A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi fost nu s-ar fi povestit. A fost un unchiaş, care, avea o fată micşoară, rămasă de la nevasta sa care murise. De la o vreme, ea l-a apucat pe unchiaş, nu, că să se însoare. „Să găsesc o creştină să vază de noi“, zicea unchiaşul.

A găsit o văduvă şi s-a însurat.

Nevasta a doua a unchiaşului a fost având şi ea o fată de la bărbatu-său dintâi. Cât a fost fata unchiaşului mai micşoară, au mers lucrurile cum au mers, dar când s-a mai mărit a început baba şi cu fata ei a o pizmui, că era vrednică tare şi frumoasă de pica. Care flăcău trecea pe linia satului, dacă o vedea pe fata unchiaşului, îşi strâmba gâtul uitându-se înapoi după ea, iar de vedea pe-a babei se tot ducea, că era sluţică săraca şi zbanghie. Şi crescu pizma babei şi a fetei ei de nu mai ştia fata unchiaşului ce să facă să le intre în voie, că o tot ocărau şi o băteau pentru tot ce făcea, că zicea că e prost făcut.

O mângâiere avea şi ea biata fată: o vacă de i-o lăsase mă-sa, care când era să moară o chemase şi îi zisese: „Maică, eu mă prăpădesc, tu să ai grije de vacă. Când ăi avea ceva, spune-i ei, că ea te pricepe şi te-o ajuta cu ce s-o putea“.

Pe vacă o chema Bălaia şi numai fata o ducea la păscut, iar când era ea mai cu jale în inimă, plângea şi îi spunea vacii păsurile toate, iar vaca o lingea şi se întrista şi ea, biata vacă, de gândeai că o să-i pice lacrimi din ochi, ca la oameni.

Baba vedea că de câte ori o bătea or o ocăra, ea se ducea la vacă în staul şi când şi când tot la vacă răzbea, şi pe urmă la muls nu se lăsa vaca să o mulgă altul decât fata, iar pe ele le împungea ori da cu picioarele într-însele… S-a gândit că trebuie să fie ceva la mijloc şi i-a pus gând rău vacii.

Într-o zi, fiind să se ducă baba cu fii-sa la o soră a ei într-alt sat, a lăsat pe fata unchiaşului să facă tot prin casă, iar pe dasupra i-a mai dat o baniţă de caiere să le toarcă pe toate până seara, când s-or întoarce ele, că de unde nu, o sluţeşte.

Ce să facă biata fată?… Cum să toarcă ea o baniţă de caiere într-o zi? S-a dus plângând la vacă şi i-a spus că uite şi uite ce-i cere baba.

— Şi a zis că mă sluţeşte, auzi, de nu le-oi face toate cum mi-a poruncit, urmă fata tânguindu-se.

Dar vaca de colo îi zise cu glas omenesc:

— Nu mai te tângui, fata mea; toarce, toarce, că le isprăveşti şi-ţi mai rămâne şi vreme să deretici prin casă, şi să faci mâncare.

S-a apucat fata de tors, şi până s-a coborât soarele după dealuri, le-a dat gata, că îi sfârâia mâna, nu altceva, de s-a fost mirat şi ea ce minune să fie aia.

Şi după ce a isprăvit, s-a apucat de-a aşezat prin casă şi a pus să fiarbă demâncarea, şi când a venit seara baba cu fii-sa, ce să vază?… Toate curate, casa deretecată, vitele adăpate, bucatele gata, şi caierele toarse toate.

A întrebat-o baba pe fată că cine i le-a tors, cum şi ce fel… Fata a răspuns că ea le-a tors, cine?

A tăcut baba, că n-a avut ce zice, dar a cugetat în ea că trebuie să se fi amestecat cineva aci, că lucru curat nu era; şi s-a gândit la vacă.

Dumineca viitoare hai să se ducă baba cu fii-sa la hora. Când să plece, cheamă pe fata unchiaşului şi îi zice:

— Fă, îţi las baniţa asta cu grâu, să mi-l alegi bob cu bob, să-l speli, să-l usuci şi să-mi dai baniţa plină aleasă.

Iar s-a dus fata la vacă plângând.

Vaca zice:

— Pune-te pe lucru, fata mea, că o faci tu şi p-asta.

Şi drept, s-a pus fata să aleagă, şi cum i-au mers degetele, cum nu, a isprăvit ce-i dăduse baba să facă, tot până a asfinţit soarele, de a putut vedea şi de ale casei.

Dumineca viitoare, când să plece baba iar la horă, că apucase de se ducea mereu doar de şi-o putea mărita odorul, chemă pe fata unchiaşului şi îi zise:

— Na baniţa asta de mei, să mi-l numeri, să-l faci grămăjui de câte o sută şi de câte o mie, da să fie numărat bine, că le număr şi eu, şi de n-o fi tocmai, îţi tai coadele şi îţi scot ochii.

