Zice că a fost ce-a fost, că de n-ar fi fost nu s-ar povesti; că nu-s de când poveştile, ci-s mai dincoace cu vreo două, mai dincolo cu vreo nouă. Au fost odată trei fraţi orfani, care adecă nu aveau nici tată nici mamă. De atunci însă este tare de demult, a trecut multă vreme, cu toate că şi azi sunt destui copii orfani, supăraţi, săraci şi năcăjiţi, în cea lume mare. Şi fraţii aceşti trei, ca mai toţi orfanii, erau foarte săraci; ei n-aveau decât un bordei gol, o grădiniţă mică şi un pom, un măr frumos şi mare; atâta le rămase de la părinţi. Bordeiul, după ce era gol, mai avea şi altă scădere, numai cât nu cădea de rău, de slab; grădina, după ce era mică, era şi dezgrădită; iar pomul, mărul, era într-adevăr un măr frumos, mare şi chiar de la pământ era împărţit în trei părţi, avea adecă trei ramuri. Apoi cum a înflorit mărul acela într-o primăvară, se dusese vestea jur-împrejur; nu vedeai tu crăngi, nu frunză, ci numai flori mândre ca rujile cele de Rusalii, care miroseau şi numai vâjâiau albinele în ele. După ce cad florile, încep a creşte merişoarele, azi erau tot mai mari de cum au fost ieri; timpul cel cald, cel de vară, ploiţele, roua, toate le ajuta să crească şi să se rumenească. Când începură merele a se rumeni, colea mai de cătră toamnă printre Sântă-Mării, începură şi fraţii a se gândi la merele lor, le era frică de furat. Se pun deci şi se sfătuiesc ce-i de făcut. Din sfatul lor iese că mărul vine împărţit la fiecare frate câte-o creangă, şi din ziua aceea se şi pun la pază, ci nu toţi trei odată, ci în toată ziua unul, şi se hotărâră să păzească sub măr până ce vor culege merele. Toţi trei se legară a păzi cu credinţă, nu numai de creanga lui, ci şi de a fraţilor.

Colea, pe la Sântă Măria cea mică, încep merele a fi bune de mâncare, şi din ce în ce tot mai bune, până le merse chiar vestea cale de un ceas şi mai bine.

Într-o zi, pe când era fratele cel mai mare păzitor, vin doi oameni pe drum, şi-l întreabă dacă sunt bune merele ori ba. El le răspunde că sunt bune pentru plată, dar de pomană nu se dau. După ce drumarii se învoiesc cât să-i plătească pentru o traistă de mere, el se pune şi scutură din creanga fratelui celui mai mic, căci din ale sale îi păru rău să dea chiar şi pentru bani, necum de pomană; apoi de frate-său cel mic nici nu se temea, căci doară el era tare şi mare, pe când cela slab şi fără putere; de păcat nici vorbă să-i vină prin minte.

În altă zi, pe când era fratele cel mijlociu la pază, iară vin doi călători şi după ce dau bineţe, îl întreabă dacă le poate vinde mere; acesta, poftăreţ pe bani, se pune şi scutură şi el creanga frate-său celui mai mic, că doară nici el nu era mai bun nici mai slab decât frate-său cel mare.

Astfel amândoi fraţii cei mari vindeau mere tot de pe creanga fratelui celui mai mic, şi încă, poate mai în multe rânduri.

Într-o zi, când era băieţanul cel mai mic la pază, adecă fratele cel mic, iară vin doi călători. Era căldură mare. Nici nu se apropie bine de băiat şi acela îi şi pofteşte să şadă la umbră până le va scutura vreo două mere. Şed călătorii la umbră şi el se urcă în creanga lui, care era mai goală, şi începe a le scutura mere. Unul din cei doi oameni l-a întrebat de ce nu scutură din crengile celelalte, că sunt mai încărcate, dar el răspunde că acelea sunt ale fraţilor mai mari şi că nu se cuvine să ia el mere de-acolo fără ştirea lor.

