A fost odată ce-a fost, că de n-ar fi fost nu s-ar povesti.
A fost odată un moşneag bătrân, dar bătrân nu şagă, de abia se mişca dintr-un loc într-altul, apoi era şi sărac, dar sărac de n-avea chiar nimic. Numai cât avea trei feciori harnici de muncă, aceia ţinea şi pe bietul moşneag, din lucru mânilor lor, lucrând adecă pe plată pe la alţii.
Odată iar ies feciorii tustrei în sat să capete ceva de lucru şi căpătară cei doi mai mari numaidecât, dar cel mai mic, anume Parsion, era cât pe aci să se întoarcă acasă la moşneagul cu mâna goală, căci nu căpătase de lucru. Dar în cale cătră casă se întâlneşte cu un moş bătrân ca şi tatăl-său.
— Unde mergi, Parsioane?
— Mă duc acasă, că n-am căpătat de lucru pe ziua de azi, o să merg în pădure să mai aduc vreo două lemne, baremi frig să nu rabde bietul tata.
— Mă Parsioane, da să vii tu la plug la mine, că uite, eu sunt bătrân şi slab, nu mai pot munci, apoi loc şi vituţe am de la Dumnezeu sfântul, umblă la mine la plug în săptămâna asta, apoi îţi dau loc de o zi de plug, îţi dau grâu să-l semeni şi plugul cu vitele să ţi-l ari, vreai Parsioane?
— Vreau, moşule!
Şi se duse Parsion la plug şi ară toată săptămâna în locul moşneagului, iar seara când mergea acasă îi da moşneagul de mâncare, să ducă şi la tatăl său.
În cealaltă săptămână, îi dădu moşneagul boii şi plugul să-şi are şi pe sama lui, dar loc bun nu mai avea de unde-i da, că acela îl sămănase moşneagul pe sama lui, fără-i dădu o coastă plină de spini, să şi-o lăzuiască1 şi are cum va voi, apoi grâu de sămânţă i-a da el.
Şi se apucă Parsion de lăzuit, el tot tăia spinii cu toporul şi-i scotea din pământ cu rădăcini cu tot, iar un câne al stăpânului său îi lua în gură şi-i căra într-un fund de părău. În câteva zile fu coasta lăzuită, arată şi semănată. Se bucurară fraţii că au şi ei sămănătură, că până atunci nu mai avuseră, dar mai tare se bucură tatăl lor, văzând ce feciori buni şi harnici are.
Dete Dumnezeu şi veni timpul seceratului, deci merg toţi trei feciorii la secerat în holda lor, un lucru acesta pe care nu-l mai făcuse nicicând, că ei până-ntr-aceea numai în holde streine seceraseră. Nici moşneagul nu vru să rămână acasă, trebuiră feciorii să-l ducă şi pe el la holdă, cum vor putea, că de va muri să nu poată zice că n-a fost baremi la holda lui, că în holde streine destul a lucrat până şi-au crescut copiii.
După ce ajung la holdă se minunează. Şi cum nu s-or minuna, mă rog dumneavoastră, când holda lor era cu spicele de aur! Mulţămesc deci lui Dumnezeu şi se pun pe muncă şi seceră bărbăteşte tustrei feciorii, iar bătrânul se uita mângâiat, ce spor fac; ar fi secerat şi el săracul, dar nu mai putea decât să adune ici colea câte un spic ce vedea că a rămas îndărătul harnicilor feciori.
Când fu seară, făcură din holda secerată patru grămezi mari şi se puse fiecare din fraţi câte pe-o grămadă să doarmă peste noapte, dar să şi păzească să nu le fure cineva vreun spic, că aurul, vedeţi dumneavoastră, e scump. Bătrânul încă se puse să străjuiască o grămadă.
Când fu colo pe la miezul nopţii, veni o pasăre şi smulse un spic de grâu chiar din grămada care o păzea Parsion, feciorul cel mai mic. Dar el nu vru să se lase de pagubă, strigă la fraţi să aibă grijă şi de grămada lui şi el se luă tot într-o fugă, după pasăre, că ea nu putu zbura pe sus fiindcă-i era spicul greu, ori că doară aşa voia ea.