De data asta fata n-a mai plâns, că prinsese curaj văzând că vaca o ajuta de izbândea toate. S-a dus numai la ea şi i-a spus cum merge pricina.

Şi, drept, vaca i-a răspuns:

— Numără, fata mea, numără, că isprăveşti până vin ele de la horă.

Când se întoarse baba şi vede că şi asta o găseşte făcută, s-a câinat de tot ş-a zis în gândul ei:

„Astea, vaca trebuie să le facă, că alt n-are cine“.

Şi a prins pică mare pe ea.

A doua zi, se duce la unchiaş şi îi zice:

— Ia ascultă, unchiaş, ce mai ţinem noi vaca aia a noastră de n-o tăiem, că nici de prăsilă nu e bună, nici vreun lapte grozav nu dă, numai mănâncă degeaba şi mai e şi rea, că nu se poate nimeni apropia de ea.

Unchiaşul că:

— Vai de mie, cum să tai eu biata vacă, rămasă de la nevasta mea dintâi, că atâta am şi eu de la ea.

— Aşa?… zise baba mâniată, de la nevastă-ta, ai? Apoi dar să te duci să trăieşti cu nevastă-ta dintâi, dacă e aşa, nu cu mine…

Şi a plecat baba după ce mai zise multe de-ale ei, băbeşti, între care că de nu o taie, cu ea pâine şi sare nu mai mănâncă.

Când a înţeles fata ce plănuia baba, ce bocete şi ce plâns crezi că au apucat-o? Dar ce era să facă, că era unchiaşul slab de îngeri şi, după ce i-a zis baba de câteva ori să o taie, a şi hotărât să o taie.

Atunci s-a dus la vacă să-i spuie cum înduplecase baba pe tat-său s-o taie.

Vaca i-a zis:

— Să nu plângi, să nu te îngrijeşti, că eu sunt năzdrăvană şi nu mă prăpădesc, ci mai bine ascultă ce să faci după ce m-or tăia:

Să-mi alegi oasele, unghiile şi coarnele şi să le înveleşti în băligar noaptea, când nu te-o vedea nimeni, şi când ăi avea trebuinţă de ceva, vino la locul unde le-i înveli şi spune locului tot, că cu am putere mare în cornul drept.

Tăie unchiaşul vaca, făcu fata cum o învăţase ea, şi duminica viitoare ce-i veni babii — căci văzuse că se tot învârteau flăcăii pe lângă casă, când era ea afară, şi îi era să nu se mărite înaintea fetii ei — ce-i veni?… O luă, înainte de a pleca ea la horă cu fie-sa, şi îi turnă în cap apă şi pe urmă cenuşe şi tărâţe, o spoi pe ochi cu funingine şi o lăsă ameninţând-o ca să nu se spele, ci aşa să o găsească că o snopeşte în bătăi.

S-a dus fata plângând la băligar, după ce a plecat baba, şi a spus locului unde erau îngropate oasele vacii, ce i s-a întâmplat, şi a întrebat:

— Până când o să trăiesc eu aşa?

Atunci auzi un glas zicând:

— Nu te prăpădi cu firea aşa, fata mea, ci trage cornul drept şi zi-i să-ţi dea haine frumoase şi podoabe, să te îmbraci cu ele şi pe urmă du-te şi tu la horă.

Face fata cum o învaţă glasul şi se pomeneşte, vere, cu nişte haine cu ziua şi cu noaptea şi se îmbracă cu ele, de era ca o fată de împărat de frumoasă, şi pleacă la horă, şi se prinde în joc şi joacă uşor de parcă era un fluture, de s-au minunat toţi şi au fost întrebând care mai de care:

— Cine să fie fata asta?… O cunoaşteţi careva?

Dar nimeni nu ştia.

Pe vremea aia cică era obicei de veneau feciorii şi fetele de împărat la horă, şi s-a întâmplat de a venit feciorul împăratului ţinutului ăluia tocmai la hora aia, în ziua când s-a dus şi fata unchiaşului, îndemnată de rămăşiţele vacii.

EI, cum a văzut-o, s-a prins lângă ea, a întrebat-o, a sucit-o; ea nu răspundea nimic. A mai învârtit de trei ori hora după ce s-a prins feciorul împăratului şi pe urmă s-a desprins din horă şi s-a făcut nevăzută, parcă n-ar fi fost.

S-a dus acasă, s-a dezbrăcat, şi-a băgat hainele şi podoabele în corn, l-a vârât la loc în băligar, s-a pomenit murdară pe faţă şi în cap ca mai înainte şi s-a dus de s-a aşezat pe vatră, unde a găsit-o baba când s-a întors.

Fata babii i-a spus şi ei ce a văzut, cum a venit o fată de împărat frumoasă de o minune, îmbrăcată cu ziua şi cu noaptea, cum s-a prins în horă, cum s-a prins feciorul împăratului lângă ea, cum pe urmă a pierit.

