Lumea asta nu e numai de ieri, de alaltăieri, ci e tare demult; Doamne, cine ar fi în stare să ne spună de câţi ani e lumea? Multe rânduri de oameni s-au mai părândat într-însa, şi buni şi răi, suflete bune şi inime împietrite, putrezi de bogaţi şi săraci de nu le ardea nici focul în vatră, domni mari şi slugi plecate, frumoşi şi urâţi, toţi au trăit împreună şi au încăput unii lângă alţii, şi în urmă s-au stins, s-au dus ca să nu mai vină, s-au mutat de la noi de n-a mai rămas nici pomenire de ei. Este însă câte un om care şi după moarte e pomenit de următorii lui; ori că a fost prea bun, ori prea rău; prea avut, ori prea sărac; prea cuminte, ori prea prost; prea frumos, ori prea urât şi Dumnezeu mai ştie pentru ce, destul că câte-un om e pomenit şi după moarte, numele lui umblă din gură în gură, faptele lui le ştiu povesti şi copiii din şcoală şi fetele din şezătoare, şi moşnegii de lângă cuptor.

Aşa a fost şi badea Ion din… nu ştiu, zău, din ce sat a fost, că doară de atunci e tare demult. Destul că badea Ion era avut, nu Tândală împăratul, că-i împărat, dar cu el nu se putea măsura în bogăţie. Câmpiile lui, vitele lui, casa lui, pădurile lui, viile lui, slugile lui, erau mai presus decât ale împăratului. Şi era credincios badea Ion şi cu frica lui Dumnezeu. Avea badea Ion şi copii, că doară văzându-se atât de avut se tot ruga lui Dumnezeu să-i dea şi copii lângă avuţie. Nouă feciori şi o fetiţă îi dărui bunul Dumnezeu. Se credea foarte fericit; şi avea de ce se ţinea, că nu în toate zilele şi nu în toate satele se întâmplă să vezi câte un om fericit ca el: bogat, sănătos şi cu copii buni, ascultători şi sănătoşi.

Toată lumea nu vorbea în acea vreme decât de casa lui; ba că om fericit ca el nu este; ba că copii ca el buni nu avea nimeni, ba că viile şi ţarinile badei Ion rodesc mai bine decât ale altor oameni; ba că femeie ca badea Ion rar om are; ba că nu-i femeie să aibă un bărbat cuminte şi înţelept cum avea lelea Irina, muierea badei Ion; cei mai mulţi ziceau încă că rari copii se nasc într-o zodie, într-o planetă bună ca copiii badei Ion. Şi erau fericiţi şi copiii văzându-şi părinţii voioşi, sănătoşi şi în stare ca nimeni în satul lor; şi erau fericiţi şi părinţii văzând fericirea copiilor lor, şi ziceau adesea: Doamne, fericit e omul, care e părinte!

Dar bine a zis cine a zis, barem de nu ar fi zis, ori dacă a şi zis, barem de n-ar fi grăit într-un ceas rău; drept a avut cine a zis, că nu e nici o dulceaţă să nu fie urmată de amăreală, nu e nici un suiş fără coborâş, nu e nici un bine să nu vină după el şi răul, căci aşa a lăsat Dumnezeu, după bine s-aştepţi rău!

După voie bună, vine
Plâns, nevoi şi mari suspine.

Apoi:

Pân’ vine iar binele
Rău-mi ciuntă zilele.

Când era bucuria mai mare, fericirea mai deplină, când gândeau să trăiască mai fără gânduri, atunci vine o durere mare, o întristare neaşteptată: badea Ion moare, se duce de cea parte, de unde nimeni n-a venit să ne poată spune cum e acolo. Un plâns şi o jale urmă în locul bucuriei, întristare în locul veseliei, nefericirea în locul fericirei, amarul în locul binelui. Dară omul e făcut în lumea asta ca să se dedea cu toate, cu binele şi cu răul, cu răul ca şi cu binele, încetul cu încetul uitară năcazul, începură a se mângâia, şi numai din când în când mai gândeau la nefericirea urmată din moartea părintelui. Când erau mai consolaţi le veni alt necaz, muri fratele cel mai mare. Năcazul se reînnoi, biata văduvă trebuia să înceapă a doua oară a umbla în cimitir spre a vizita două morminte: al bărbatului şi al feciorului celui mai mare. Cine ar putea spune nopţile petrecute în plâns şi zilele petrecute în lacrămi, nopţile jelindu-se, zilele văietându-se, nopţile fără somn şi zilele ajunând! Sărmana muiere! după pierderea bărbatului zicea adeseori plângând „Doamne, greu e a fi văduvă!” Acum, după ce-şi pierdu şi copilul mai mare, plângea şi zicea: „Doamne, Doamne, greu e a fi văduvă şi mamă!”