Nu trece vreme de un ceas, şi unde nu începe a se-nnora apoi a trăsni şi a fulgera, gândeai că piere lumea, sufla un vânt şi ploua ca din cofă. Băieţandrul se trage în bordei dinaintea vremei acele rele şi cheamă şi pe cei doi drumari înlăuntru, să nu-i ploaie. Nici vreme rea ca aceea, ba să mai vezi!

Colo într-un târziu, vin şi cei doi fraţi acasă de la câmp, de unde vor fi fost la lucru, şi unde nu încep a face o gură, unde nu se apucă a sudui pe bietul băieţan, era cât pe-aci să-l apuce în pălmi: de ce a lăsat pe străini de mas? Dar şi bieţii drumari numai după multă rugăminte mai fură suferiţi a rămânea la ei noaptea aceea. După ce-şi domoliră fraţii cei mari mânia, făcu băieţanul foc bun, că până-i veniră fraţii nu cutezase, temându-se că-i vor imputa pentru lemne, şi se aşezară toţi cinci pe lângă foc şi începură a povesti, mai de una, mai de alta, până într-un târziu fratele cel mai mare zice:

— Doamne, Doamne, să am eu o turmă de oi, mult bine aş mai face la săraci; n-ar ieşi nici un sărac ne-ndulcit de la mine; le-aş da lapte, brânză, caş, urdă, ba şi lână le-aş da, să-şi facă haine.

— Ba eu, zise fratele cel mijlociu, nu aş pofti de la Dumnezeu alte decât să am loc mult şi bun şi patru boi buni, să muncesc cu ei, să adun bucate peste bucate, apoi lasă-mă de-ar ieşi vrun sărac flămând din casa mea.

Mai în urmă zice frăţiorul cel mic:

— Nu doresc nici turme de oi, nici boi frumoşi şi scumpi, nu doresc nici moşii, eu doresc numai atâta să-mi deie Dumnezeu o luntre şi un bordei lângă Dunăre; apoi cheme-mă oamenii la miezul nopţii să-i trec, eu n-aş zice odată ba! Doamne, drag mi-ar fi mie să trec oamenii preste Dunăre şi pe cei ce ar fi în primejdie, în valurile Dunării, să-i scap de înecat.

Aşa făcură ei planuri până-i mai prindea somnul; atunci străinul cel mai bătrân zice:

— Bine! Fie cum ziceţi voi! Tu, zice către cel mai mare, vei avea turmă mare de oi! Iară către cel mijlociu zice: Tu vei avea moşii mari şi boi după cum doreşti; iar tu băiete, zice cătră fratele cel mai mic, tu vei veni cu noi, să te-nsurăm, să-ţi câştigăm o luntre şi un bordei lângă Dunăre şi apoi să te lăsăm cu dorul împlinit.

Nu scoase streinul bine vorba din gură, şi toate se-mpliniră; feciorul cel mai mare avea o turmă de oi, de nu se mai sătura omul de a se uita la ele; cel mijlociu avea nişte boi frumoşi, da nişte holde de grâu curat, da locuri cu cucuruz, numai de cules; şi cum să nu se împlinească vorba streinului, că doară el era Domnul Hristos, umbla pe pământ cu Sfântu Petru, şi împlinea dorinţele oamenilor.

