Cic-a fost, măre, într-o vreme, dar demult de tot, a fost cică un om cu starea lui… cu acareturile lui… sta rumânul, cum se zice, din belşug, nu-i păsa, numai îşi vedea d-ale lui, că nu era nevoiaş cum sunt unii; el alt ajutor n-avea decât un fecior, ş-ăla harnic tot ca el. Trăiau ei bine… da’, tot fugi noapte, vino zi, ajunse vremea de începu a-i mirosi băiatului a catrinţă… De, tinereţe nu e? ce-i faci?… aşa a lăsat Dumnezeu, şi unchiaşu, tata băiatului, ar fi fost bun bucuros şi el să-şi vază odrasla căpătuită cu casa lui, cu masa lui, ba ar fi vrut să aibă şi câţiva nepoţei, că i-ar fi fost dragi de tot, s-ar fi jucat cu ei, le-ar fi povestit la basme bătrâneşti de care ştia el, le-ar fi făcut cărucioare să se joace… dar ştii, vorba aia, unde dai şi unde crapă, se pomeni cu băiatu într-o zi la el:

— Tată, eu vroi să mă-nsor…

Unchiaşului atâta-i fu de bucurie.

— Da’ pe cine vrei să iei? îl întrebă.

— Pe fata împăratului Galben.

Bietu tat-său când auzi aşa începu a se scărpina în urechi, că i se părea că n-a auzit bine.

— Pe cine, mă?

— Pe fata-mpăratului Galben.

— Măre, măi băiete, sărit eşti, luat din iele eşti, nu ştiu, da’ mintea nu ţi-e la loc!

— Nici sărit nu sunt, tată, nici din iele nu sunt luat, nici nimic, vreau să-mi încerc norocul, că am auzit azi un pristav strigând că cine o putea să spuie fetii împăratului Galben o ghicitoare, fără să o ghicească ea, p-ăla-l ia de bărbat.

— Păi dac-o ghici?

— M-o omorî şi pace bună, că tot o să dau eu ortu popii odată ş-odată.

Se căzni tat-său să-i scoată nebunia din cap, dar n-o nemeri; dacă văzu că alt chip nu e, îl lăsă; îi dădu un cal de călărie şi-i spuse şi câteva ghicitori grele, că ştia multe, şi băiatul plecă.

Porneşte flăcăul într-o dimineaţă şi hai-hai umblă pân-la prânz. La prânz dac-ajunse, îşi dădu calul la apă la un izvor; n-apucă bietul dobitoc să se sature şi se întinse odată şi căzu jos ţeapăn.

Scoate băiatu custura, dă să-i lase sânge, pace! calul mort ca toţi morţii.

Ei, minune ca asta! Pusese flăcăul căciula pe ceafă şi fluiera de necaz.

Ce să facă? Cum să se ducă mai înainte?

În drum nu-i venea să rămâie.

— Ei! se gândi el după ce mai trecu niţel, doar n-oi sta aici să mă uit la stârvu-ăsta; ia să mănânc ceva şi s-o pornesc înainte pe jos.

Cum zise aşa fi făcu: se dădu la o parte la umbra unui tufan bătrân, scoase merinde din dăsagi, şi după ce se spălă şi se închină, după datină, se aşeză pe o buturugă şi fă la cocoloaşe de mămăligă şi frământ-o cu brânză şi îmbucă!…

Îmbuca el de îmbucat, nu e vorbă, dar nu-şi putea lua gândul de la cal… parcă nu-i venea a crede că a murit, şi se tot întorcea îndărăt, să vază nu cumva s-o fi sculat…

Se uită o dată, se uită de două ori… când să se uite a treia oară iacă văzu doi vulturi că se lăsaseră din zbor pe stârvul calului şi începuseră să întinză din el. Dar nu le fu d-a bună, că nici n-apucară să se sature bine şi se învârtiră de vro trei ori în loc şi adormiră d-ăl lung.

Pasămite, ce era?… Tat-său văzând că nu-l poate îndupleca să rămâie, îi otrăvise calul ca să-i moară pe-drum şi să n-aibă el cum se duce la împăratul Galben, că de întârzia din ziua când zisese pristavu, degeaba se mai ducea.

Iar calu murind de otravă, s-au otrăvit şi vulturii din el ş-au murit şi ei.

