Zice că a fost odată un împărat mare şi puternic, numit Împăratul Verde. El avea împărăţia sa lungă şi lată, încât îi trebuia câţiva ani ca să o poată ocoli; chiar lângă palat, adică nu departe de curţile lui, avea o grădină fermecată, dar fermecată nu glumă, atât de fermecată, de ea făcea minuni cu oamenii care treceau pe lângă ea, că de cumva cel ce trecea pe lângă ea era tânăr, se făcea bătrân, de era bătrân se făcea tânăr, de era fată sau nevastă devenea împovărată.
Şi Împăratul Verde avea feciori şi fete, dar din toţi fiii ce-i avea mai mici era o drăguliţă de fată, colea ca fetele de împărat, mândră cât gândeai că să-i bei apă din gură. Şi împăratul ca tată, îngândurat, ca toţi taţii, se temea ca nu cumva fiica lui să meargă pe la grădina cea fermecată, de aceea o ţinea închisă într-o chilie din curţile lui, şi de acolo nu o lăsa nicicând afară, numai doară când mergea şi el cu ea, dar atunci o lua în altă parte, nu pe lângă grădina fermecată.
Într-o sărbătoare mare s-a dus împăratul la biserică şi a uitat chilia fetei deschisă. Fata, văzându-se singură, şi-a bătut capul că oare de ce nu o lasă tatăl său în dreptul grădinei aceleia, deci se ia frumuşel şi merge de ici până colea, până ajunge la grădină. Se uită în dreapta, se uită în stânga, dar nu vede ceva deosebit şi se întoarce iar în chilie, să nu ştie tată-său că doară ea a fost pe afară. Dar după ce ajunse în chilie, simţi că ea este împovărată. Năcazul şi supărarea ei era mare.
Acum, văzându-se ea în aşa stare, se gândi că de aşteaptă până ce vine tată-său, cum o va vedea că e împovărată, cum o omoară, mai bine să nu îl aştepte acasă. Şi se puse fata şi îşi adună tot ce biata putu cu degrabă, oleacă de merinde, nişte hăinuţe, şi vreo doi bani ce avea de-ndemână, le îndesă toate într-o pereche de desagi, îşi ia desagii pe umeri şi se cam mai duce. Şi s-a tot dus până a ajuns într-o pădure, unde s-a pus sub un stejar mare, a făcut foc şi s-a culcat să se hodinească, că era obosită de cale.
Colea, când se făcea ziuă, a născut un drag de copilaş cât să mai ai doi ochi să te uiţi la el. Ea se bucură foarte de copilaş, făcu o colibă de vreascuri sub acel stejar şi stătu acolo cu copilaşul, drăgostindu-l ca mamele. Când colo, cătră amiazi, nimeresc p-acolo doi oameni, unul bătrân-bătrân şi altul mai tânăr. După ce dau ei bineţe, ca oamenii cei de omenie, întrebă pe fată că botezat e copilaşul? Iar ea le răspunse că nu-i botezat, că n-a avut pe nimeni să îl boteze, iară ea nu ştie. Deci se pun cei doi oameni şi botează copilul; cel mai bătrân i-a fost naş, iar cel mai tânăr a făcut slujba de preot. Şi i-au pus numele: Urmă Galbină.
Nănaşul a cinstit pe finul său cu o puşcă şi cu un paloş, apoi şi-au luat rămas bun şi s-au făcut nevăzuţi. Numai după aceea i-a plesnit mamei lui Urmă Galbină prin minte că acei doi moşnegi nu au putut fi decât Dumnezeu cu Sf. Petru, că chiar atunci umblau prin lume, printre oamenii ceşti păcătoşi. Dar Urmă Galbină aşa tare a prins a creşte după botez încât seara îşi luă armele şi merse la vânat, şi peste o clipită veni cu o căprioară la bordei. Mumă-sa se bucură foarte văzând căprioara, că li se gătase mâncarea, dar mai tare se bucură văzând ce fecior voinic are.
În toate zilele mergea Urmă Galbină la vânat şi totdeauna aducea câte ceva la mamă-sa, mai un mistreţ, mai un cerb, mai o căprioară, ori barem un iepure, dar gol nu venea niciodată.
Odată vine Urmă Galbină supărat de la vânat, iar mamă-sa-l întrebă:
— De ce eşti supărat, dragul mamii, doară ţi s-a întâmplat ceva?