După ce împliniră dorinţa celor doi fraţi, luară pe fecioraşul cel tânăr cu ei şi-şi ziseră noapte bună. Ploaia încetase, frig nu era, era lună frumoasă afară, încât îţi era mai mare dragul să călătoreşti. Merseră ei tustrei cât merseră, până ajunseră într-un sat, acolo intrară într-o casă şi-şi cerură cortel peste noapte. Stăpânul casei îi primi cu toată bucuria, ba îi îmbie şi cu cina. Omul acesta însă avea o fetiţă frumoasă, numai bună de măritat. Ba o vorbă, ba alta, vedeţi dumneavoastră, din vorbă-n vorbă dau la peţit. Stăpânul casei începe ca toţi oamenii cu fete mari de măritat: „Noi, oameni buni, de oameni de omenie nu ne ferim, ştim noi bine că fetele, dacă le vine vremea, măritate-s bune, ştie Dumnezeu după cine va fi rânduită să se mărite şi fetiţa noastră, noi o încredinţarăm de credinţat cu un fecior de aci din vecini, acum Dumnezeu va alege, care să-i fie al ei.” În vorbele acestea iată vine şi mirele, cum e datina să mai vază mireasa, să se mai drăgostească o leacă şi să se înţeleagă de nuntă. Mirele, ca toţi junii până sunt miri, se poartă ca o fată mare, tot gătit, tot cu vorbe alese, cum de cum să placă mai tare miresei. Când intră în casă, dete bună seara la toţi şi prinse a vorbi cam smerit, mai numai aceea răspundea ce-l întrebau cei din casă. Cam băgă el de seamă, că flăcăul cel strein ce era cu cei doi oameni, încă ar fi venit a peţi, ci nu cuteza a zice nimic; gândea însă, că streinul se duce cu buzele umflate. Ei, dar Hristos Dumnezeu ştie şi gândul omului, deci nu lăsă pe nimeni ca să se frământe cu atâtea gânduri, ci spuse de aud toţi cei din casă:

— Văd, fătul meu, că ţie-ţi place de copila asta; la copilul nostru încă-i place de ea şi chiar de aceea am venit s-o peţim, că spunându-ţi cea dreaptă, fecioraşului îi e dragă şi nouă încă nu ni-i urâtă; dar vouă la amândoi nu poate fi, pentru că vezi tu, e cu neputinţă; tu nu te-ai despărţi bucuros de ea, noi încă n-am merge bucuroşi fără de ea de aci. Drept aceea Dumnezeu să aleagă: scoateţi fiecare cuţitul din şerpar şi-l împlântaţi în masă; acela va avea fata de nevastă, al cărui cuţit va fi înverzit până dimineaţă.

Îndată începură holteii a scociori şi-a scormoni prin şerpare după cuţite; flăcăul ăst de sat scoase un cuţit de teacă de vreo trei degete de lat şi lung cât un paloş şi cum îl împlântă în masă, cum sta drept ca şi cum ar fi fost crescut acolo, holteiaşul acesta însă, care venise cu cei doi oameni, tot căuta prin şerpar şi, ori că nu afla ce căuta, ori că-i era chiar ruşine să scoată un cuţitaş copilăresc, o brişcuţă jidovenească de doi criţari. În urmă o scoase şi el, cu toată ruşinea. Când, a doua zi dimineaţa, cuţitul cel mare al holteiului de sat, era cum îl lăsase împlântat în masă; iar al feciorului celui strein răsărise o viţă de vie, înfrunzită şi rodită, cu struguri buni de mâncare. Era minune-ntreagă! Nici nu se mai gândea nimeni să păşească preste hotărârea lui Dumnezeu sfântul; fetei îi plăcu de băiat ca de cel trimes de la Dumnezeu; părinţii fetei nu se-mpotriviră căci nu le cerea zestre, părinţii feciorului nu se-mpotriveau, căci erau în groapă, iară Domnul Hristos şi cu Sfântul Petru se puseră unul popă şi altul nănaş şi-i cununară. Mare nuntă n-a fi fost, dar tot a fost destul de frumoasă pentru nişte oameni săraci. Mi se pare însă, că la logodnicul cel dintâi al fetei nu-i cam venea la socoteală nunta cea pripită, dar totuşi se mângâia şi el zicând că aşa a voit Dumnezeu.

