cădeţi în brânci, acuma de nu fugiţi, nu mai scăpaţi vii din colţii ei.
— Dacă-i aşa, hai la drum, ziseră voinicii.
Şi se luară feciorii mei la drum, nu mergeau, ci gândeai că-i alungă cineva dindărăpt; bag-seamă şi ei cu toate că erau viteji, ştiau de frică.
După ce-şi ascuţi baba dinţii se coborî jos în casă, dar feciorii ca în palmă. Şi se cătrăni, şi se înfioră de gândeai că toată ţâră se face. Atunci dă cu ochii de şoarece.
— Aha! numai tu mişelule le-ai spus să se ducă.
— Numai eu, de nu te-ai supăra, răspunse şoarecele glumind, ian hai de mă prinde şi-ţi răzbună!
Şi se puse baba a fugi după şoarece; el se sui pe cuptor, ea îşi strică cuptorul; se sui pe un părete, ea strică şi acel părete şi tot aşa strică câte un părete, umblând după şoarece, până ce-şi strică toată casa şi tot nu a putut prinde şoarecele, că vedeţi dumneavoastră, şoarecele-i şoarece şi pace, nu stă să-l prindă chiar o babă, să fie aceea chiar Muma Pădurii.
Dar când umbla ea după şoarece, feciorii îşi păziră drumul şi când plecă baba după ei, ei erau hăt departe. Se pune deci baba la fugă, du-te, du-te, până ce mai ajunse pe feciori. Atunci au ajuns ei la casa Marţolii, care era mătuşa lui Florea-nfloritul.
— Bună vremea, mătuşă!
— Să trăiţi cu bine! Dar ce-i, nepoate, ce vânt te poartă pe la mine? Cine-i voinicul ăsta cu care vii?
— O, mătuşă, zise Florea-nfloritul, am plecat cu ortacul acesta, care se cheamă Pipăruş Petre, am pornit să merg la soru-sa în peţite, dar ne urmăreşte Muma Pădurii, căci am omorât pe Ciută Nevăzută, pe ibovnicul ei, şi acum ne pare bine că am nimerit la dumneata, doară ne vei scăpa de colţii ei.
— Nu vă temeţi deloc, dragii mătuşei, haideţi numai în casă şi vă hodiniţi.
Şi ieşi Marţolea afară să aştepte pe Muma Pădurii şi cum ajunse aceasta, cum se încăierară, apoi să fi văzut bătaie de babe; se încinse între ele o luptă, dar luptă ca de doi lupi turbaţi, iar nu ca de două babe de când bucii, şi se mâncară în dinţi, şi-şi smulseră părul, de gândeai că sunt două zmeoaice. Iar feciorii când văzură că sunt mai înfierbântate, de erau oarbe de mânie porniră încetinel, iar după ce se depărtară merseră mai tare să nu le mai vază. Care a fost mai tare? care pe care a învins? nu pot să spun că nu ştiu; ştiu însă că voinicii au mers aţă acasă la mama lui Pipăruş Petre. Şapte ani nu fusese Pipăruş Petre acasă, şapte ani nu-i văzură fraţii şi sora şi neamurile şi sătenii şi totuşi îl cunoscu care cum îl văzu.
Florica, sora lui Pipăruş Petre nu era încă măritată, se ţinuse de vorba ce i-o dăduse frate-său la plecare.
Şi era mândră Florica, mândră ca o scânteuţă de câmp şi cum o văzu Florea-nfloritul, zise cătră frate-său de cruce:
— Asta ţi-e sora, frate?
— Asta.
— Dacă ţi-e asta sora şi dacă vrea, eu chiar azi mă cunun cu ea.
Şi Florica a vrut, fraţii şi mă-sa încă n-au zis ba, apoi au tras o nuntă românească, care a ţinut două săptămâni şi după ce s-a gătat nunta şi-a luat Florea-nfloritul nevasta şi s-a cam dus cu ea şi cu Pipăruş Petru în ţara lui, unde aştepta Ileana Cosânzeana, nevasta lui Pipăruş.
Când s-au văzut aceste două cumnate laolaltă, mult s-au bucurat, iar bărbaţii lor se bucurau şi ei de bucuria lor, iar florile din câmpul înflorit se bucurau şi ele împreună cu cele două părechi vesele. Dar şi eu mă bucur, că v-am putut spune povestea până-n capăt.
Poveste din Sălaj comunicată de plugarul M. Bene din Lupurul de Sus.
- a sodomi = a se distruge, a se prăpădi. ↩︎
- ferie = măsură de capacitate de conținutul unei vedre. ↩︎
- buciniş = cucută. ↩︎
- cătur (de lemne) = butuc, trunchi de arbore tăiat, ciot, buturugă, buștean. ↩︎
- a ciungări = a reteza. ↩︎
