A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti şi nici eu n-aş avea de unde şti; a fost un mocan de avea oi, şi ăst mocan s-a dus într-o zi cu ele într-o pădure, că era la un luminiş nişte iarbă de-ţi era dragă lumea să te uiţi la ea, şi când păşteau oile parcă se îngrăşau de le vedeai cu ochii, aşa era de bună la gust.

Între oi, mocanul a fost avut o oaie căreia i-a venit să fete taman în a pădure şi a şi fătat într-un bordei părăsit de se afla acolo la marginea luminişului. Şi a fătat două mieluşele, şi uneia i-a zis Stăncuţa şi alteia Mierluţa, că era oaia năzdrăvană, vezi dumneata.

Oaia, de dragul lor şi de frica lupului or a altor lighioane, cum le-a născut a încuiat uşa bordeiului şi a plecat să pască ca să aibă lapte să le dea, şi le-a zis:

— Mieluşelele mele, eu plec după mâncare; voi să nu deşchideţi până n-ăţi auzi glasul meu că zic:

„Stăncuţă, Mierluţă, deşchide uşa, că vine maica înţucălată, îmbucălată, cu doi foi de lapţi daţi pe spaţi“.

Mieluşelele au ascultat, şi oaia s-a dus la treaba ei.

Le-a mers lor bine aşa multe zile, până a mirosit lupul că e lucru bun pentru el în bordei şi a vrut să intre să mănânce mieluşelele, dar a dat de uşe încuiată şi dacă a văzut aşa s-a pus la pândă şi a văzut şi a auzit cum face oaia de intră la ele, şi a doua zi a venit şi el şi şi-a schimbat glasul şi a zis vorbele de le zicea oaia:

— Stăncuţă, Mierluţă, deşchideţi uşa că vine mama înţucălată, îmbucălată, cu doi foi de lapţi daţi pe spaţi.

Dar mieluşelele au simţit că nu e glasu oaiei şi au zis:

— Bagă coada pe fereastră să o vedem.

Şi aşa au scăpat de data asta.

Dar şi lupul nu s-a lăsat, şi a doua zi s-a dus la nişte femei, care meliţau, şi a furat un fuior de in de l-a înfăşurat pe coadă. Iar după aia s-a dus, şi când au zis mieluşelele să le arate coada pe fereastră, că glasul nu prea semăna cu al oaiei, s-au înşelat şi l-au lăsat să intre şi el le-a înhăţat pe amândouă de le-a înghiţit pe nemestecate.

Când a venit oaia acasă şi a văzut ce pacoste îi căzuse pe cap, să înnebunească şi mai multe nu, săraca.

Ce să facă la urma urmei? A hotărât să facă cumetrie. A strâns nouă care cu surcele şi a umplut o groapă şi a făcut o gaură sub pământ până în fundul groapei, de putea intra un căţelandru, iar dasupra a pus lemne cruciş şi curmeziş, iar pe lemne a pus un scaun de ceară făcut frumos.

A doua zi, s-a dus oaia prin pădure şi-a găsit pe urs şi l-a poftit la cumetrie, zicându-i:

— Să vii, ursule, mâine la noi, că facem turte moi.

Iar în taină i-a spus că avea de gând să amăgească pe lup; să vie şi el, că oaia ştia că ursul o să-i fie de ajutor, că-i mâncase un puişor lupul, de nu era multă vreme.

A poftit şi pe vulpe şi a poftit multe lighioane şi păsări, că era cumetria mare.

A doua zi, au fost venit toţi, şi după ce s-au ospătat bine a început ursul a lăuda pe lup că e deştept şi puternic şi că el ar fi să fie împăratul dihăniilor, şi când l-a văzut amăgit de tot, l-a dus la locul unde era scaunul de ceară şi i-a zis să se urce pe el să vază cum i-o fi când o fi împărat.

Şi s-a dus lupul, că era trufaş, iar un căţelandru, prieten cu oaia, a intrat pe gaura de sub pământ şi a dat foc la surcele, şi în vreme ce-i spunea ursul lupului fel de fel de laude, numai a început a se scufunda lupul cu scaun cu tot în groapă, unde ardea focul încetinel.

Atunci simţi lupul cum şi ce fel, şi s-a rugat de urs să-l scape, iar oaia a zis că nu, că el i-a mâncat mieluşelele ei, dar lupul a spus că i le varsă pe amândouă vii nevătămate.

Şi ursul cu o frânghie a prins pe lup şi l-a tras până la marginea groapei, unde a vărsat mieluşelele vii nevătămate, iar după aia oaia ar fi vrut să-l scoată de tot, dar ursul, de necaz că-i mâncase puiul, i-a dat drumul cu frânghie cu tot în groapă şi a ars, că se încinsese un jeratec mare.

Şi aşa a păţit ăl lup, iar eu încălecai p-un gătej uscat, să mai povestiţi povestea şi prin alt sat.

Povestit de Dumitru Grigore, din comuna Preasna Nouă, plasa Negoieşti, judeţul Ilfov.