A fost ce a fost… A fost un împărat, — căci ce vreţi, — poveste fără-mpărat, pomană fără popă, târg fără ţigani poate-se?

Şi împăratul acela avea o grădină de parcă nici raiul nu era mai rai decât ea. Plină de pomi, plină de flori, plină de pasări şi de mândrenii, iar chiar în mijlocul grădinei o fântână de lapte dulce. Nici că se mai afla pe podul pământului fântână scumpă ca aceea. Dar nime nu era iertat să ieie lapte dintr-însa, nici chiar pentru curtea împărătească, căci aşa dedese împăratul poruncă. Şi de ce poruncise el aşa? El va fi ştiut, destul că păzitori erau acolo zi şi noapte, ca nici pasăre măiastră să nu se apropie de ea.

Într-o dimineaţă vin păzitorii înaintea feţei luminatului împărat şi zic:

— Înălţate împărate! De când străjuim la fântână, încă păţanie ca cea de astă noapte nu ne-a mai păscut; colo cătră miezul nopţii era lună de se vedea ca ziua, când numai auzim ceva lipocind în fântână. Mergem mai aproape, — adică un om străin se scălda acolo şi se zvârgolea în lapte de săreau stropii cât colo din fântână. Dacă am zis să iasă, el a râs de noi; iar când a văzut că întindem puştile cătră el să-l puşcăm, ştiuldic! în fundul fântânei, şi nu l-am mai văzut.

Împăratul s-a supărat de vestea asta şi a pus păzitori şi mai mulţi, dar în zadar, că din ora când s-a arătat mai întâi, în toată noaptea venea de se scălda şi când păzitorii dau să-l prindă ori să-l puşte, se ştiuldica în fundul fântânei şi atâta-l vedeau până în altă noapte. Se luase împăratul pe gânduri: ce ar fi de făcut? Trimis-a cărţi în toate părţi şi răvaşe prin oraşe, că cine s-a afla să prindă şi să scoată din fântâna cea de lapte dulce, viu sau mort, pe cel ce cutează a se scălda acolo, va căpăta mare cinste, avere şi boierie. Şi cercatu-şi-au norocul sute şi mii de voinici, dar după ce străjuiau două-trei nopţi şi vedeau că nu pot, se duceau de unde au venit cu buzele umflate.

Împăratul nu mai putea de mânie, cum de nu se afla în toată împărăţia lui un singur voinic, care să-i împlinească porunca pe pont. Amu şi-a fost şi luat mandatul şi sta îngândurat şi crâşnea în dinţi de mânie, cum de în fântâna lui să cuteze cineva a se scălda fără voia lui, şi ca împărat el să nu aibă putere a-l opri?! Dar când era mai îngândurat, iată că-i vine înainte un opşitar¹ bătrân şi-i zice:

— Înălţate împărate, patruzeci şi cinci de ani te-am slujit cu credinţă, în slujbă împărătească vreau să şi mor; lasă-mă să-mi cerc norocul, da de voi putea pune mâna pe pârlitul ăla, ce face atâta necaz măriei-tale.

— Da du-te în treaba-ţi, vâj nebun, îi zice împăratul; tu vei face ceva ispravă, când voinici ca zmeii au luat frunza în buză de la fântână, de groaza mişelului aceluia, ce-mi cerneşte zilele cu neruşinatele lui cutezări! Mai bine îţi vezi de bătrâneţe, nu mai încerca vitejii voiniceşti!

Dar opşitarul nu se dă dus, ci stăruieşte că numai să-l lase şi să-l lase să străjuiască şi el barem o noapte, să vază ce n-a mai văzut.

— Bine, îi zice împăratul, dar să ştii vâjule, că de nu-mi faci ispravă, — cu capul plăteşti nebunia.

— Aşa să fie, înălţate împărate!