Feciorul cel sărac, îndată după nuntă-şi ia nevasta şi pleacă cu ea, şi merg, şi merg, până ajung la Dunăre. Acolo află o luntriţă legată de un pociumb¹ şi pe ţărmure află o căsuţă goală, dar curată şi bună. Din ceasul acela el a început a trece la oameni cu luntrea de pe-un ţărmure al Dunărei, pe celălalt; dar se şi înavuţea văzând cu ochii, că, pe câţi-i trecea, toţi îi dau câte ceva; mai bani, mai bucate, de dulce, care ce voia şi ce avea, că el nu era lăcomos la averi.

Dumnezeu dară a dat la tustrei fraţii ce-au dorit ei.

*

Domnul nostru Isus Hristos şi cu Sfântul Petru tot pe pământ erau.

Odată merg la ţară, cam în locul unde era fratele cel mai mare cu turma. Ei erau ca doi moşnegi slabi şi bătrâni. Dau bună vremea la ciobanul cel cu turme multe şi-l roagă să le dea ceva de mâncare, că nu mai pot de foame şi de oboseală. Gândiţi că ciobanul le-a întins ceva, ferit-a Dumnezeu! El deloc începu:

— Dumnezeu mai poate da la toţi calicii şi coldanii din lume câţi trec pe drum; dacă aş umbla să dau la toţi, mie nu mi-ar mai rămânea nimic, miluiască-vă Dumnezeu. Şi nu le dădu chiar nimic, nici chiar o ulcică de zăr. Bătrânii se depărtară, dar nu trecu un ceas şi oile zbrr! se fac cioare şi se-nalţă în văzduh; acum ia oi dacă ai de unde! Ciobanul rămâne cu bâta în mână şi cu buzele umflate, părându-i rău că n-a miluit săracii, până avea cu ce şi din ce.

Cei doi bătrâni se duc de aci la fratele cel mijlociu. Îl aflară în vârful unui stog mai mare decât şura.

— Bună ziua, jupâne gazdă!

— Să trăiţi, dar ce vă trebuie?

— D-apoi, jupâne gazdă, fă-ţi milă şi pomană şi ne dă ceva de mâncare, să-ţi ţină Dumnezeu binele şi sănătatea.

— Ba mai mergeţi şi la lucru! Cine să hrănească pe toţi leneşii? Acum e vremea lucrului, umblaţi la lucru, că apoi şi mâncare veţi căpăta!

Cu vorbele acestea alungă pe bieţii bătrâni din ogradă şi el rămâne râzând în vârful stogului cu lucrătorii.

Bătrânii merg acum chiar la Dunăre. Acolo ajung pe la miezul nopţii, era o beznă de nu-ţi vedeai nici mâna şi ploua şi sufla un vânt, cât să nu scoţi nici cânele afară.

— Măi podar, măi luntraş, vino de ne treci, că aci pierim!

Luntraşul aude, o ia tot într-o fugă din casă, se aruncă în luntre şi hai! printre valuri, fără de a afla pe cineva. Se întoarce supărat în casă şi spune nevestei plângând că se înecară doi sau trei oameni din pricina lui. Nu se pune bine pe scaun şi iarăşi aude pe cineva strigând:

— Vino, luntraşule şi ne treci la ţărmure, că aici ne-necăm.

Iar alergă în fuga mare, iar se aruncă în luntre şi începu a o mâna într-acolo, de unde i se părea că a auzit glasul: fu însă prea târziu, că nu află pe nimeni. Acum merge şi mai supărat în casă, spune nevestei, că iar se înecă cineva şi se pune oftând pe un scaun lângă foc. Dar nu apucă a se aşeza bine şi aude a treia oară strigând:

— Dar pentru Dumnezeu, luntraşule, nu te temi de păcat, de stai în casă şi noi ne prăpădim aci?