Şi s-a tot dus Parsion după pasăre până se omizea2 de ziuă. Atunci au ajuns la o pădure mare. El află o zburătură de lemn şi zvârli în pasăre. Şi-o nimeri de-i rupse o aripă, dar de lăsat tot nu lăsă spicul din gură. Până află el aripa, care căzuse de la pasăre, pierde pasărea dinaintea ochilor şi se pierde şi el prin pădure numai cu aripa în mână.
Tot umblă el prin pădure până-l apucă noaptea şi nu mai dă de urmă să scape din pădure. După ce înnoptează bine, vede departe un foc mare. „Acolo vor fi nişte păcurari la oi, merg într-acolo că doară îmi vor da ceva de cină, ori baremi m-or lăsa să dorm şi eu cu ei, iar dimineaţa îmi vor arăta calea să ies la largul.” Şi se duse aţă la foc. Adecă acolo era un uriaş mare încolăcit pre lângă foc ca un şarpe. Acum începu a se înfrica bietul Parsion; s-ar fi dus, dar unde? nu ştia calea, ar fi rămas, se temea de uriaş. Deci îşi luă inima-n dinţi şi se băgă în mâneca sumanului la uriaş cum era obosit, deloc adormi ca mort.
Când se trezi uriaşul şi se ridică căscărind, pică Parsion din mâneca sumanului lui, dar nu se trezi, aşa dormea de greu. Uriaşul se uită la el şi se miră de unde a putut el răsări în mâneca sumanului. În urmă-şi socoate: „ce-o fi, aceea o fi, dar eu îl duc acasă.” Şi-l luă uriaşul în braţe şi-l duse la casele lui în mijlocul pădurei, unde dacă intră în casă, îl puse în pat să doarmă, şi plecă pe uşă afară.
Dar când închise uriaşul uşa, bag seamă cam scârţâia, că se trezi feciorul şi începu a striga din toate puterile:
— Da unde-s eu?
Uriaşul veni îndărăpt şi-l mustră cum de a cutezat el să se culce în mâneca sumanului lui. Iar Parsion se rugă de iertare şi-i spuse toată întâmplarea cum vi-o spusei şi eu dumneavoastră.
Ş-apoi zise Uriaşul:
— Fătul meu, dacă ai rătăcit tu chiar la mine, rămâi de tot aici şi fii copilul meu.
Şi s-a învoit Parsion şi a rămas la uriaş copil de suflet, şi trăiau acolo în mijlocul codrilor numai amândoi.
Într-o zi, când veni uriaşul acasă, află feciorul pus pe gânduri, supărat, şi-l întrebă:
— Da ce eşti supărat, fiule?
— Nu-s supărat, răspunde feciorul, numai mă gândesc că rău o ducem noi aci fără muiere la casă, nu avem cine să ne facă o mâncare cumsecade, cine să ne spele o haină, cine să grijească casa, cum ştiu ele.
— Aşa e, răspunse uriaşul, bine zici tu, iacă tu ai fi chiar bun de însurat, dar pe aci nu sunt fete, nu sunt muieri, numai cât vin în tot anul odată trei zâne de se scaldă în tăul cel din mijlocul pădurei, mâne poimâne iar li-i timpul să vină, vin în formă de porumbiţe zburând şi dacă se slobod jos din văzduh îşi lasă aripile pe ţărmure, apoi se bagă în tăul cel de lapte dulce şi se scaldă cându-i cruce amiazăzi. Du-te, şi când s-or scălda mai bine, tu fură de la una aripile şi vino cu ele numaidecât, dar să nu te uiţi îndărăt, că de te vei uita nu va fi bine.