Şi intră moşneagul în grădină, şi cât ţinu ziuliţa se înholbă la cele mândrenii, ce numai în grădini împărăteşti să pot vedea; de ici luă moşneagul o prună, de colea un strugure, de din colo o piersecă, ba trecând printre flori nu se putu răbda să nu-şi pună chiar o ruje în pălărie; ce vreţi? se simţea chiar în rai! Dar când se apropie seara, şi zise: „Amu-i amu!” Iar după ce înseră bine, se puse pe gardina fântânei şi se uită tot în fântână până colo cătră miezul nopţii, când auzi numai vâjâind laptele şi ivindu-se bulbuci pe deasupra lui, iar din bulbuci ieşi un moşneag alb ca omătul. Atunci opşitarul ştiuldic! se aruncă în fântână şi prinde pe moşneagul de cap. Se încinse o luptă între moşnegi: unul vrea să se cufunde, altul să iasă, dar nici unul nu se lăsa de celălalt de gândeai că-s chiar legaţi deolaltă. Se zvârcoliră ei cât se mai zvârcoliră, iar de la o vreme moşneagului celui străin începură a-i slăbi puterile, iar opşitarul îl ţinea cătuneşte şi nu-l slăbea din tuşi pe după cap, până îl scoase din fântână.

— Lasă-mă, creştine, să te ţie Dumnezeu, că-ţi dau averi câte vrei, numai mă lasă, te fac bun bunilor.

— Vezi bine că te-oi lăsa?! numai atâta mi-ar trebui să calc porunca înălţatului împărat acum la bătrâneţe; hai în sus la împăratul!

Să fi văzut zvârcolituri şi trăsături de la moşnegii aceia; unul nu se da, altul nu se lăsa, până în urmă opşitariul mi-ţi trânti pe moşneagul cel străin, mi-ţi-l înhămă de guler şi hai cu el pe trepte în sus la împăratul. Împăratul dormea dus, că era ostenit, şi afară de aceea amu era târziu după miezul nopţii. Opşitariul însă bătu cu pumnul în uşă până se deşteptă.

— Da cine-mi bate în uşi pe vremea asta?

— Eu, înălţate împărate, îţi aduc pe jupânul care cutează a se scălda în fântâna cea cu lapte dulce.

Împăratul nu credea dar totuşi fiindcă somnul i se spăriase, se sculă şi deschise uşa. Adică numai un şiroi de lapte era după moşnegi, şi unde stătuse la uşă gândeai că un ciubăr de lapte ai vărsat pe jos.

— Aha! Tu eşti, jupâne? Cine eşti tu? şi cum cutezi a te scălda în fântâna mea?

— Eu, înălţate împărate, sunt „Tata florilor”. Fântâna asta eu am făcut-o cu mânile mele amu-s patru sute de ani şi am stăpânit-o până când moşul măriei tale făcu în livadea mea curţile astea şi-mi îngrădi livadea mea de făcu grădină domnească din ea. De atunci rar m-am arătat că era om aprig şi moşul şi tatăl măriei tale. Dar după ce ai rămas dumneata împărat, am gândit că eşti mai milostiv şi nu mă vei alunga cu puterea din fântână, care eu cu mânile mele am clădit-o.

— Tanda-Manda, zice împăratul, ce e al meu, e al meu; ce e al altuia, încă să fie al meu, aşa cer eu, şi aşa cere dreptatea! Aruncaţi-l colo în temniţă şi încuiaţi uşa bine.

Aşa s-a şi întâmplat. Au încuiat pe Tata florilor într-o casă mică cu păreţi groşi de piatră şi cu grătare la fereastră — că numai o fereastră avea temniţa aceea, şi şi aceea foarte mică. Acolo se chinui Tata florilor multă vreme până să-i umble judecăţile, iar din judecată cine ştie ce i-a ieşi; unde chiar împăratul e pârâtorul şi tot el şi judecătorul, ceva bine ştia că nu-l aşteaptă.

Opşitariul însă s-a îmbogăţit cumplit din darurile împărătesei.

Avea însă împăratul un pruncuţ, numai unul, ca de 5-6 ani, şi-l ţinea ca pe apă puţină, că doară era de împărat şi era să urmeze după tatăl său în domnie.

Odată jucându-se băiatul pe la ferestruica casei, unde era închis Tata florilor, vede pe moşneagul jucându-se cu două mere de aur. Şi i se făcu lăcomie băiatului să aibă şi el batăr unul. Deci, cam ruşinos şi cu glas rugător, zise cătră Tata florilor:

— Moşule, dă-mi mie un măr de acelea mândre să mă joc cu el.

— Bucuros ţi le dau, puiul moşului, şi amândouă şi alte jucării şi bunătăţi îţi mai dau, de mă vei slobozi tu afară din temniţă, că vai rău e aicea, puiucule!