— Nu mi s-a întâmplat nimic, mamă, dară m-a ajuns dorul de însurat. Mamă-sa se minună foarte de vorbele lui, că el era numai de patru zile, deci zise:
— Nu zic, dragul mamei, să nu te însori, dar nu ştiu ce fată ar fi potrivită pentru un voinic ca tine; tu fă cum te-a trage firea.
Într-o seară l-a ajuns pe Urmă Galbină şi mai tare dorul însuratului, deci neştiind ce să facă, încătrău să plece, s-a suit în vârful unui copac şi de acolo şi-a aruncat căciula într-o parte, şi a zis: „Încătrău s-a dus căciula mea, într-acolo mă voi duce să-mi caut mireasa”.
Dimineaţa, s-a sculat şi-a luat armele şi s-a dus în partea încătrău îşi aruncase căciula, şi s-a dus până a ieşit afară din pădure, dar nu s-a întâlnit cu nime; când era acuma ieşit la larg, aude lătrat de câni, încât răsunau pădurile. Şi merge în partea aceea, adecă acolo dă de vânătorii Împăratului Verde. Prinde vorbă cu ei, le spune cine este el, ei îi spun cine sunt ei, şi tot povestesc împreună până ajung ei la Împăratul Verde, care încă era la vânat. Cum îl vede împăratul îndată gândeşte că trebuie să fie un viteaz mare; deci-l îmbie să rămână cu ei până deseară la vânat. Dar Urmă Galbină răspunse:
— Bucuros aş rămânea, dar uite, eu am plecat să mă însor.
— Aşa! zise împăratul, atunci fii pe pace, rămâi cu noi, că deseară vei veni la curţile mele, că şi eu am fete de măritat.
Şi-a rămas Urmă Galbină la vânat toată ziuliţa şi tot ce le ieşiră în cale, numai el vâna, că nici împăratul, nici vânătorii lui nu nimereau, oricât îşi încordau arcurile şi puştile.
Seara l-a întrebat împăratul că de unde este. Iar el a răspuns că de-aci din pădure. L-a mai întrebat împăratul că al cui e. Dar el n-a voit să-i spună. Au mai povestit ei ce-au mai povestit şi-apoi a zis împăratul:
— Acum ia-ţi şi tu ceva din vânat, şi pe mâine să vii la mine la amiazi.
— Din vânat nu mi-oi lua nimic, că mai aflu eu ceva până acasă, dar pe mâne la amiazi încă nu m-aştepta, că nu viu.
— Nu?
— Nu!
Acum şi-a gândit împăratul: dacă n-aş şti că numai de câteva zile e fata mea dusă de la curte, aş gândi că-i chiar al ei, că prea seamănă la vorbă şi la nărav: e drăcos ca ea. Deci nu i-a mai zis nimic, ci s-au despărţit, împăratul cu vânătorii lui s-au dus la curţile lui, iar Urmă Galbină la bordeiul din pădure, unde-l aştepta mamă-sa.
A doua zi, iar îşi luă Urmă Galbină armele şi merse la vânat, dar în altă parte, nu în aceea unde se întâlnise cu împăratul. Umblând el aşa prin pădure, a dat de nişte curţi mari, iar înaintea curţilor era un tău de lapte dulce.
Şi s-a uitat Urmă Galbină bine la curţi să vadă pe unde poate intra omul în ele şi, de ar fi vreo primejdie, pe unde ar putea-o tuli la sănătoasa, apoi păşi hotărât şi apăsat până la poarta cea mare, care era de fier, şi bătu cu paloşul în ea de trei ori. Atunci un glas din curţi a întrebat: „Cine bate în poartă?” Dar el n-a răspuns nimic! După aceea a mai bătut cu paloşul în poartă de trei ori, şi iar l-au întrebat cei din curţi că cine bate. Dar el iar nu a răspuns nimic. După ce tăcură cei din curţi, a bătut Urmă Galbină a treia oară cu paloşul de trei ori şi atunci numai văzu că se deschid porţile şi un zmeu îşi scoate capul să vadă cine bate. Dar Urmă Galbină îi reteză capul şi-l aruncă în tăul cel de lapte dulce, şi iară bătu în poartă de trei ori cu paloşul. Auzind zmeii cei din curţi bătătura în poartă, se minunară că ce poate să fie, că streinul tot bate în poartă, şi ortacul lor, care s-a dus să-i deschidă, nu mai vine. Atunci le plesni în minte că ce poate fi pricina; deci strigară că de nimeni nu se tem, numai de Urmă Galbină, doară nu-i poartă corbii ochii şi cioarele picioarele pe aici! Deci năvăliră toţi asupra porţii, numai mamonul cel bătrân rămase în curţi, dar care cum scotea capul pe poartă, Urmă Galbină îndată îl reteza şi îl arunca în tău, până ce i-a omorât pe toţi.