Şi s-a dus Parsion cum a zis uriaşul la tăul de lapte dulce, când era cruce amiazi şi văzu pe zâne scăldându-se în lapte dulce şi jucându-se acolo, iar aripile erau pe ţărmure. Şi s-a repezit Parsion şi-a luat o păreche de aripi şi s-a cam dus cu ele, iar zânele cum l-au văzut, au ieşit din tău şi şi-au luat aripile şi au zburat, dar una ale cărei aripi le luase feciorul nu s-a putut face porumbiţă şi nu a mai putut merge cu cele două surori, ci a rămas fată frumoasă, zână. Deci a fugit după fecior plângând şi rugându-l să-i dea hainele, adecă aripile; dar el nu o ascultă, nici că se uită îndărăt s-o vadă în faţă. Şi s-au tot dus ei aşa, el înainte şi ea după el până au ajuns la uriaş acasă. Acolo i-au dat haine muiereşti şi au făcut o veselie, că îşi căpătară muiere în casă.
Parsion însă era om cuminte, el ştia că de va pune mâna pe aripi, atât o mai vede, deci se puse şi cusu aripile în pieptar, nime să nu ştie de ele. Ea bine ştia că unde sunt, dar nu se putea apropia să le descoasă, că el îşi grijea pieptarul ca ochii.
Trăiră ei multă vreme acolo fericiţi numai toţi trei: uriaşul, Parsion şi zâna, muierea lui Parsion. Dar pe Parsion îl lovi odată dorul de casă, de tată şi de fraţi. Deci se rugă de uriaşul să-l sloboadă pe câteva zile la ai lor. Şi uriaşul s-a învoit, l-a lăsat să meargă cu muiere cu tot, ba le-a arătat şi calea şi ei s-au dus multă lume împărăţie, ca Dumnezeu să ne ţie, că din poveste multă este, lungă şi frumoasă s-ascultaţi şi dumneavoastră, că cine o ascultă o va învăţa, iar cine o adormi — bine s-a hodini; cui nu-i place n-o asculte, ci-mi deie mie pace s-o minţesc până-n capăt. Şi s-au dus Parsion până au ajuns acasă la ei în sat. Tatăl său trăia însă, dară era slab şi bătrân, fraţii-i erau însuraţi şi erau gazde bune, că doară avuse o holdă de aur, pe care moşii şi vite şi-au cumpărat. Veselia era mare când se mai văzură toţi fraţii laolaltă, toţi sănătoşi, toţi însuraţi, unul avea muiere mai frumoasă ca altul, dară zână numai Parsion avea.
S-au pus deci toţi la voie bună şi mâncară, şi beură şi-şi petrecură. Iar după ce se săturară s-a pus zâna la hori, dar hori cum ştiu zânele. Parsion fiind cam vinos3 şi obosit s-a pus să se culce să doarmă; şi-a adormit, dar zâna tot cânta. Cumnatele ei se minunară cum poate cânta aşa frumos: dar ea zise, „hm! şi mai frumos aş cânta, dar glasurile îmi sunt cusute în pieptarul lui Parsion şi acum nu cutez să-l trezesc, să mi le dea.”
Cumnatele, poftăreţe ca toate femeile, să audă cântece şi mai frumoase, traseră pieptarul de sub capul lui Parsion şi-l dădură în mâna zânei.
Ea descusu repede aripile, şi cum şi le văzu în mână, cum se făcu porumbiţă şi zbură pe un pom afară, de unde strigă: „Să spuneţi lui Parsion dacă s-a scula, că de vrea să mă mai vadă, să mă caute la cetatea nevăzută şi neauzită, că numai acolo mă mai poate afla”.
După aceea, zbură ca glonţul de repede. După ce se trezi Parsion, cel dintâi lucru-i fu să întrebe că ce-i face nevasta, dormit-a vro leacă şi ea, ori tot cântat-a până în dalba ziuă?
Atunci fraţii şi cumnatele i-au spus toată întâmplarea după cum v-o spusei şi eu dumneavoastră; iar el se supără de moarte şi nici rămas bun nu le zise, fără apucă drumul tot întrebând pe toţi trecătorii, nu cumva au auzit de cetatea cea nevăzută şi neauzită. Dar nimeni nu-i putea spune nimic.