— D-apoi cum să te slobod, moşule, că doar cheile-s la mama la brâu?

— O, fătul meu, joacă-te tu pe lângă mumă-ta, zi să te peptene, şi când n-a băga de seamă ia-i cheile de la brâu şi te fâştică la mine, deschide uşa, şi capeţi merele amândouă şi încă alte jucării şi bunătăţi.

Copilul, ca copiii, ca să capete merele cele de aur şi încă te miră ce jucării frumoase, făcu ce făcu şi pili cheile de la brâul mumă-sa, se duse la uşa robului, o descuie, slobozi pe moşneagul, iar acela-i dădu merele şi-i spuse că oricând, orice lipsă va avea şi orice necaz, să-şi aducă numai aminte de Tata florilor. Apoi închise uşa frumos, dădu cheile la prunc să le pună de unde le-a luat, şi se făcu nevăzut.

Pruncul, nu-i vorbă, făcu ce făcu şi puse iar cheile la brâul mumă-sa, apoi merse în grădină să se joace cu merele cele de aur.

Nu mult după aceea nimeri acasă şi împăratul, că fusese dus în satul vecin, te miri după ce, poate la moară, poate după bucate împrumut. Şi cum veni, cea dintâi vorbă-i fu: „Ce face Tata florilor?”

— D-apoi cine-i mai are grija, acolo va fi, că ştiu că nu-l vor fi mâncat şoarecii, răspunse împărăteasa, uitându-se la cheile de la brâu.

Dar împăratul voia să ştie anume, ce-i face robul? Deci merse până la grătarele ferestrei, se uită înlăuntru, moşneag nu-i! Căută uşa — aceea era încuiată ca de frica tâlharilor. „Hm! îşi gândi, oare ce lucru poate să fie? Slobozitu-l-a cineva? Ieşit-a el cumva cu ceva năzdrăvănie, ori că doarme într-un unghiu de nu-l pot vedea?” Merge deci iute înlăuntru, aduce cheile, deschide, intră, se uită — nu-i, şi pace. Acum îl înfoie mânia şi unde nu începe a sudui şi a blăstăma, că era iute la fire de para focului. Toţi curtenii se adunară în larma lui şi stau numai spăriaţi oare ce are împăratul!

— Care a cutezat de a dat drumul la mişelul de rob? Numaidecât să-mi spuneţi, că de nu, pe toţi vă spânzur! Curtenii stau încremeniţi, nu gremujda nici unul nici mac, numai se uitau unul la altul spăriaţi.

— Nu-mi daţi nici un răspuns? Las’ că aflu eu îndată!

Într-aceea zări merele cele de aur la prunc şi numaidecât îl săgetă ca cu un cuţit prin inimă, că numai el a făcut lucrul acela. Apoi îl cheamă mai aproape şi-i zise răstit:

— De unde ai tu merele acelea?

— De la moşul care era închis colea.

— Şi unde-i el amu?

— D-apoi s-a dus, dacă i-am deschis uşa.

— Aşa? adică tu ai făcut mişelia asta? Las’ că te învăţ eu omenie! Şi dă să prindă pe copil de ureche, dar el ţivli una ca un căţel, iar împărăteasa — ca mamele — se repezi, iute, luă copilul şi-l ascunse în poală, de nu-l putu prinde împăratul.

Ei, dar şi împăratul într-o bobotă, adună miniştrii şi judecătorii, să judece, de ce-i vrednic copilul, căci a făcut un lucru ca ăsta.

Sfetnicii judecară: unul să-l puşte, altul să-l spânzure, altul să robească el în locul moşneagului; dar un sfetnic mai bătrân, opşitarul cela, ce scosese pe Tata florilor din fântână, zise aşa:

— Măria ta înălţate împărate, şi cinstiţi boieri de cinste şi de omenie! Nu-l putem nici puşca, nici spânzura şi nici închide, că-i sânge împărătesc; nepedepsit încă nu poate rămâne, că aşa cere dreptatea. Dar eu socot, că numai cu voia şi ştirea lui Dumnezeu s-a întâmplat ce s-a întâmplat. Drept aceea de mă veţi asculta — bine, de unde nu — iară bine, eu aş gândi la gândul meu şi după priceperea mea, că copilul să-l sui în căruţă şi să-l trimitem până la mijlocul pădurei celei mari de stejar, acolo apoi să-l dăm jos şi căruţa să vină goală acasă. De va fi rânduit de Dumnezeu să trăiască şi să fie împărat, te miri pe ce cale l-a scoate de acolo şi l-a sui la cinstea ce i se cade; de unde nu, fie voia Domnului.