— Dacă n-ai văzut-o şi tu să ştii că n-ai văzut nimic, zise fata babii sfârşind, mai mult să-i facă necaz că ea văzuse şi fata unchiaşului nu.

Fata unchiaşului a răspuns:

— Dacă n-am şi eu haine să fi mers şi eu să o văz.

— Ce să mai vază şi o proastă ca tine aşa minunăţii! sări baba de colo cu gura. Tu să stai acasă în cenuşe, nu la horă; auzi, horă!

Peste câteva zile, după ce fusese fata unchiaşului la horă, se pomeneşte lumea cu pristavi că strigă prin toate răspântiile ţinutului, şi prin oraşe şi prin sate şi prin cătune, că feciorul împăratului face în duminica viitoare sărbătoare mare la palatul tătână-său, cu jocuri şi cu veselii, şi cine e frumos la faţă să poftească. Pasămite feciorul împăratului făcuse aşa că doar de o veni şi fata minunată lângă care se prinsese la horă şi care pierise ca năluca de nu mai ştia de urmă.

Fata unchiaşului a aflat de la soră-sa că ce o să fie la palat, că sluta, vezi dumneata, cum a lăsat Dumnezeu pe om, se credea frumoasă şi se pregătea să se ducă şi ea. Şi duminică, când a plecat mă-sa a vitrigă cu fata ei, ea a dat fuga la corn şi a cerut să-i dea haine cu cerul şi cu stelele, un cal ca zmeul şi om să îl ţie până o ieşi din palat, că vrea să se ducă şi ea să joace.

I-a adus cornul ce a cerut şi a plecat. Cum a ajuns de a intrat la palat, iacă şi feciorul împăratului îi ieşi înainte şi a prins a o întreba despre toate, dorind să afle cine e şi cum. Ea a răspuns că puterea ei e să fie nevăzută, să stea o clipă şi să plece. Atunci feciorul de împărat i-a spus că o iubeşte, iar ea i-a răspuns că nu iubeşte pe nimeni. Totuşi numai cu el juca, cu altul nu. Când să plece, el îi ceru inelul din deget şi ea i-l dădu.

În duminica viitoare, feciorul de împărat nemaiputând fără ea a mai poftit lumea la o serbare. Ea iar a venit cu nişte haine pe ea cu luceferi pe umere şi iar aşa a pierit, lăsând în nedumerire pe feciorul de împărat.

Atunci el ce s-a gândit?… Să mai poftească o dată lumea la o serbare duminica ce venea şi să-i ia pantoful din piciorul fetei, cum va putea, şi pe urmă ştia el ce să uneltească.

Aşa a făcut. Când să plece ea, după ce a jucat cât a jucat, s-a luat feciorul după dânsa şi când să sară pe cal i-a scos pantoful din picior, iar fata a plecat aşa, cu piciorul gol.

A doua zi, cum s-a sculat feciorul de împărat, spuse tată-Iui său toată şiretenia cu fata şi îi mai spuse că el pleacă cu pantoful şi cu inelul fetei de-i plăcuse, să o caute şi că nu se întoarce acasă până nu va găsi-o.

Plecă şi umblă el, umblă, căutând ţara întreagă prin oraşe şi prin sate, până sosi şi în satul în care sta fata unchiaşului. Colindă din casă în casă, căută peste tot şi ajungând la unchiaş şi intrând pretutindeni dă şi de fata lui murdară de cenuşe şi cu tărâţe în cap, că aşa o ţinea baba mereu acum. Iar când îi încercă pantoful, el parcă fu de-acolo.

Atunci o întrebă feciorul de împărat: ea e fata de a jucat el lângă ea la horă şi la palatul tătână-său de trei ori? Ea a răspuns că ea e. Dar baba de colo a început a o ocărî şi a spune feciorului de împărat că nu e adevărat, că e o mincinoasă şi altele de astea. Dar fata zise:

— Măria-ta, eu sunt, şi dacă nu mă crezi, aşteaptă niţel şi ai să vezi cu ochii.

Atunci s-a dus la locul unde erau îngropate oasele vacii, a scos cornul şi i-a zis să o îmbrace cu hainele cu care fusese îmbrăcată întâi, când o văzuse feciorul de împărat, şi veni îmbrăcată la dânsul. Pe urmă se duse de se îmbrăcă pe rând şi cu celelalte haine, de rămase feciorul de împărat deplin încredinţat că ea era şi aşa a poftit-o să se urce în trăsura lui împărătească şi a luat-o cu el la palat, unde a făcut nuntă împărătească de a ţinut şapte zile şi şapte nopţi. Iar baba de necaz a crăpat şi fii-sa nemăritată a rămas, că cine să se uite la sluţenia dracului?… Pe unchiaş a pus fii-sa de l-a adus la palat la ea, unde a trăit până a murit.

Iar eu încălecai pe o şea
Şi sfârşii povestea;
Că de nu s-ar fi sfârşit,
Tot aş mai fi povestit.

Auzit de la Ion Dumbravă, locuitor în Câmpina.