Apoi a intrat în curţi, unde a aflat pe mamonul cel bătrân, pe tata dracilor. Acela era după masă, cu pipa cea cu cănaci (ciucuri) în gură şi cu sânge de om într-o sticlă mare, din care tot bea.
Când a văzut însă pe Urmă Galbină intrând, şi-a scăpat şi sticla din mână şi pipa din gură, şi din negru ce era, a îngălbenit de frică, şi tremura ca varga, că el cunoştea pe Urmă Galbină. Iar Urmă Galbină l-a întrebat:
— Hei, mamoane, dar acum ce moarte-ţi doreşti, că şi tu multe ai făcut până am dat de tine? Iar mamonul i-a răspuns:
— Fă cu mine ce-i voi, că cunosc că ai putere, nici nu cerc a mă apăra, dar fiindcă eşti în curţile mele, mă rog să mă înfunzi într-o bute şi să mă bagi în una din chiliile mele. Iar Urmă Galbină a zis:
— Aşa să fie cum zici, ca să nu gândeşti că mi-e frică de tine, ştiindu-te viu, dar să ştii că din bute nu vei ieşi până ce nu te va scoate Mandalina mea, căci el ştia că aşa se cheamă fata Împăratului Verde, care o să-i fie nevastă.
Apoi Urmă Galbină s-a dus la bordeiul mamei sale şi i-a spus toată întâmplarea; mamă-sa s-a bucurat foarte tare şi a doua zi s-au mutat la curţi, care acum erau ale lor.
A doua zi iar a plecat Urmă Galbină la vânat, dar a băgat de seamă că unde călca se făcea urmă, dar ce urmă, urmă într-aurită. El s-a minunat de acest lucru şi-a întrebat pe mamă-sa, că oare ce să fie pricina de după el rămâne urmă galbină într-aurită. Iar mamă-sa i-a răspuns:
— De aceea te-a botezat nănaşul tău Urmă Galbină!
Multă vreme n-a mai trecut şi iar i-au venit în minte gândurile însuratului; deci, într-o bună dimineaţă, zise:
— Mamă, eu merg să mă însor!
— Du-te, puiul mamei, în voie îţi stă ce să faci, că eşti destul de mare şi de cuminte.
Şi s-a dus Urmă Galbină aţă la Împăratul Verde şi i-a peţit fata, pe Mandalina. Fetei îi plăcea tare de Urmă Galbină, că era un voinic numai ca el; părinţii încă nu se împotriviră şi în câteva zile să văzu Urmă Galbină cu nevastă, şi Mandalina cu bărbat. După ce făcură nunta, se duse cu nevasta la mamă-sa în codru, la curţile lui.
Şi duceau ei zile bune împreună, Mandalina îi era şi soţie şi mătuşe, tinerii nu ştiau nimic de una ca asta, numai mama lui Urmă Galbină ştia, dar tăcea. El mergea în toată ziua la vânat, însăma cele trebuincioase pentru traiul casei, iar mamă-sa şi cu nevastă-sa şedeau acasă ca femeile şi mai lucrau câte ceva prin casă, mai şi povesteau una-alta, cum e năravul lor.
După ce ştiu Mandalina că ale cui au fost mai înainte curţile acelea, şi cum au ajuns în mâna lui Urmă Galbină, se simţea făloasă că are un bărbat atât de voinic. Dar muierea-i muiere şi pace! Nu se poate răbda până ce nu ştie ea toate. Umblase ea în toate chiliile, văzuse toate bunătăţile, dar în chilia din fund nu fusese niciodată, că cheia aceleia o purta Urmă Galbină tot la el.