O durere după alta, un năcaz după altul, o jale după alta ajunse pe biata văduvă, nouă ani dupăolaltă pierzând în tot anul pe cineva din cei iubiţi ai săi; mai întâi bărbatul apoi câte un copil după altul, în tot anul tot cel mai mare.

După tată fiii toţi
Se mutară-ntre cei morţi,

pierdu unul după altul după bărbat toţi copiii, şi-i rămase numai cel mai mic, Constantin, şi fata Maria. Din muiere cu bărbat înţelept, ajunse văduvă, din zece fii ajunse numai cu doi, cu cei mai mici.

Rămânând biata muiere numai cu copiii acei doi mai mici, îşi văzu de trebile sale, suspina şi învăţa copiii să meargă în toată ziua în cimitir, şi-n toată ziua îngenunchea şi plângea pe nouă morminte, pe opt ale fiilor şi pe unul al bărbatului. Avută însă era ca şi mai-nainte, averea nu o pierduse, numai bucuria şi dragostea casei o părăsiră; acum era numită „văduva cea avută”. Aşa trecea o zi după alta; Constantin era azi mai mare decât cum fusese ieri, şi Maria mâne mai frumoasă ca azi. Lelea Irina avea numai un dor: să-şi vază copiii mari; şi la Dumnezeu numai o rugare: să o ţină să şi-i poată vedea căsătoriţi.

Maria era mai tânără cu vreo cinci-şase ani decât Constantin, dar totuşi îi veni mai curând vremea măritişului, decât frate-său, vremea însurăciunei. Constantin nici nu se gândea la însurat, când Măriei începură a-i umbla peţitorii. Apoi ştiţi dumneavoastră cum e lumea şi cum sunt feciorii, unde dau de-o fată frumoasă şi bogată se îndeasă care de care. Şi Maria era bogată şi frumoasă, frumoasă ca o zână şi bogată ca o crăiasă şi bună ca pita cea albă, când e omul flămând; frumoasă ca primăvara, bogată ca toamna şi bună ca o fată mare; şi îi mersese vestea peste nouă ţări şi nouă mări, că frumoasă ca ea nu-i nimeni, apoi lângă frumseţe era şi avere ca la o crăiasă. Se îmbulzeau deci peţitorii care de care, unii mai frumoşi decât alţii, unii mai avuţi şi mai din oameni decât alţii, căci ştiţi zicala: „La fântâna bună, mulţi voinici s-adună!”

Apoi o fată frumoasă şi bogată e ca fântâna cea bună. Mulţi îi mai trăgeau nădejdea, mulţi îi mai duceau dorul, mulţi se credeau vrednici de a o căpăta de soţie, dară al ei numai unul poate fi, ea numai după unul poate merge, toţi ceilalţi peţitori trebuiau să fluiere a pagubă, numai unul a bucurie. Cine va fi fericitul acela? S-a vedea.

Lelea Irina, ca muiere cu minte şi înţeleaptă, nu dădu pe Maria cui veni mai întâi, că doară nu avea o sută de fete, nici nu era sărântoacă să o dea cui o cere numaidecât. Lelea Irina se gândea şi chibzuia: după cela aş da-o că e frumos, dar nu-i de neam, celălalt ar fi de neam, dar nu-i frumos, altul ar fi din neam şi frumos, dar e departe. Tot cu de-aste gânduri îşi petrecea zilele, după ce mergea câte o păreche de peţitori cu corfa goală de la ea. După aceea iar mergea în cimitir, iar se punea pe plâns şi plângea, plângea pe nouă morminte, pe mormântul bărbatului şi a celor opt fii iubiţi şi nu venea din cimitir numai seara; de dimineaţa până seara sta acolo, se muta de pe mormânt pe mormânt plângând şi văietându-se. Într-o zi iar se întoarce lelea Irina supărată de la morminte şi cu ochii roşii de plâns. Ea adică adormise pe un mormânt, pe mormântul bărbatului şi visase că rătăceşte singură printr-o pădure mare, deasă şi întunecoasă şi tot striga, acum după bărbat, acum după feciori, acum după fată, dar în zadar, nu-i venea nici unul într-ajutor. Deşteptându-se în starea aceasta, merse supărată acasă, părându-i-se că visul îi prevesteşte o nefericire nouă. Acasă pe cine află? Un peţitor voinic şi frumos ca un soare, voinic ca un stejar şi bogat ca un fecior de împărat. Lui Constantin şi Măriei îi plăcea foarte mult de el. Lelea Irina se uită la el plină de îndestulire şi din faţa ei parcă puteai ceti: numai de n-ar fi de departe.

