A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi fost nu s-ar povesti şi nici eu n-aş avea de unde şti; au fost doi oameni, un bărbat şi o nevastă, şi ăşti oameni n-aveau copii. Bărbatul nici nu se prea bătea pe ei aşa tare; el, mai ca bărbatul, se gândea c-abia o duceau ei singuri, dar să mai aibă şi belele pe cap; dar nevasta nu mai putea de dragul lor; toată vremea se uita la ai ălorlalte femei cu jind şi se ruga la Dumnezeu şi da acatiste la biserică, şi se ducea la toate babele şi la toate vrăjitoarele de peste şapte-opt sate departe, numai şi numai să o dăruiască şi pe ea ăl de sus cu ce-i era dorul să aibă.

Într-o zi, ducându-se ea iar la o mătuşe de care auzise că se încumeta să dea nişte buruieni pentru facere, bărbatu-său începu să strige la ea:

— Ia ascultă, nevastă, mai lasă ale nebunii la pustia-n-colo; vezi bine că d-abia avem cu ce ne agonisi d-ale mâncărei şi nişte trenţe pe noi, şi tu cheltuieşti banii cu blestematele de vrăjitoare… Da-ţi-ar da Dumnezeu o spuză să ai, să vedem ce-i face?

— Ce să fac? Dacă o fi de la Dumnezeu, îi cresc ca o mamă, a răspuns nevasta.

Dar, vezi dumneata, cum o fi zis românul vorba, în ce fel de ceas, că a şi rămas femeia însărcinată.

Şi într-o seară, când i s-a făcut vremea, au apucat-o pe femeie durerile naşterei şi a născut, vere, nişte ăia ca oamenii făcuţi, dar mititei, mititei… numai cât gândacul, şi mulţi… ce nu se mai putea; şi începură să ţipe, şi să plângă şi să se olicăiască, ca copilul, vezi bine, de-şi dădea bietul român cu pumnii în cap, neştiind ce să zică şi încotro s-o apuce.

Ce să facă el cu aşa sumedenie de lighioane?… şi mai ajungea şi de râsul satului, că ăia erau blestemul lui Dumnezeu, nu erau copii ca ai oamenilor ălorlalţi.

Se gândi el câtva şi se hotărî. Aţipind niţel lăhuza, se duse de aduse un ciur, îi luă cu mâinile pe toţi câţi erau, îi azvârli în ciur, şi se duse de-i lepădă la o răspântie de partea ailaltă a satului. Iar după ce-i lepădă se întoarse acasă, aruncă ciurul pe nişte saci în tindă şi intră în casă.

Ce vaiete şi chilomane gândeşti c-a fost pe nevastă-sa, când s-a deşteptat şi s-a văzut fără copii?… Că de!… micşori, sluţi cum erau, dar erau copiii ei şi ea prinsese a-i iubi de cum i-i dăruise Dumnezeu. S-a rugat de bărbatu-său, a plâns ca să-i spuie ce a făcut cu ei, ca să se ducă să-i ia înapoi… Aş!… românul să se învoiască! ce, mâncase lauri?… El abia scăpase de pacoste.

Veni vremea mâncării. Aduse omul de puse să mănânce în pat alături cu nevasta. După ce sfârşiră, mai rămăsese un codru de mămăligă şi o bucăţică de brânză.

Femeia zise oftând:

— Uite, vezi, bărbate, că săraci… săraci, dar tot rămâne de la masa noastră să mai guste un om… Căci n-avem şi noi un copilaş barim!…

— Ba aveţi, mamă, uite-mă aici, ţipă colo un glas piţigăiat în tindă, de rămaseră oamenii amândoi cu gurile căscate.

— Ia vezi, bărbate, ce e, zise nevasta trezindu-se întâi din uimire: glas fu, or fu părere?

Se duse bărbatul şi găsi pe ciurul de-l aruncase dasupra sacilor, un copilaş din ăi de-i născuse nevasta.

Omul, ce e drept, nu mai putu de bucurie, când îl văzu, că se căia de ce făcuse, şi la urma urmei acum era numai unul. ÎI luă în palmă, îl mângâie şi-l duse nevestei.

Bucurie ce a fost coprins-o pe femeie când l-a văzut, cică ar fi fost lucru de speriat: râdea şi plângea şi-l săruta şi-l dezmierda şi iar îl dezmierda şi iar îl săruta, zicându-i fel de fel de vorbe de mângâială.

Pasămite, cum făcuse el?… Când răsturnase românul ciurul la răspântie, el se agăţase cu mânuşiţele de marginea ciurului şi aşa-l dusese acasă, nevăzându-l cum era de mic.

După ce mai trecu niţel, ce să te pomeneşti dumneata că se întoarce colo către tată-său şi-i zice:

— Ia ascultă, tată, să-mi dai să mă duc cu plugul să ar, că de azi încolo eu ar.

— I-oi-te, mă, Prichiduţă! răspunse omul râzând să se prăpădească, şi Prichiduţă îi rămase numele, cum o să mâi tu boii, mă taică, aşa micşor cum eşti?

— Eu!… Aoleo!… intru-n urechea lor şi-i duc unde vreau şi cum vreau.

— Ce spui, mă?

— Zău aşa, taică!

— Apoi dar hai să ţi-i dau în seamă.

Şi înjugă omul boii la plug, şi când isprăvi, Prichiduţă se repezi de se urcă d-a lungul piciorului dindărăt al unuia dintre boi, până ajunse la firele din coadă: acolo puse mâna în fire şi se urcă pe coadă şi porni pe spinarea lui până la ureche şi intră într-însa.