— Bine grăieşti; ziseră atunci ceilalţi sfetnici, aşa să fie!

— Aşa să rămâie! zise împăratul, şi numaidecât porunci unui fecior să prindă caii la căruţă, să pună bani, haine şi merinde pentru copil, ca să aibă pe mai multă vreme şi apoi să plece cu copilul la pădurea cutare, unde să-l lase cu hainele, cu banii şi cu merindea, iar el cu căruţa să întoarne numaidecât acasă.

Aşa s-a şi întâmplat. Preste un ceas de vreme căruţa ieşia durăind din curtea împăratului, iar împărăteasa rămase bocindu-se morţeşte, şi frecându-şi mânile şi smulgându-şi părul de pe cap de jele şi de supărare după puiul mamii.

După ce ajunse feciorul în mijlocul pădurii, făcu după cum i-a fost poruncit împăratul, iar copilul rămase şi el bocindu-se de frică şi de supărare, când se văzu numai singur om într-un codru întunecos. Dar de la o vreme îi întări Dumnezeu firea, se puse şi mâncă bine, să mai jucă singur, mai cercă puşca — că şi arme-i pusese tată-său, destul că-i peri urâtul. De la o vreme se dedase de nici nu gândea la oameni, toată ziua umbla şi hăulea prin cea secreată de pădure, iar seara trăgea la un copaci mare scorburos, unde-şi avea hainele, banii şi merindea. De-i era frig — făcea foc, că doară nu ducea lipsă de lemne. Şi creştea băiatul, dar creştea ca din apă, într-o zi ca altul într-un an, într-o săptămână, ca altul în zece ani. Cât va fi stat el p-acolo, cine mai ştie, destul că s-a trezit melenaş, de nu-i mai erau bune hainele, că-i erau prea mici. Se apropia şi iarna. Deci gândi: „ce pot, iau cu mine; ce nu, las aci, şi plec tot după nas, şi trebuie să ajung eu undeva, că doar numai nu va fi pădurea asta chiar până la capătul lumii, să nu-i mai dau de margini; ce a fi — a fi, de stat nu mai stau, că mă apucă iarna. Haine n-am, mâncarea i pe ciuntate, ba poate da şi vrun urs de mine, apoi ţine-te băiete!” Şi zicând el aşa, într-o bună dimineaţă, mi se culese de pe aci, şi dus a fost până în ziua de azi.

Cât s-a fi tot dus, cine mai ştie, destul că odată se vede scăpat din codru, iar înainte, pe o câmpie lată, vede strălucind nişte turnuri de biserici. „Acolo-i vrun oraş — gândi el, acolo mă trag!” Şi s-a tot dus pân-a ajuns în oraşul acela! adică acolo şedea Împăratul Verde. Şi merge el aţă la curţile împăratului şi se îmbie slugă. Împăratul, cum să nu-l primească, văzându-l aşa tânăr şi aşa frumos! Dar fiind că era numai ca o canură de gingaş şi de cruduţ, porunci altor slujitori să nu-l pună la lucruri grele. Ţi-ai găsit-o! Chiar slugile cele bătrâne şi încânite să cruţe pe unul mai tinerel şi mai nepriceput! Ba dimpotrivă, tot la lucrurile cele mai grele îl puneau. Şi făcea bietul copilandru ce putea şi împlinea slujba fără sminteală. Dar când a fost pe la Bobotează, de umbla popa cu crucea, era un ger de crăpau lemnele de frig, şi omătul era de un stat de om mare. Şi ce fac slugile cele bătrâne chiar atunci? Fiindcă vedeau că împăratul şi împărăteasa şi fata împăratului părtineau pe sluguţă, se pun şi minţesc împăratului, că sluguţa s-ar fi lăudat că el e în stare să aducă un loitrar de trifoi verde pe seama cailor celor de parade. Împăratul, cam fuicaş² cum era câte odată, crede, şi porunceşte că de loc să meargă să aducă un loitrar de trifoi verde, ca de unde nu, — nu-i bine de el. În zădar zicea bietul cotângan că nu s-a lăudat, în zadar arăta că pământul e îngheţat şi plin de omăt, împăratul sta narnă³ să plece. Ce să facă dară? Înhămă doi cai la o sanie mare cu şireglă ca de adus nutreţ şi plecă într-o doară, nici el nu ştia unde. Caii fugeau de gândeai că rod pământul, vântul fluiera pe la urechi de gândeai că te-a lua de unde stai, iar el sta ţeapăn ţinând hăţurile în mână. După ce ieşi din oraş, îşi aduse aminte de Tata florilor şi se gândi: „De nu făceam eu nebunia să-l slobod din temniţă, nu trebuia să zgriburesc buigăt de cap prin gerul acesta; şi încă cine ştie, ce mă mai aşteaptă?”