Şi s-a tot dus până a ajuns iară la uriaşul din pădure şi-i spuse toată păţania. Iară uriaşul îi zise:
— Nu te supăra din samă în afară, că poate aşa a fost să se întâmple. Şezi şi te odihneşte, apoi ţi-oi pune merinde şi-i merge până la fratele meu cel mai mare, care este împărat peste toate fiarele pădurilor, poate că el te va şti îndrepta.
Şi se odihni Parsion, o zi şi o noapte, la uriaşul, apoi îşi luă merinde, iară uriaşul îi arătă drumul şi merse trei zile şi trei nopţi, până ajunse la fratele uriaşului, care era împărat preste toate fiarele pădurilor, şi era un uriaş groaznic de mare, cu cap ca de urs.
— Bună ziua, moşule!
— Să trăieşti cu bine, fătul meu, dară ce păcate te poartă pe aici, pe unde încă picior de om pământean n-a umblat?
— D-apoi, moşule, îndreptat de fratele dumitale, de Uriaşul Pădurilor, vin cu o rugare la dumneata, să faci bine să-mi spui unde este cetatea nevăzută şi neauzită, că mi-a fugit nevasta, şi chiar acolo a zis că merge.
— O, dragul meu, eu nu ştiu, fără stai puţin şi te odihneşte, că mi-oi întreba supuşii mei, dar de cumva vor şti ei.
Şi ieşi uriaşul afară şi răcni odată, ca urşii, şi începură a se aduna tot felul de fiare de prin pădure, şi de jivini mici şi mari, urşi, lupi, dihori, soboli, şoareci, iepuri, cerbi, căprioare şi alte bidigănii ce sunt în lume şi pe sub soare, şi le întrebă:
— Care din voi ştie unde este cetatea cea nevăzută şi neauzită?
Iară ele tăcură ca mute, că pe semne nici nu auziseră de cetatea aceea.
Dacă a văzut uriaşul că fiarele nu-i ştiu da răspunsul, le porunci să meargă, care de unde a venit şi intrând la Parsion în casă-i zise:
— Nu te supăra peste fire, fătul meu, că deşi supuşii mei nu ne putură spune nimic despre aceea cetate, dară eu am o soră mai mică, ea este crăiasă preste toate pasările, vei merge la ea şi poate că ea te va şti îndrepta.
Şi-i dete uriaşul merinde şi-i arătă calea care duce până la soru-sa tot prin munţi şi prin crânguri, prin păraie şi prin prăpăstii, de gândeai că nici cerbul n-ar cuteza să umble pe acolo. Dar Parsion îşi luă rămas bun şi plecă. Unde n-ar merge un bărbat pentru o muiere frumoasă?! Şi s-a dus şi s-a dus şapte zile şi şapte nopţi până a ajuns la curţile Crăiesei Păsărilor, care erau între nişte stânci pe un vârf de munte. Şi intră Parsion înlăuntru, dar se îngrozi când o văzu, că era o urieşiţă groaznică, cu un cap mare ca buhele, dar cât o bute de cincizeci de vedre de mare.
— Bună ziua, înălţată împărăteasă!
— Să fii sănătos, voinice, dar ce cauţi prin astă lume pustie, pe unde picior de om n-a mai călcat?
— D-apoi, înălţată împărăteasă, nu umblu de bună voie, ci de mare nevoie; mi-a fugit nevasta, şi-a zis că numai la cetatea nevăzută şi neauzită o pot afla; întrebat-am de fraţii dumitale, pe Uriaşul Pădurilor şi pe Craiul Fiarelor şi nici unul nu m-a putut îndrepta acolo, fără m-au îndrumat la dumneata, doar vei face bine să mă îndrepţi.
— Nu ştiu, dragul meu, fără fiindc-ai bătut atâta amar de cale, o să cerc, doar vor şti supuşii mei.
