A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nici nu s-ar povesti; a fost un împărat pe care îl chema împăratul Galben. Ăstui împărat îi mergea toate bine de n-avea de ce se plânge, dar într-o zi iacă se ceartă nu ştiu din ce cu un împărat vecin. Împăratul Roşu — c-aşa îi zicea împăratului — trimite la împăratul Galben un sol ca să-i spuie că dacă nu face ce cere el, apoi porneşte cu război împotriva lui.

Ce să facă împăratul Galben, că împăratul Roşu avea putere mare de armată… a cerut ajutoare de pe la alţi vecini, de pe la prieteni, degeaba, toţi aveau câte ceva de nu-l putea ajuta, care război crâncen, într-o parte, care îi era frică de împăratul Roşu, în sfârşit, nu găsi bietul împărat Galben ajutor de nicăieri.

A plecat şi el cu oastea lui multă, puţină câtă era, că n-avea ce face, după ce se rugase mult la Dumnezeu să nu-l lase.

Pe drum, la un colţ de pădure, numai se pomeneşte împăratul cu o jivină de român ciudată rău, că era scurt şi gros şi cu barbă lungă de un cot şi era călare pe o jumătate de iepure şchiop. Pasămite, ăsta era Tartacot.

Îl opreşte Tartacot în drum şi îi zice:

— Împărate, stăi, unde te duci: te duci să te măsori cu împăratul Roşu, dar nu eşti în putere să te lupţi cu el şi are să-ţi facă toată oastea ciopârţi şi tu mare noroc ai avea de-i scăpa.

— Ştiu, a răspuns împăratul, dar ce să fac?

— Îmi dai mie „bucuria ta de acasă pe care n-o ai” să te ajut eu?

— Bucuria mea de acasă pe care n-o am?

— Da.

— Ce e aia?

— Ce-o fi, mi-o dai or nu?

— Mă scapi de împăratul Roşu?

— Te scap.

— Şi-l birui eu pe el?

— Îl birui.

— Ţi-o dau, dacă e aşa.

Cum a auzit aşa, Tartacot i-a zis să se ducă cu bine că va birui, şi a pierit din ochii împăratului Galben.

Împăratul Galben s-a dus la bătaie, şi ce a făcut Tartacot, ce a dres, nu ştiu, dar ştiu că l-a biruit pe împăratul Roşu, ăl Galben, de i-au mers fulgii, că nu mai mâncase aşa bătaie de când era el.

Plecă împăratul Galben acasă.

Când ajunse la palat, ce să vază? Născuse împărăteasa, nevastă-sa, un băiat, că era borţoasă când plecase.

Tocmai atunci văzu el ce era bucuria lui de acasă pe care n-o avea, pe când vorbise cu Tartacot, că copilul atunci văzuse lumina cu ochii, în ziua aia.

S-a mâhnit împăratul că-şi dăduse copilul, dar ce era să mai facă acum, că la urma urmelor tot nu-şi putea lăsa ţara să fie cotropită de vrăjmaşi.

Noaptea, se şi pomeneşte că-l deşteaptă cineva din somn. Deschide ochii şi dă cu ei de Tartacot, sta pe patul lui.

— Am venit să-mi dai copilul, îi zise spurcăciunea.

— Mai lasă-mi-l niţel să mă mai bucur şi eu de el, s-a rugat împăratul, că altul n-am, lasă-l până s-o face de cincisprezece ani.

— Bine, a zis Tartacot, şi iar a pierit.

În ziua când născuse împărăteasa se întâmplase de născuse şi două femei la curte: una nevasta lemnarului şi alta nevasta fierarului împăratului.

Ce s-a gândit împăratul? să îmbrace totdeauna pe câte trei copii: pe al lui şi pe al lemnarului şi pe al fierarului, la fel, iar când o veni Tartacot să-i ceară copilul, să-i dea pe unul dintre ăilalţi şi să-l scutească pe al lui.

S-au împlinit ăi cincisprezece ani şi iacă vine Tartacot să-şi ia făgăduiala.