Odată se furişă Mandalina şi îi fură cheia, şi după ce bărbatu-său se duse la vânat, deschise uşa chiliei din fund încetinel şi intră înlăuntru. Dar nu păşi bine înlăuntru, când şi plesniră cercurile de pe bute, şi din ea ieşi un voinic mândru şi frumos de să mai ai doi ochi să te uiţi la el. Era mamonul în chip de om. Mandalinei îi căzu foarte drag. Se drăgostiră ei toată ziua, până de cătră seară, când era vremea să sosească Urmă Galbină. Atunci zise mamonul:
— Acum mergi, draga mea, şi pe mine mă încuie aici, dar vezi de poţi, fură paloşul lui Urmă Galbină şi mi-l dă mie, că, de ne putem mântui de el, mai bine o să trăieşti tu cu mine, decât cum trăieşti cu el. Am eu şi alte palate mai frumoase, vom merge acolo şi vom trăi ca doi porumbi.
Şi Mandalina a ieşit de la mamonul şi şi-a aşteptat bărbatul. El a şi ajuns în scurtă vreme, şi-a aninat armele în cui, ca şi de alte dăţi, şi s-a pus la cină, iar după cină, la odihnă. Când dormea mai bine, se sculă drăguţa lui de muiere de lângă el, luă paloşul din cui şi-l duse mamonului. Acela ieşi repede din chilia lui, merse la patul unde dormea Urmă Galbină, îl trezi din somn şi-i zise:
— Ce moarte-ţi doreşti? Iar Urmă Galbină zise:
— Taie-mi capul şi mă aruncă în tău, că văd că m-au părăsit puterile de când credincioasa mea de muiere ţi-a dat paloşul.
Şi mamonul i-a tăiat capul şi l-a aruncat în tău, apoi a luat pe Mandalina de mână şi s-a dus la alte curţi cu ea, care-i erau într-o pădure mare, departe de acolea, cale de trei zile drăceşti.
Mama lui Urmă Galbină rămase singură plângând după copilul ei şi văzându-se fără mângâiere şi fără ajutor.
Dimineaţa, dă să măture prin casă, şi mătură ea cât mătură, până i se năzăreşte că vede un fir de piper. Ea se pleacă şi ridică piperul şi-l pune pe masă, dar acela se durdulică jos; îl mai ia odată, şi-l pune în sân, dar el şi de acolo sare jos; atunci s-a mâniat şi l-a băgat în gură, şi huzdup piperul pe grumazi la vale. Din minutul acela ea a rămas îngreunată şi nu peste multă vreme a născut un fecior frumos şi voinic.
Nu mult după aceea nimeresc pe acolo doi moşnegi şi o întreabă că botezat este copilul? Iar ea le răspunde că nu-i botezat. Deci cei doi moşnegi îl botezară şi îi puseră numele Pipăruş Viteazul şi îl dăruiră cu un paloş, o puşcă şi cu o traistă în care erau trei suflete.
Şi Pipăruş Viteazul creştea ca din poveste; numaidecât a treia, a patra zi, era fecior holtei, şi mergea la vânat, şi aducea mamei sale căprioare şi cerbi, mistreţi şi iepuri şi alte sălbăticii bune de mâncare. El era cu mult mai viteaz şi mai priceput decât Urmă Galbină, ştia şi limba păsărească şi a tuturor dobitoacelor şi a gadinelor din pădure.
Când mergea dimineaţa la vânat, auzea păsările ciripind şi el pricepea ce zic ele, că ele ziceau: voinicul acesta seamănă tare cu frate-său, cu Urmă Galbină, dar e mai viteaz decât acela.
Într-alt loc, auzi doi cerbi sfătuindu-se. „De când a omorât mamonul pe Urmă Galbină, am avut pace prin crânguri, dar de când s-a ivit Pipăruş Viteazul, fratele lui Urmă Galbină, n-avem pace nici în somn, că este mult mai viteaz decât Urmă Galbină.”
Şi el pricepea glasul lor şi se gândea adesea: „dacă am mai avut fraţi, de ce oare nu îmi spune mama ce s-a întâmplat cu ei, să merg să-i caut?”
Într-o zi, după ce iară auzi păsările ciripind şi gadinile vorbind în glasul lor despre ei şi despre Urmă Galbină, nu se putu răbda să nu întrebe pe maică-sa:
— Mamă, mai avut-am eu fraţi? Iar mamă-sa îi răspunse că nu a mai avut nici un frate.