Băiatul se crucea de ce vedea, da’ nu se cruci mult că nu-ş’ ce-i veni şi puse mâna pe vulturi, le tăie capetele şi picioarele, îi jumuli de pene şi de fulgi, îi vârî în dăsagi, şi p-aci ţi-e drumu.

Merse el, merse până-nserat şi iacă dădu d-o pădure; ţinu cărarea drept şi se-afundă în bunget, ba nu merse mult şi iacă zări printre copaci o flacăre mare. Cum o văzu se duse drept spre ea, dar când ajunse aproape ce să vază?… doisprezece hoţi, numa iatagane şi pistoale la brâu, stăteau împrejurul focului şi frigeau un viţel.

Vruse el, nu e vorbă, să se întoarcă înapoi, dar de unde să poată, că ăia îl zăriseră şi nu-i veni să se arate că e fricos; merse deci drept la ei.

— Noroc şi voie bună, oameni buni, zise el când ajunse.

— Amin, răspunseră toţi hoţii odată.

— Mă lăsaţi şi pe mine să mă odihnesc cu dumneavoastră?

— Bucuros, mă cumetre, strigă unul din ei, unu c-o mustaţă cât toate zilele, azvârle o buturugă d-aia-ncoa…

Şezu el, se uită la toţi şi-i văzu că-şi şopteau ceva.

„Mă, n-o să fie bine de mine, se gândea bietul flăcău: prea-şi şoptesc… prea…. e! ce-o vrea Dumnezeu sfântu!…“

— Da’ nu mănânci niţel din viţelul ăsta, vere? îl întrebă unul întinzându-i o halcă de carne friptă.

— Ba să mănânc, foarte mulţumim, de ce să nu mănânc?…

— Ba să bea ş-o duşcă de rachiu, zise altu.

— Ş-o duşcă să beau, vezi bine, răspunse băiatu; dar staţi să vă cinstesc şi eu cu ceva,… şi scoase din dăsagi vulturii morţi… uite, aveam doi curcani să-i frigem şi să-i mâncăm…

— Hă, hă! ce curcani, fără capete şi fără labe!

— Le-am tăiat, zise băiatul, că prea îmi era greu la drum… Ia puneţi-i dumneavoastră de-i frigeţi, că ştiţi mai bine decât mine.

Hoţilor lacomi de curcani, atâta le fu; cât te ştergi la ochi ascuţiră două frigări, îi vârâră în ele şi începură a-i întoarce deasupra focului. Îi fripseră, îi tăiară şi începură să îmbuce. Băiatul unchiaşului făcu ce făcu şi se făcu că-şi mănâncă partea şi mai pe sub mână, mai cum îşi vârî bucata în sân.

După ce mâncară hoţii bine, mai stătură niţel de vorbă şi numa-ncepură a aţipi câte unu-unu şi, cât să tragi o brazdă cu plugul, crăpară toţi doisprezece.

— Aşa, zise băiatul, frecându-şi mâinele, decât voi pe mine, mai bine eu pe voi…

Şi-i scotoci pe toţi, le luă ce bani aveau, că de ce să-i lase? alese un bidiviu dintr-ai hoţilor şi plecă.

Şi cum făcu, cum drese, se puse luntre şi punte şi ajunse taman la vreme în împărăţia împăratului Galben.

Cum ajunse acolo, se duse glonţ la palat.

— Să trăieşti, măria ta, ani mulţi, în veselie şi pace.

— Mulţumim dumitale, îi răspunse împăratul; ce veste?

— Bună, măria ta, am venit şi eu să spui o ghicitoare domniţii, şi de n-o înemeri-o s-o iau de nevastă, c-am poftit, vezi dumneata, la odraslă mare.

Împăratul începu să râză.

— Ia aminte, grăi el, că mi-e fata şireată.

— Las’ că ne-om potrivi, că ştii dumneata, măria ta, vorb-aia: „nu strică Dumnezeu două case“.

Toţi curtenii erau acolo, numa fata să vie şi să înceapă ghiciturile, că mai erau ş-alţi inşi de se prinseseră să-şi încerce norocul. Nu trecu mult şi iac-o şi pe ea, îmbrăcată în nişte haine de-ţi întuneca vederile şi frumoasă de parcă era luceafăr.