— Aşteaptă-te la bine, puiul moşului, zise atunci Tata florilor, care din chiar senin era lângă el în sanie. Ian lasă hăţurile la mine!

Şi lasă feciorul hăţurile la moşneag, şi acela numai odată pişcă cu zbiciul, şi — ce erau îndrăciţi caii până aci, de deabia-i putuse ţinea meleanul, amu zburau, nu altmintrelea, şi într-o clipă erau cu sania pe sub nori, şi când se sloboziră jos, erau într-o grădină verde, cu pomi verzi, cu paseri fel de fel, erau într-o grădină ca în dricul verei, care-i mai frumoasă. Tata florilor porunceşte unui slujitor să încarce sania de trifoi verde, iar el purtă pe melean prin mândrenia grădinei. Pe un pom văzu el 12 paseri, care de care mai mândră, toate în pene deosebite, cât nu sămăna una cu alta.

— Ce paseri mândre! zise flăcăul.

— Acestea-s cele 12 fete ale mele; ele sunt zâne, fătul meu.

Atunci una se dă preste cap din pom şi cade jos ca fată minunat de frumoasă. Asta era Ileana Cosânzeana. Şi întreabă linguşindu-se pe lângă bătrânul:

— Ce ne-ai adus tătucă? Iar bătrânul se uită acru la ea şi-i zise:

— Ogoi-te, că vezi că am lucru cu dumnealui. Ileana s-a ruşinat şi a dat fuga de acolea de i-a căzut un păpuc. Feciorul iute s-a plecat şi a luat păpucul şi l-a băgat în sân.

Într-aceea trifoiul fu încărcat pe sanie, şi feciorul se sui sus, şi mulţămind moşneagului, zise:

— Hi, cai! Şi caii zburară pe drumul ştiut până la curţile Împăratului Verde.

— Na vezi, înălţate împărate, că drept am avut, zic slugile cele bătrâne mirându-se de ceea ce le văd ochii; doară ţi-am fost spus noi că se codeşte de la lucru, dar dacă-l ia omul o ţâră la poruncă cătunească, apoi face cânele.

Împăratul era voios că i s-a împlinit porunca, şi şi porunci să dea cailor celor de parade trifoi verde. Adică aceia cum prinseră a mânca, tot năpârliră şi căpătară păr galben de aur. Toţi se minunară de ce le văd ochii.

Copilandrul, ducând un braţ de lemne în casa fetei împăratului, scapă păpucul din sân şi cum îl scapă, îl vede fata împăratului şi să repede de-l ridică. Mult se miră de mândrenia aceea de păpuc, că încă aşa păpuc nu-i văzură ochii. Şi de loc desculţă unul de ai ei şi dă să tragă pe picior ăst căzut de la slugă. Adică sta ca scris pe picioruţul ei!

Bucuria fetei că i se vâjeşte, dar bucuria scurtă, că numai cu unul ce să facă?

Din minuta aceea începu fata a fi supărată, dar grozav de supărată — să nu poată ea avea o pereche de papuci pe plăcere, ea, fată de împărat, singură la părinţi, să aibă un singur papuc după plăcere, iar perechea să nu-i capete! Era, ştiţi dumneavoastră, ca fetele, zglobie şi întrecută, şi amu căci nu avea soţ la papucul acela, gândeai că nu ştie ce ar face de supărare. Părinţii ei îi vedeau supărarea, o întrebau ce are de-i aşa mâhnită. Ea la început zicea să-i dea pace, iar după ce o mai necăjiră cu întrebările, le spuse tot plângând, că uite ce papuc frumos a căzut de la sluguţă din sân, când îi ducea lemne în casă, că i se vâjeşte minunat de bine, dar n-are pereche la el.