L-a primit împăratul bine şi i-a dat, când a fost să plece, pe băiatul lemnarului.

Tartacot l-a lut, că nu-l cunoştea, şi a plecat cu el, s-au urcat într-o căruţă de aştepta la poarta palatului şi s-au tot dus.

Pe drum iacă se rupe spiţele de la o roată.

Dă Tartacot să cioplească altele din lemne dintr-o pădure… dar nu se pricepea deloc, de a trecut multă vreme şi nu sporise cu nimic.

— Ei, să fie tata acilea, zise băiatul lemnarului, cât te ştergi la un ochi ţi-ar sfârşi lucrul.

— Care tat-tău? a întrebat Tartacot.

— Tata, lemnarul împăratului, care?

— Dar ce, tu nu eşti băiatul împăratului?

— Dar de unde! N-a fost tata împărat de când lumea şi nici n-o fi.

Atunci a priceput Tartacot şiretenia şi s-a întors la palat de a mustrat pe împărat că a râs de el şi i-a cerut pe băiatul lui.

Împăratul i-a dat pe al fierarului.

Tartacot l-a luat gândind că e al lui, a luat şi un lemnar cu el de i-a dres căruţa şi după ce i-a dres-o a plecat iar spre casă.

N-a mers mult şi iacă sare şina de la altă roată.

Iar se sileşte el să o dreagă în mijlocul drumului şi neputând, că nu era dibaci în d-alde astea, băiatul a zis:

— Să fi fost tata aici repede te scotea din încurcătură.

— Dar cine e tat-tău?

— Fierarul împăratului, cine să fie?

— Ce, tu nu eşti băiatul împăratului?

-— Dracu a mai văzut fierar împărat, zise băiatul.

Şi începu a râde.

A tras el Tartacot căruţa cum a putut până la un sat aproape de locul unde sărise şina şi a dres-o şi s-a întors la împăratul Galben.

Dacă s-a întors, i-a zis:

— Iar m-ai păcălit, vezi acum să nu mă mai păcăleşti, că ţi-o părea rău.

N-a mai avut împăratul ce face; i-a dat pe băiatul lui ăl adevărat şi a plecat Tartacot de nu s-a mai întors.

A stat câtăva vreme băiatul la Tartacot şi trăia bine, nu putea zice, avea tot ce-i trebuia din belşug şi făcea tot ce vrea, numai într-o odaie îi zisese Tartacot să nu intre nici cu un preţ, că de o afla că a intrat va fi rău de el.

A trecut mult şi n-a intrat. În vremea asta se pomeneşte băiatul că aduce într-o zi Tartacot acasă şi o fată cam de seama lui aşa, şi o lasă şi pe ea în casă să îngrijească şi să-i fie lui de ajutor. Era fata frumoasă tare, frumoasă de pica, şi n-a trecut, multă vreme şi s-au îndrăgostit fata cu băiatul de-ţi era mai mare dragul să-i vezi, aşa le sta de bine, amândoi frumoşi şi tineri şi potriviţi din toate. Pasămite, fata asta era fata împăratului Roşu, pe care o luase de la el, iar aşa, după ce îi făcuse Tartacot cine ştie ce bine.

Stând ei mereu de vorbă şi-au spus fiecare ce ştia. Într-o zi, îi spuse băiatul că n-are voie de la Tartacot să intre într-o odaie de acolo din casă. Fata, nu, că de ce nu se duce să vază ce e acolo, că de unde o să ştie Tartacot că a fost, că el pleca dimineaţa şi se întorcea seara. Băiatul n-a vrut întâi, dar pe urmă, tot rugându-se fata de el, s-a dus şi a dat în odaia aia de un cal slab şi jigărit de nu se mai putea.

Cum a deschis uşa, cum şi-a întors calul capul spre el şi a zis:

— Bine că venişi, Făt-Frumos, că de mai zăboveai, muream. Dă-mi, flăcău, o baniţă de jăratic să mă mai întemeiez şi n-o să-ţi pară rău, că mult bine ţi-oi prinde odată şi eu ţie.