Cum veni se aşeză pe tron, la stânga tătână-său, şi chemă înainte-i p-ăl de ajunsese mai întâi la curtea împărătească.

Ăla veni în faţa fetei ş-a împăratului, şi nici una nici două, cică:

— Ghici ghicitoarea mea:

Cureluşă unsă,
Sub pământ ascunsă?

— Ce mai treabă! răspunse fata împăratului… Râma.. Cu d-alde asta vrei să mă încurci? Ia luaţi-l…

Că-ncoa, că-ncolo… Aş! s-a isprăvit.

Altu că „unde e buricu pământului”; altu iar cică „Uite-o nu e!“

De un’ să se nimerească? c-aşa ghicitori ghicesc ei copii de ţâţă, darmite fata împăratului!… ea nici n-apuca să sfârşească ăla bine şi i-o şi spunea ce e, şi după aia îl dădea soldaţilor în pază pân-o isprăvi, ş-apoi să-l răpuie.

Flăcăul nostru sta într-un colţ şi se gândea ce să spuie să nu se pomenească cu Doamne ajută; dar într-un sfârşit se înveseli, că pasămite găsise ce-i trebuia.

— Dar dumneata, Făt-Frumos, ce-ai să spui? întrebă fata: că drept, era frumos de pica, bată-l cârnia.

— Uite, măria ta, să-mi ghiceşti mie ce o fi aia!

Un mort a omorât doi,
Şi doi a omorât doisprezece?…

— C-o fi aia, c-o fi aialaltă?…

— Aş!… nu merge, domniţă; ţi s-a înfundat… păi că ce cioarele, că n-ăi sta tot fată mare cât lumea, ţi-a venit rândul să te măriţi şi dumneata! zise flăcăul.

Fata se căznea, se sucea, se învârtea dar deloc… Nu-i putea da de rostu căpătâiului nici de cuş, dar tot nu vrea să se dea prinsă şi ceru un răstimp d-o noapte şi a doua zi să ghicească.

— Fie-ţi pe voie, măria ta, da’ degeaba, zise băiatu.

A doua zi se strânse iar sfatu, se sui împăratu pe tron cu fata alături, şi când toţi gândeau c-o spune ghicitoarea, ea grăi curat că n-a putut-o nimeri şi pace.

Flăcăului atât i-a fost; când a auzit aşa, s-a dus drept la ea şi de bucurie i-a căzut în genuchi şi i-a sărutat mâna; iar fata uită şi ruşine şi tot şi ţoc! mi ţi-l sărută o dată pe flăcău, colo din greu.

— Toate bune, grăi apoi împăratul, dar să ne spui şi nouă ce e ghicitoarea aia, ca să ştim…

— Păi uite, măria-ta, cum merge rostul socotelei: eu am plecat d-acasă călare p-un cal, şi calu-ăla pe drum a căzut jos ş-a murit; eu dac-am văzut aşa m-am pus şi eu pe o buturugă ş-am dat să-mbuc ceva, şi…

Şi povesti băiatul cum au venit vulturii, cum au mâncat din calul mort, cum a murit şi ei, cum a dat apoi de hoţi în pădure şi mai în sfârşit tot din fir şi până în aţă toate cum s-au fost petrecut. Iar după ce isprăvi s-au minunat toţi de aşa destoinicie de rumân, că putuse el să rămâie pe domniţă.

Ei, şi după aia, au schimbat inelele şi s-a rugat băiatu să ierte p-ăilalţi de se prinseseră să spuie ghicitori şi nu putuseră şi iertându-i împăratu i-a poftit la nuntă şi pe ei şi le-a întins masă împărătească… ba m-a poftit şi pe mine, că mă întâmplasem cu nişte treabă p-acolo, ş-am mâncat pe neminţite cât doi ş-am băut cât doisprezece şi m-am îmbătat d-am dormit pân-a doua zi la nămiazi, iar când m-am sculat, am plecat în pripă că-mi era degrabă.

Pe urmă, cică l-a fost adus ginerile împăratului şi pe tată-său la palat, şi peste vro nouă luni aşa, se pomeniră şi el şi cuscru-său, împăratul, c-un nepot şi peste vrun an cu altul, şi… ia aşa…

Comunicat de d-nu Th.M. Stoenescu.