Slugile cele bătrâne cum auziră, se bucurară că mai pot face bucluce sluguţei, deci ziseră fetei:

— Nu fi îngrijată, stăpâna noastră, că sluguţa s-a lăudat că el poate să aducă şi celălalt papuc, numai să-i poruncească înălţatul împărat; că cum a adus el trifoi verde în miez de iarnă, şi păpucul l-a aduce.

Împăratul numaidecât cheamă pe sluguţă înainte şi-i porunci aspru:

— Tu mişelule şi ştrengariule, numaidecât să mergi să aduci soţul păpucului ăstuia, ori de ce l-ai adus şi pe acesta?

„Dracul m-a pus — gândi sluguţa în gândul lui — să ridic papucul acela de jos şi să-l ascund! Dar tot Tata florilor e de vină, că de nu-l slobozeam din temniţă, eu nu păţeam ce păţesc.” Apoi se rugă de împăratul să nu-l asuprească cu porunci aşa grele; dar împăratul ştia una şi bună: ori papuc, ori capul!

Ce să facă bietul fecior? Prinde iar caii la sanie şi pleacă pe drumul unde se întâlnise cu Tata florilor, tot gândindu-se: „Doamne, Doamne, scoate-mi-l în cale.” Şi în adevăr numai să trezi cu moşneagul în sanie lângă el.

— Dar ce ai păţit iară? Parcă iară te-a plouat?

— Lasă-mă, moşule, că din pricina dumitale uite ce păţesc!

— Aşa-ţi trebuie, dacă umbli după papuci feteşti! Dar nu te supăra nimic, că aicea e şi celălalt. Du-te acasă şi-l dă stăpânei tale, să nu se mai scâncească atâta. E cam întrecută dumneaei, dar n-ai ce face, e fată de împărat şi pace! Dacă te vei şti purta, încă are să fie a ta, numai bagă de seamă: ea are patru semne, pe care numai ea şi părinţii ei le ştiu: în genunchi are luceferii, în spate luna şi în piept soarele. Împăratul numai după acela va mărita-o, care i-a şti spune semnele. Amu vede-vei tu ce mai ai de făcut. De mine nu mai cred să ai lipsă; dacă însă totuşi vei avea, — adu-ţi aminte de mine, barem la nunta ta. Zicând Tata florilor vorbele acestea, se făcu nevăzut.

Feciorul se întoarse de unde plecase şi pe seară fu la curţile împăratului cu papucul. Bucuria fetei era amu fără margini, nu ştia ce să facă de făloasă şi de voioasă. Apoi cum e obiceiul în câşlegi, la fetele fecioare le îmblă peţitori, ba unele se şi mărită de le cade orânda; aşa se întâmplă şi acolo. Începură a veni feciori de crai şi de împăraţi din ţările vecine, care de care mai sfătos şi mai nialcoş, dar — după ce-i întreba împăratul de semnele fetei — toţi se duceau cu buzele drâmboiate. Mersese vestea şi povestea de ceea ce păţeau peţitorii fetei împăratului. Postul Paştilor se apropia, până în săptămâna albă mai erau numai două săptămâni, adică, cum numărăm noi, din câşlegi erau numai trei cu a brânzii, şi peţitorii nu se mai arătau. Slugile cele bătrâne încă auziseră ce-i pricina de nu-şi poate împăratul mărita fata, deci se gândesc: „hai să mai facem un bucluc sluguţei ăstuia, că prea e în dragul stăpânilor, mai ales de când a adus şi ruptura aceea de papuc.” Iar alţii mai fricoşi ziceau: „ba să ne ogoim noi locului, că pârdalnicul încă poate să ghicească şi să ne ajungă stăpân, atunci vai de pielea noastră.” Dar cei mai sfătoşi şi mai cărpănoşi la inimă nu se ogoiară, ci merseră aţă la împăratul în casă:

— Înălţate împărate, uite sluguţa s-a lăudat că el ştie ce semne are stăpâna cea tânără, fiica înălţatului împărat.

Împăratul zise:

— Hm! nu zic ba! că minunate lucruri a făcut, nu ca voi!