— Dar de unde eşti dragul lelii? îl întrebă lelea Irina.

— De-aici a noua ţară! — răspunse junele, de preste apa lucioară.

Când auzi lelea Irina una ca asta, înlemni deodată; îi veniră în minte toate necazurile: văduvă jelindu-şi bărbatul şi opt fii, să mai mărite şi fata atât de departe… nu era în stare să suporte atâta necaz, ci zise aci ca să auză toţi cei din casă:

— Dragii mei, ne-a dat Dumnezeu avere, ne-a fost dat şi mângâiere, dar ne-a luat-o; pe bărbatul meu, fie iertat, l-am îngropat acum sunt doisprezece ani, după aceea în tot anul câte un fecioraş, până îmi rămaseră numai aceşti doi copii mai mici, tu Constantine şi tu Mărio; credeam baremi că de aceşti doi voi avea parte la slăbiciunile şi bătrâneţele mele; o dată cu capul n-aş voi ca tu, draga mamei, Mărio, tu scumpa mamei, tu să te măriţi aşa departe şi să mă laşi singură; îţi va da Dumnezeu şi aci un om de treabă, chiar de nu ar fi atât de bogat ca noi, numai să fie de aci mai de aproape, nu mă lăsa pentru Dumnezeu singură şi necăjită, fără mângâiere la bătrâneţe.

Maria însă avea foarte drag pe holteiul acela din minuta când intră în casă şi astfel nu ştia ce să facă, ca să umble mai bine. De peţitor nu s-ar despărţi bucuroasă, de mamă-sa îi era jale să o lase singură şi să se depărteze aşa tare.

Constantin vedea chinul şi al surorei şi mamei sale, deci luă şi el vorba şi zise:

— Mamă dragă, poate că asta ne-a fost împărţită, să nu fim aproape deolaltă, dar deoarece Măriei îi place de feciorul care o peţeşte, deoarece e din oameni aleşi şi om cinstit, eu aş gândi să o lăsăm a se mărita după el, că de câte ori te va lovi dorul de ea, totdeauna voi merge şi ţi-o voi aduce; ştii, mamă dragă:

Patru cai înhăma-oi,
Fata acasă aduce-ţ-oi.

Cu mare năcaz se despărţi lelea Irina de Maria, de draga ei fată, dar tot se despărţi, ea rămase locului cu Constantin şi Maria merse cu mirele ei chiar a noua ţară preste apa lucioară. Nu trecu mult dup-aceea şi muri şi Constantin, cel mai iubit din toţi copiii ei, cea din urmă mângâiere, şi pe el îl îngropă, nu în cimitir între alţi morţi, ci:

Sub fereastră, în grădină
Ca să-i fie la-ndemână.

Să poată merge în toată ziua, în tot ceasul, în toată minuta, şi nu spre a plânge după el, nu spre a-i binecuvânta ţărâna, ci spre a-l blestăma cât o lua gura: „Constantine, dragul mamei, scumpul mamei, fiul mamei, ieşi afară din mormânt, ieşi du-te şi-mi adă fata acasă, adă-mi pe Maria, că tu aşa te-ai lăudat, că nu mă vei lăsa să-i duc dorul, ci mi-o vei aduce ziua şi noaptea, când m-ajunge dor de ea; te-ai lăudat, că nu mă vei lăsa să-i duc dorul, ci mi-o vei aduce: du-te dară că de nu, te blastăm să nu te rabde pământul, precum mi-ai luat şi cea din urmă mângâiere. Scoală-te, Constantine, du-te tu ştii unde, în care parte mi-e fata, adă-mi-o s-o văd, că de nu, sap pământul, te scot afară şi te blastăm, să n-ai odihnă în veci, de nu-mi aduci tu mângâierea îndărăpt; nu te rabde ţărâna cum mi-ai ars tu inima!”