Acum porneşte bietul luntraş, pentru a treia oară, şi spune muierii că nu se mai întoarce până nu va afla pe streinii aceia, ori vii ori morţi. Într-adevăr că-i şi află, erau adecă cei doi moşnegi. Îi pune în luntre, îi scoate la ţărmure, îi duce la sine în casă şi-i schimbă în haine uscate, că ale lor toate erau ude, după aceea îi îmbie cu ceva de cină. Unul dintre cei doi moşnegi însă îi zice: „Nu vom mânca, numai dacă ni-i frige ce ai tu mai drag la casă.” El nu se mai gândi nici o minută, fără făcu jarul în laturi de pe vatră, luă copilul din leagăn şi-l puse pe vatra fierbinte, apoi îl acoperi cu spuza şi cu cărbunii cei roşii. Ce mare îi fu mirarea însă când văzu că în vatra focului ,cât ai zice „unul”, era crescută iarbă verde şi copilul se juca acolo cu nişte mere de aur. Acum văzu bietul luntraş pe cine are în casă, căzu la picioarele Sfinţiei-sale şi se rugă de iertare de cumva le-a greşit ceva. Domnul Hristos îl ridică de jos zicându-i: „Scoală-te, n-ai greşit nimic şi tot aşa să te porţi.” După asta se ospătară, apoi se culcară să se odihnească.

A doua zi, când erau moşnegii să plece, dau cu ochii de un stog mare de grâu, ce-l căpătase de la cei oameni, ce-i trecea cu luntrea şi cu podul peste Dunăre, de la unul un snop-doi, de la altul trei-patru, până se făcu stogul hăt mare. Unul din moşnegi luă un tăciune mare de foc, şi-l puse sub stog. Acela luă pe loc foc, dar casa, cu toate că stogul era lipit de ea atât de tare de nu puteai nici umbla printre ele, casa, zic, nu se aprinse. Când ardea stogul mai bine, vine la el frate-său cel mai mare şi-i spune întâmplarea, cum doi moşi i-au deocheat oile şi acelea s-au prefăcut în cioare. Toţi se mirară de povestea aceluia, ce zicea că oile lui s-au deocheat şi s-au făcut cioare; dar mai mare fu mirarea tuturor, când văzură că numai paiele arsese şi că grâul a rămas vrav în mijloc, ca ales pe masă.

Fratele cel mic omeneşte frăţeşte pe frate-său cel mare şi la plecare umple o pungă mare cu galbeni şi i-o pune în cale, chiar pe unde avea să treacă; lui, săracul i-a fost milă de frate-său cel mai mare, dar n-a cutezat să-i dea banii în mână, temându-se că nu-i va primi, deci îi aruncă, cum zisei, în cale, să-i afle. Ce vezi însă? minune! Frate-său cel mare merge până era aproape de pungă; atunci îi vine în minte să-şi închiză ochii, să vază cum umblă orbii. Aşa şi făcu, trece cu ochii închişi pe lângă pungă şi se cam mai duce cătră frate-său cel mijlociu. Acestuia-i spune că fratele lor cel mic îmblăteşte nu cu îmblăcii, ci a aprins stogul şi paiele şi pleava au ars, iar boabele de grâu au rămas curate ca aurul. Fu destul fratelui mai mijlociu ştirea auzită, numaidecât se dă şi-şi aprinde stogul, că doară n-a împărţit el grâul cu îmblătitorii, de nu alta să-l şi mai fure!

Dar vai, rău s-a păcălit; i-a ars nu numai stogul, dar şi casa, grajdul, şura şi cu un cuvânt tot ce avea. Acum pune-te, copile, la plâns, la sudalme, ci toate fură în zădar, ce cuprinde focul face numai scrum!