Flăcăul s-a dus de i-a adus. Şi din ziua aia totdeauna când li se ura băiatului şi fetei se duceau în odaia cu calul de stăteau cu el de vorbă, că ştia o grămadă de lucruri de le spunea.

Într-o zi, ce s-au hotărât ei, să caute să scape din mâna lui Tartacot şi să se ducă de vor putea la părinţii lor, că li se făcuse dor de ei.

Dacă au hotărât aşa, hai la cal să-i ceară sfat, ce zice el.

— Ei, feţii mei, apoi eram să vă spui eu singur să plecaţi de aci şi să vă duceţi la părinţii voştri, că eu ştiu cine sunt şi unde stau, dar aşteptam să-mi mai daţi trei zile jăratic ca să am putere destulă să vă duc, că altminteri pune mâna Tartacot pe noi şi apoi s-a isprăvit şi cu voi şi cu mine.

Şi peste trei zile, după ce i-au mai dat calului de trei ori jăratic, l-a învăţat calul pe flăcău să ia ţesala, peria şi pieptenile de erau pe geam în odaia unde era el, să se urce amândoi călări pe el şi să plece.

Aşa au făcut.

După ce au mers cât au mers, a zis calul:

— Ia te uită, Făt-Frumos, înapoi de vezi nu dai cu ochii de ceva?

S-a uitat flăcăul şi a răspuns:

— Ba văz o aia neagră mică.

— Ăla e Tartacot, zise calul, ne-a dat de urmă; aruncă pieptenile.

L-a aruncat băiatul şi s-a făcut o apă mare de nu era cu putinţă nimănui să treacă peste ea. Şi i-a venit greu lui Tartacot să o sară, dar tot a sărit-o călare pe jumătatea lui de iepure şchiop şi iar era cât p-aci să ajungă pe fugari.

Calul a întrebat iar pe flăcău:

— Ia te uită, mai vezi ceva?

— Văz tot o aia neagră, dar mai mare.

— Ne ajunge spurcăciunea, aruncă iute peria.

Şi din perie s-a făcut o pădure deasă cu lemnele cum sunt firele de dese în perie, dar tot a răzbit Tartacot şi prin ea şi s-a luat după ei.

De data asta băiatul a aruncat şi ţesala de s-a făcut un munte înalt-înalt de n-a mai fost având vârf.

Aci s-a silit mai mult Tartacot până să treacă, şi a izbutit, dar n-a putut folosi nimic, că până să treacă el, calul cu fata şi cu flăcăul au trecut de hotarul moşiei lui şi acolo nu mai avea el nici o putere.

Iar Tartacot s-a întors înapoi plouat, că-i scăpaseră toţi din mână.

Acum calul, după ce a scăpat de Tartacot, a dus pe flăcău şi pe fată acasă la flăcău la împărăţie.

Ce bucurie gândeşti că a fost pe bieţii părinţi ai lui când l-au văzut, că nu le mai dăduse Dumnezeu alţi copii şi îmbătrâniseră singuri. Nu se mai putea bucurie mai mare.

Au făcut veselie mare peste fire, de s-au bucurat şi supuşii toţi.

După aia au trimis vorbă lui Roşu-împărat cum că fata lui e teafără şi sănătoasă la ei, că o cere de nevastă împăratul Galben pentru fiu-său. Roşu-împărat s-a bucurat tare şi el şi s-a împăcat cu împăratul Galben, că tot certaţi erau de când cu bătaia de-l învinse împăratul Galben; şi au pornit nuntă împărătească mare şi frumoasă. Iar calul, care era şi el un împărat mare vrăjit, a scăpat de vraje şi le-a fost naş lăsându-le lor şi împărăţia lui când a murit, că copii n-avea.

Şi iacă aşa s-a isprăvit povestea, şi altă dată oi mai spune alta.

Şi încălecai p-un iepure şchiop,
Să vă fie cu noroc.

Auzit de la Ion Coman, soldat în linie, de fel din Ialomiţa.