Şi unde umbla repede şi cu spor colo… Rămăsese românul cu ochii zgâiţi la dânsul.

El, din urechea boului:

— Cea Ghiorean, hăis Ghiolan!

Şi zicând şi lui tată-său: „să ne vedem sănătoşi, taică“, se depărtară boii încet târând plugul după ei.

La câmp, după ce ară bine toată ziua, seara dădu plugul după cobile şi plecă să dea boii la păşunat. Acolo, se coborî din urechea boului, unde stătuse, şi se aşeză supt o frunză de tei să se întinză niţel. Nişte oameni, de ăi de dau cinstea pe ruşine, trecând şi văzând boii singuri, pe sub seară, dădură să se facă stăpâni pe ei, dar când să-i mâie încolo, Prichiduţă de sub foaia de tei strigă la ei cât îl lua gura:

— Te văz, te văz!

Hoţii s-au uitat repede în toate părţile, speriaţi că-i prinsese stăpânul boilor, dar nu văzură pe nimeni; se mai uitară, se mai suciră… nimeni. Dar tot învârtindu-se încoace şi încolo, trecu unul pe lângă frunza de tei, sub care era Prichiduţă, şi ha-ha să-l calce, de i-a strigat băiatul:

— Ho mă, că mă calci!

Atunci s-au uitat hoţii în jos şi au dat de el sub frunză şi s-au minunat de aşa naţie de român, iar după ce s-au minunat, au vrut să-l omoare ca să-i ia boii, dar Prichiduţă le-a zis:

— La ce să mă omorâţi, mă, şi să-mi luaţi boii, că e tata sărac; mai bine să ne facem tovarăşi şi să vedeţi ce bine ne-o merge.

— Ce tovărăşie cu tine, mă?…

— Ia să vedeţi voi. Aide astă-seară să mâncăm bine.

— De unde să mâncăm?

— Haideţi cu mine să vedeţi.

Şi i-a dus Prichiduţă la stâna satului, şi le-a zis să aştepte ascunşi în dosul stânei, iar el a intrat înăuntru şi s-a urcat în urechea unei oi şi a strigat de acolo:

— Sări, mă ciobane, că-ţi fur oaia!

Ciobanul a dat fuga afară, a cătat şi n-a găsit pe nimeni.

A intrat iar în colibă.

Prichiduţă iar a strigat:

— Săi, ciobane, că-ţi fur oaia!

Ciobanul iar a căutat şi n-a găsit pe nimeni.

Şi a treia oară supărându-se, a zis şi el:

— Da’ fur-o şi du-te dracului!

Prichiduţă, dacă a auzit aşa, a mânat din ureche oaia şi a dat-o pe mâna hoţilor.

După aia a făcut tot aşa cu unu de făcea pâine în sat, s-a ascuns sub coaja unei pâini şi a strigat:

— Săi, mă, că-ţi fur pâinea!

Ăla a căutat, n-a dat cu ochii de nimeni şi şi-a văzut de treabă, că a gândit că i s-a părut.

A doua oară iar aşa.

— Da’ fur-o şi du-te dracului!

Şi Prichiduţă a pus umărul de a dat pâinea de-a rostogolu până ce au luat-o hoţii.

Şi tot aşa a făcut şi c-un butoiaş de vin la cârciumarul din sat, l-a făcut pe om să iasă să caute de două ori pe ăl de striga: „Săi, mă, că-ţi fur butoiul!“ Iar când a fost a treia oară a zis şi el supărat: „Da’ fură-l şi du-te dracului!“

Hoţii nu mai puteau de bucurie că găsiseră aşa tovarăş minunat şi harnic.

Încet-încet le căpătă Prichiduţă încrederea toată, că-l aduseră şi la scorbura din pădure unde aveau bănetul şi bogăţiile toate ce le furaseră de când furau.

Dar Prichiduţă, după ce a aflat toate ale hoţilor, ce-a făcut? S-a vorbit cu tată-său şi într-o noapte s-a dus tată-său binişor în pădurea unde era scorbura hoţilor şi a legat un ciur de un copac aproape de comoara lor.

Seara, când s-au strâns hoţii să mănânce, tatăl lui Prichiduţă, după învăţul lui, a fost venit în pădure cu o căruţă cu doi telegari d-ăia iuţi de-i luase cu împrumut de la un alt ţăran, şi a lăsat caii mai la o parte, iar când au prins hoţii a mânca, s-a dus şi a început a izbi ciurul de trunchiul copacului.

— Ce să fie asta, mă? s-au întrebat hoţii unii pe alţii.

Şi fiindu-le frică, ca omului cu musca pe căciulă, au trimes pe Prichiduţă, că era mai isteţ şi mai dibaci, să vază ce e. Prichiduţă s-a dus, şi când a ajuns acolo a început să ţipe:

— Lăsaţi-mă, vere, că nu sunt eu hoţ, hoţii sunt colea la scorbura unui copac, mănâncă.

Şi s-au speriat aşa de cumplit hoţii, încât au fugit prin bunget, care pe unde a nemerit. Iar Prichiduţă, cum i-a văzut răspândiţi — că el a venit iute de s-a ascuns să vază ce se întâmplă — cum a zis lui tată-său să vie repede cu căruţa să o încarce cu bănet, cu scule, cu ce o găsi care va să zică. După ce a încărcat-o, s-au urcat amândoi în căruţă şi mână, băiete! Au dat fuga acasă cu avuţie mare şi de-atunci a rămas tată-său bogat şi a trăit din belşug cu nevasta şi cu Prichiduţă, iar care nu crede să spună el alta mai încornorată.

Comunicat de d. N. D. care l-a auzit în comuna Islaz, lângă Brăila.