Iar fata împăratului se gândi:

— Dă Doamne să gâcească; ba parcă-i părea rău că nu i-a spus ea, dar amu era prea târziu, că împăratul şi porunci să-l cheme înlăuntru.

După ce se înfăţişă, îl întrebă împăratul:

— Drept e că te-ai lăudat că tu ştii ce semne are fata noastră?

Iar feciorul răspunse:

— De lăudat nu m-am lăudat, că flecărie de gură n-am fost niciodată, că doară-s copil de împărat şi eu, nu-s fiecine, pentru că mă vedeţi în starea asta slabă de slugă; dar dacă chiar voiţi să ştiţi, iată vă spun: domniaei are în genunchi luceferii, în spate luna şi în piept soarele.

— Brava! răspunse împăratul, iară curtenii se uitau numai unii la alţii mirându-se de unde ştie el toate, că-i numai de ieri de alaltăieri la curte, şi ei să nu ştie, deşi unii erau la curte de când fata era copilă în leagăn.

Împăratul apoi porunci de dezbrăcară pe slugă de hainele cele slabe şi-l îmbrăcară în haine scumpe crăieşti, apoi să fii fecior! Făt-Frumos din poveste era parcă numai ciuf pe lângă el. Fata gândeai că l-a sorbi cu ochii, iar împăratul şi împărăteasa îl purtau ca pe pălmi, nu cumva să se ducă la aceea de la care adusese papucii. În ziua aceea şi veni popa de-i logodi, apoi trimise soli după cuscrul său, după Împăratul Galbin, să vină la nuntă. Iar acela veni cu împărăteasa, şi după ce-şi văzură feciorul atât de frumos şi de voinic şi ajuns la aşa mare cinste, plângeau de bucurie ca doi copii. Apoi se făcu nunta, nuntă mare ca la împăraţi. Mirele cheamă la nuntă şi pe Tata florilor. Iar acela veni şi nime nu-l cunoscu, cine e şi de unde e. Iar mirele văzând că toţi ar dori să ştie cine-i moşneagul, îi închină un pahar de vin şi zise:

— Să trăieşti, moşule, că de nu erai dumneata, nu ştiu zău de era şi nunta asta ori ba! De azi încolo te poţi scălda cât vei vrea în fântâna tatii cea de lapte dulce, că ştiu că nu te-a mai opri!

— Să fie într-un ceas bun şi cu noroc! zise moşneagul, dar din partea aceea fii liniştit, că am grijit eu ca om pământean să nu mă mai alunge din fântâna mea, tocmai mai înainte am dus-o la mine în grădină! Când gătă vorba, bău un pahar de vin, înturnă păharul cu fundu-n sus şi — mai ia-l de ai de unde!

— Doară n-a fost acesta Tata florilor? întreabă socrul cel mare.

— Ba chiar el, tată! răspunse mirele.

— Vai, ucigă-l toaca, da frumos vâj.

— Ştiam eu, zise fălos socrul mic, că de nu l-a cunoaşte ginere-meu, nime nu-l cunoaşte!

— Apoi eu dar mă pot linge pe buze de fântâna cea cu lapte dulce? zise socrul cel mare. Dar să trăiască tinerii, nu-mi pare rău după ea, că numai grije şi supărări mi-a făcut, cât am avut-o; vecueasc-o Tata florilor sănătos, numai tinerii noştri să trăiască!

— Vivat, să trăiască! strigară toţi mesenii şi curtenii şi ciocneau cu paharele de curgea vinul baltă din ele.

Cât o fi ţinut ospăţul nu ştiu, cu toate că şi eu am fost pe acolo, dar ori ruşine ori ba, mai mult am fost troncănit la cap decât limpede, de, ca la ospăţ; atâta însă, ştiu bine, că cuscrii amândoi s-au lăsat în pensie, şi împăratul cel tânăr a stăpânit amândouă împărăţiile. El a fost împăratul Alb, că până a stăpânit, noroadele lui numai tot zile dalbe au avut. Mai departe spună-o cine-o ştie; dar daţi-mi careva o pipă de tabac şi apoi ziceţi-mi să tac!

Culeasă de la George Brătean, înv. în Vama, Sălagiu.

---

1. obșitar = soldat eliberat, lăsat la vatră. ↩︎
2. fuicaş = nebunatic; amețit. ↩︎
3. a sta narnă (de cineva) = a stărui morțiș. ↩︎