Atunci Pipăruş s-a supărat, văzând că mamă-sa nu vrea să-i spună şi s-a făcut beteag; mamă-sa l-a întrebat că ce să-i facă ca să îl poată tămădui. Iar el a răspuns:
— Eu nu mă voi tămădui până nu voi suge lapte din ţâţele tale pe sub talpa curţilor acestora!
Mamă-sa, temându-se să nu i se bolnăvească feciorul şi mai rău, i-a răspuns:
— Dar cum nu ţi-aş da, dragul mamei, dar cine să ridice curţile acestea mari, ca să îţi pot da ţâţă pe sub talpa lor?
Iar Pipăruş Viteazul numaidecât s-a sculat din pat şi numai cu degetul cel mic a ridicat curţile, de şi-a putut băga mamă-sa ţâţa, a mai întrebat-o:
— Mamă, mai avut-am fraţi?
Şi mamă-sa i-a răspuns:
— Ai mai avut un frate, pe Urmă Galbină, dar mamonul i-a tăiat capul şi l-a aruncat în tăul de lapte dulce, care-i înaintea curţilor.
Atunci Pipăruş Viteazul a ridicat iară curţile, încât mamă-sa şi-a putut scoate ţâţa, şi i-a zis:
— Vezi aşa, nu mi-ai putut spune dintru început?
Apoi s-a pus a pescui în tău, doară va da de trupul fratelui său, şi-a scos de-acolo trei trupuri şi trei capuri. Dar el nu ştia acum care-i capul şi trupul lui Urmă Galbină.
Urmă Galbină însă avuse un căţeluş, el cum mirosi, îndată cunoscu care-i trupul şi capul stăpânului său, şi dete semne de bucurie. Atunci Pipăruş puse capul lângă trup, scoase din traistă un suflet şi îndată învie pe Urmă Galbină. Acesta dacă se sculă zise:
— Ce păcate, până pe astă vreme am dormit? Că era soarele pe la ojină. Iar Pipăruş spuse întâmplarea şi lui Urmă Galbină îndată-i veni prin minte că aşa este. Acum intrară în curţi la mama lor, care se bucură foarte tare văzându-se cu doi drăguţi de feciori ca doi brazi. Atunci le povesti minunata întâmplare cum a avut ea pe Pipăruş Viteazul.
Nu trecu multă vreme şi Urmă Galbină îşi aduse aminte de Mandalina lui, şi nu-l mai ţinea locul până va da de ea. În zadar îl sfătui mamă-sa să nu mai umble după cea sprăhuiată1, că iar îi va pune capul, în zadar i se puse în poartă frate-său Pipăruş Viteazul să nu meargă, el ardea de dorul ei; gândeai că stă pe cărbuni, până ce în urmă nu avură ce-i face, ci trebuiră să-l lase să plece, baremi să o mai vadă o dată. Până nu plecă însă, zise Urmă Galbină cătră Pipăruş:
— Ştii ce, frate, eu mă fac un cal frumos, iară tu te fă neguţător şi mă scoate în târg la vânzare, că de m-a cumpăra mamonul şi de s-a sui călare pe mine, eu fug cu el până ori şi-l omorâm, apoi mergem şi aducem pe Mandalina.
— Aşa să fie, zise Pipăruş Viteazul. Şi Urmă Galbină se făcu un cal, de să mai ai doi ochi să te uiţi la el, iar Pipăruş să sui călare pe el şi merse la târg. Acolo se adună o mulţime mare de oameni şi se minunau toţi de calul acela frumos. Nimeni nu avea însă atâta amar de bani câţi cerea pentru el. Veni, într-un târziu, un om cam bătrân, îmbrăcat în haine domneşti — era mamonul; calul numaidecât îl cunoscu, iar mamonul cumpără calul şi îl duse acasă fălos.
— Hai, afară, scumpă Mandalina, şi vezi ce cal frumos ţi-am adus. Mandalina ieşi afară şi se uită bine la cal, apoi zise:
— Ucigă-te toaca, mamonule, dar prost mai eşti tu, nu vezi, că în capul calului ăstuia sunt ochii lui Urmă Galbină? Atunci mamonul îl scoase afară în ogradă şi-i tăie capul.