Bietul Constantin n-avu odihnă în groapă de gura mamei sale, ci se sculă odată, noaptea, şi zise cătră mormânt:

Dragul meu, mormântul meu,
Fă-te tu căluţul meu;
Iară tu pânzuca mea,
Să te faci o cărărea
Să mă duc la sora mea,
Să o aduc la maica mea,
Că de nu m-a blăstăma,
Pământul nu m-a răbda.

Şi mormântul l-a ascultat şi s-a făcut un cal, un armăsar năzdrăvan şi s-a suit Constantin călare pe el, şi pânza lui s-a făcut o cărare albă, luminoasă şi lungă, până la casa suroriei sale, a Măriei. Cât ai bate în palme, fu acolo Constantin, că mersese mai repede decât vântul, mersese chiar ca gândul, era zmeu! Soru-sa nu se culcase încă:

— Soră, soră, mama moare de dorul tău.

— Acum, zise Maria, bine c-ai venit, odihneşte-te până dimineaţă ş-atunci plecăm să văd pe biata mea maică.

Dar el îi răspundea:

— Soră dulce, soră dragă,
Nu pot sta că mi-e degrabă,
Maica nu poate răbda
Până nu te va vedea!

Văzând Maria cât dor duce mamă-sa după ea, se hotărî să meargă, deci zise fratelui său:

La car caii prinde-i-om
Şi la mama duce-ne-om!

Şi s-a pus pe cale. Caii mergeau de gândeai că mâncă pământul. Cum n-or merge, că doară mergeau pe calea cea fermecată, făcută din pânza de pe obrazul lui Constantin. Dar, minunea-minunei, era noaptea înainte de miezul nopţei şi păsările cântau cât le lua gura: „Ce rând e pe acest pământ, de umblă viii cu morţii!”… Că doară păsările îi cunoşteau, ele ştiau că nu-i lucru curat. Crengile şi tufele şi toţi copacii din păduri strigau în urma lor: „Oare ce rând e pe pământ de umblă viii cu morţii?”

Auzind Maria atâtea glasuri strigând în urma lor, zise cătră Constantin:

— Ce zic acelea, frate?

— Dar lasă-le să cânte, ele nu ştiu ce zic!

Când erau aproape de casă, zise Constantin către soru-sa:

— Soră dragă, stai puţin, eu merg înainte să deschid porţile. În aceste Constantin merge şi deschide porţile, apoi intră curând în mormântul său, de unde nu s-a mai sculat. Văzând Maria că frate-său nu se mai întoarce, a intrat cu trăsura în curte şi văzând pe mamă-sa ieşind din casă în haine negre de jale, o întrebă:

— Dară, dumneata ce călugăriţă eşti aici?

— Oh, draga mamei, nu-s călugăriţă ci sunt draga ta mamă, jelesc pe frate-tău, pe Constantin, care a murit şi l-am îngropat aci sub fereastră în grădină ca să-mi fie de-ndemână să pot merge în toată minuta ca să-l blăstăm, că te-a-nstreinat aşa tare de mine.

— Dară, mamă dragă, cu el am venit eu! el m-a adus, aseară după cină am plecat şi acum cântă cocoşii de miezul nopţii şi iată suntem aci; am venit în câteva ceasuri o cale care de-abia o pot alţi oameni bate în două săptămâni; el îmi zise că se grăbeşte aşa tare ca să nu mori dumneata de dorul meu; vai de mine, am călătorit cu morţii, cu strigoii, cu zmeii… zicând acestea Maria căzu moartă de groază, iară lelea Irina înnebuni, şi se vedea în toată ziua umblând la celea unsprezece morminte, la al bărbatului şi la cele zece ale fiilor, iar când ajungea la mormântul lui Constantin îşi smulgea părul şi zicea:

Nu te rabde mormântul
Cum mi-ai rănit sufletul;
Nu te rabde ţărâna
Cum mi-ai rănit inima!

Auzită şi scrisă în Reteag.