Şi ieşi urieşiţa afară şi făcu odată „U-hu!” ca buhele, dar atât de tare, de răsună toate pădurile şi tremurară munţii de groază. Şi au prins a se aduna pasări, fel de fel: vulturi, ulii, găi, buhe, huhurezi, libuţi, cioare, corbi, ţărci, vrăbii, porumbi, pajori cu două capuri, pasări mari şi mici de era greu pământul sub ele, şi tăceau aşteptând porunca împărătesei. Atunci le zise împărăteasa: „Care din voi ştie unde este cetatea nevăzută şi neauzită?” Dară toate tăcură, pe semne nu ştiau nici ele; mai întrebă împărăteasa o dată, dar iar tăcură toate; atunci văzu că se apropie o presură ostenită, numai cu o aripă şi cu un spic de aur în gură.
— Tu cum de vii aşa încet, ce întârzii atâta? o întrebă crăiasa.
Dar mica presură răspunse:
— Să fie cu iertare, înălţată împărăteasă, am văzut pe pământ o holdă cu spice de aur, şi am gândit să-ţi aduc un spic de cinste, dar stăpânul holdei, hoţul cel de om care e lângă dumneata, m-a simţit când am luat spicul şi a fugit tot după mine, iar când s-a apropiat mai tărişor de mine, m-a pălit cu o zburătură de lemn, de mi-a rupt aripa; de aceea întârziai aşa tare, că spicul e greu, iar eu numai o aripă am.
— Dar cetatea nevăzută şi neauzită ştii unde este?
— Ştiu, înălţată împărăteasă, dar e foarte tare departe.
— Fie cât de departe, te vei pune pe umărul feciorului acestuia, dacă zici că eşti obosită, şi îl vei duce acolo; pricepi?
— Pricep.
Şi mulţămi Parsion la urieşiţă şi se puse la cale, peste râpe, peste gropi, peste hârtopi, preste munţi şi surupături, s-au tot dus vro trei luni de zile. Acum nu mai putea de obosit bietul fecior, dar mergea, mergea mereu; cum duce dorul pe om!
Bine zice cântecul:
Când îmi vine dor de ducă,
Merg pe deal ca şi pe luncă!
Aşa era şi Parsion.
Odată au ajuns la cetate. Pasărea a rămas afară pe un pom, iară Parsion a intrat înlăuntru unde a aflat trei porumbiţe.
— Dar ce cauţi pe-aici, voinice? îl întrebă o porumbiţă.
— Caut pe nevasta mea, că mi-a fugit şi una din voi trebuie să fie.
— Aşa? bine-i, uită-te dară bine şi de vei cunoaşte care-i a ta, cu muiere vei fi, iar de unde nu, vei merge pe unde ai venit, fluierând a pagubă. Şi se uită Parsion lung la ele, să nu smintească cumva, apoi puse mâna pe una şi zise:
— Tu eşti!
— Ai avut noroc că m-ai cunoscut, că de nu mă cunoşteai, mergeai precum ai venit; apoi se aruncă preste cap şi se făcu nevastă cum fusese.
Şi-şi luară rămas bun de la cele două porumbiţe şi porniră pe cale cătră casă, luând pasărea cea din nou cu el şi ducând-o când unul, când altul până ajunse la Crăiasa Pasărilor. Aci lăsară pasărea cea cu aripa ruptă şi-i mulţămiră de povaţă, şi ei s-au tot dus apoi până au ajuns la Craiul Fiarelor; acestuia încă-i mulţămiră de povaţă; apoi s-au dus acasă la Uriaşul Pădurei, care s-a bucurat foarte tare văzându-i iar pe amândoi. Şi a făcut un ospăţ mare, mare, unde toţi cânii umblau cu colaci în coadă. Multă lume de om a mai fost acolo, chiar şi eu am fost, tăiam lemne cu sapa, şi căram apă cu ciurul; iar ouăle le duceam cu furca-n casă, şi pentru slujba ce le-am făcut, atâta m-au omenit de n-oi uita-n veci.
Cine-o ştie mai departe, mai departe s-o spună, că eu mă suii pe-o şea, şi v-o spusei aşa, mă suii pe un cui, să nu v-o mai spui.
Auzită şi scrisă în Rodna Veche.
- a lăzui = a despăduri, a curăța, a transforma în laz, in teren arabil. ↩︎
- a se omizi = a se crăpa (a se zări) de ziuă. ↩︎
- vinos = cherchelit, amețit de băutură. ↩︎