Fratele lor cel mic, luntraşul, îndată după plecarea fratelui celui mai mare, se ia tot încet, încet, pe departe, înapoia lui, să vază, lua-va acela punga? După ce văzu că într-adevăr punga e tot la locul care o pusese el însuşi, se puse şi-o luă şi-o duse acasă, zicând nevestei:

— Tu, nevastă, frate-meu cel mare nu-i hotărât de la Dumnezeu să aibă cândva ceva, uită-te tu, punga plină la locul unde am pus-o eu, şi el pare-mi-se a călcat-o chiar cu piciorul, nu-i alta, fără i-a luat Dumnezeu minţile.

— D-apoi — răspunse femeia, — dacă nu sunt banii aceia împărţiţi de la Dumnezeu să fie ai lui, îi poţi băga chiar în sân, că şi de-acolo trebuie să-i arunce; lasă-i de-a-ndemână, vom mai împărţi din ei celor bieţi de oameni săraci, ce se mai abat pe la noi în cerşit.

De-abia trec câteva zile şi vine la luntraş frate-său cel mai mijlociu. Bucuria lui fu de tot mare, îl primeşte cu dragostea cea mai frăţească. Dar în zadar toate, frate-său cel mijlociu era supărat, nu-i venea nicidecum să-şi facă voie bună. Văzându-l frate-său cel mai mic atât de întristat, îl roagă să-i spună ce năcaz are.

Atunci el începe a-i spune toată întâmplarea, de la despărţirea lor până în ziua întâlnirei.

Îi povesteşte paguba ce-o avu cu grâul şi cu casa, îi spuse că nu mai are nimic, decât câmpul gol şi că toate acestea se întâmplară, zice el, numai că ascultai pe frate-meu, care zise că tu ţi-ai îmblătit stogul cu foc.

— Da, răspunse luntraşul, însă nu l-am pus eu focul în stog, ci doi moşnegi bătrâni, care dormiră o noapte la noi în casă.

Cu aceasta aduse şi mai mare năcaz fratelui celui mijlociu, începând a gândi că doară moşnegii aceia pe care nu i-a miluit el, aceia l-au cumpănit să paţă astă pagubă; şi avea dreptate, de gândea aşa.

Când se gătă şi acesta de întors cătră casă, adecă cătră locul casei, zice luntraşul cătră femeia sa:

— Tu, nevastă, fă tu o azimă de făină de cea mai albă, cernută prin sita cea deasă, pune în mijlocul ei toţi galbenii din punga aceea şi, de socoteşti, mai pune vreo doi, s-o dăm de merinde la bietul frate-meu, îi va prinde bine pe cale şi acasă.

Muierea se-nvoieşte prea bucuroasă: da numai face o azimă de grâu curat cernută prin sita cea deasă, da n-o umple cu galbini, da n-o coace chiar după cum se înţelese cu bărbatul său, de gândeai că s-o mănânci cu ochii.

O pun în traistă la fratele, ce era gata de plecare, dar ce să vezi, a doua zi azima fu iarăşi la luntraşul pe masă, care scoase gălbinii din ea, precum i-au băgat. Iată însă cum îi veni iarăşi lui în mână:

Frate-său cel mijlociu o dete la un plugar pentru o bucată de mălai, că i se părea prea grea în traistă şi, văzând-o atât de grea, cugetă că da de nu-i coaptă bine?!

Plugarul, având şi el frică, că nu va fi coaptă, de aceea este aşa grea, o dase la ţiganul, să-i ascuţă fiarele plugului pentru ea, zicând că bani n-are de unde-i da. Ţiganul avea de trecut Dunărea, să-şi aducă cărbuni şi, neavând nici el bani, apoi ştiind că luntraşul este om de omenie, nu face mult din bani, îi aduse luntraşului azima, care numai cu o zi mai înainte fu coaptă în cuptorul lui. Aceasta fu povestea cu azima mergătoare!

P-atunci se vede că rămânea binele numai la cei vrednici de el. Oare şi azi este tot aşa?

Auzită şi scrisă în miliţie de la un fecior din Bănat.

---

1. pociumb = trunchi de copac rămas în pământ după tăiere. ↩︎