Pipăruş nu era departe, numai cât era tupilat sub un gard să vază ce s-a întâmplat. Deci, îndată ce s-a depărtat mamonul, s-a dus lângă trupul calului, i-a pus capul la loc şi i-a băgat un suflet, şi îndată a înviat.
— O, frate, dar greu mai dormisem, zise Urmă Galbină sculându-se.
— Greu, că de nu eram aci la îndemână, dormeai de veci.
Acum s-au dus acasă. Dar nu mult s-a ogoiat Urmă Galbină, iar l-a lovit dorul Mandalinei, deci a zis cătră Pipăruş:
— Ştii ce, frate? Eu mă fac un porumb, tu mă ia şi mă du de vânzare în târg, dar nu mă vinde nimănui până ce nu va veni mamonul să mă cumpere şi să mă ducă, să mai văd odată pe Mandalina mea.
— Eu mă tem că tu iar îţi vei pune capul, zise Pipăruş, dar tot te ascult. Şi s-a făcut Urmă Galbină un porumb, iar Pipăruş l-a dus la târg şi oricâţi l-au întrebat ce cere pe el, nici unul nu l-a putut cumpăra, că cerea bani foarte mulţi. Cătră amiază, îl vându mamonului, care şi merse acasă şi-l arătă Mandalinei:
— Uite, draga mea, ce porumb frumos ţi-am adus. Şi Mandalina luă porumbul în mână şi se uită la el bine, apoi îl aruncă cât colo zicând:
— Sări-ţi-ar vederile, năucule, nu vezi tu că porumbul acela are ochii lui Urmă Galbină?!
Atunci mamonul dă să-l prinză, dar fiind fereastra deschisă, porumbul zbârr! zbură afară şi se puse într-un pom. Mamonul după el, tot de pe creangă pe creangă, porumbul se urmă tot mai sus şi mai sus, până ce ajunse în vârful pomului; atunci mamonul, ca să poată merge până la el, îşi aruncă paloşul jos, ştiţi paloşul acela cu care omorâse de două ori pe Urmă Galbină. Cum văzu porumbul paloşul jos, se dete ca fulgerul de iute peste cap de trei ori şi căzu jos lângă paloş, în statura lui de om voinic şi frumos cum era. Apoi luă paloşul în mână şi zise:
— Jos, mamonule, să ne răfuim. Şi s-a coborât mamonul, apoi l-a întrebat Urmă Galbină:
— Ce moarte îţi doreşti? Iar mamonul a zis:
— Taie-mă tot bucăţele, şi mă pune în desagi pe calul meu, şi-i dă drumul să meargă încătrău va vedea cu ochii.
Aşa şi făcu Urmă Galbină, tăie pe mamon tot bucăţele, carnea cea spurcată o puse în desagi, îi aşeză pe cal şi-i dete drumul pe poartă afară. Dar Pipăruş era acolea de îndemână, prinde calul şi zise lui Urmă Galbină:
— Ce gândeşti, frate, de-l laşi să meargă numai aşa? Nu-ţi aduci aminte că încă o să-ţi mânce capul?
— Dar ce să facem? întrebă Urmă Galbină.
— Ce să facem? Uite încoace! şi numaidecât găuri fundul desagilor şi apoi dădu drumul calului, şi ici pica o bucăţică de carne, colo alta, până ce nu mai rămase nimic, şi care cum pica, cum o apucau corbii şi cioarele.
După aceea, a luat Urmă Galbină pe Mandalina de mână şi-a voit s-o ducă acasă, dar Pipăruş a zis:
— Stai, frate, că trebuie lecuită, că-i plină de zmei de cei micuţi. Şi-a luat paloşul şi-a crepat-o drept prin mijloc şi-a curăţit zmeii din ea, şi i-a aruncat în foc, apoi a aşezat-o laolaltă, i-a pus un suflet curat şi a înviat-o.
Acum au mers acasă şi-au făcut un ospăţ mare, mare. Mama lor le-a spus toată întâmplarea, cum a purces grea cu Urmă Galbină, precum v-o spusei şi eu şi de n-or fi murit şi azi trăiesc.
Cine o ştie mai departe, spună-o!
Auzită şi scrisă în Rodna.
- sprăhuiată = zănatecă. ↩︎