Se spune că odată, tare de mult, lumea animalelor nu avea un rege. Tigrul era mai blînd decît căprioara, mai domol decît boul şi mai prost decît porcul. Astfel că era mereu insultat, muşcat, zgîriat, mai ales de către maimuţă şi vulpe. De aceea, pe blana tigrului, care la început era doar de culoare galbenă, apărură numeroase pete şi dunguliţe.

Într-o zi, nemaiputînd îndura atîta umilinţă, tigrul se duse la pisică să înveţe o meserie. Pe vremea aceea pisica era dascălul tuturor animalelor. De la ea învăţase maimuţa să zgîrie, lupul să sfîşie, cîinele să miroasă, bivolul să lingă…

Degeaba o imploră tigrul, pisica nu mai voia să înveţe pe nimeni; foştii ei elevi, nu numai că nu o mai salutau, dar nu mai recunoşteau că ea le fusese dascăl. De aceea, pisica refuză rugămintea tigrului.

Foarte amărît, tigrul se întorcea acasă. Trecînd pe lîngă vizuina şoarecelui, acesta îl întrebă de ce este atît de cătrănit. Tigrul îi povesti printre lacrimi toată durerea şi umilinţa lui. Şoarecelui i se făcu milă de bietul animal. Cum era isteţ din fire, se gîndi un pic şi găsi o cale pentru a-l ajuta pe tigru. Săpă în perete o bortă şi îl ascunse acolo pe tigru, pentru a vedea şi învăţa lecţiile pe care pisica le dădea pisoilor săi. Din ascunzătoarea sa tigrul vedea totul fără a fi însă văzut.

Deoarece pisoii erau încă foarte mici, pisica îi învăţa în fiecare zi doar trei lucruri: năvălirea, lovirea cu picioarele dinapoi şi forfecarea.

În cîteva zile tigrul învăţă aceste mişcări şi plecă din ascunzătoare. Într-o zi, el se întîlni cu pisica şi îi strigă:

— Bună ziua, domnule dascăl! Şi pe loc îi arătă tot ce învăţase. Pisica rămase peste măsură de uimită.

— Dar de unde ai învăţat tu aceste lucruri?

Atunci tigrul îi povesti cum fusese ajutat de şoarece. Văzînd atîta silinţă la tigru, pisica îi spuse:

— Păcat! ştii prea puţin. Dacă tu ai învăţa totul, ai putea deveni regele animalelor.

Tigrul făcu o plecăciune adîncă în faţa pisicii şi o rugă din nou să-l înveţe şi pe el tot ce ştie. În sfîrşit, pisica se înduplecă.

Ea îl învăţă pe tigru cum să miroasă, să sfîşie, să lingă. Dar el nu era un animal prea răbdător. Curînd începu să se plictisească. De lins şi zgîriat învăţă numai pe trei sferturi, iar de mirosit şi sfîşiat numai un sfert. În schimb, învăţă foarte bine cum să-şi zbîrlească părul, cum să-şi holbeze ochii, astfel încît orice animal care-l vedea să înlemnească de frică. Tigrul văzu că aceasta este cea mai de preţ însuşire pe care o învăţase. Astfel deveni el discipolul pisicii. Oriunde mergea, o purta pe spatele său cu mare cinste. Într-o zi, îi văzu şi şoarecele. Vorbăreţ fiind, nu se putu stăpîni şi spuse batjocoritor:

— Dascălul tigru, discipolul pisicii! Cel mare este condus de cel mic.

Deşi tigrul învăţase toată măiestria sa de la pisică, auzind spusele şoarecelui, sufletul său se întunecă de mînie.

Într-o zi, pe cînd mergea spre munte cu pisica în spinare, el o trînti jos şi năvăli asupra ei, încercînd s-o omoare. Deşi rănită, pisica reuşi să se caţere într-un copac. Astfel scăpă cu viaţă, deoarece acest lucru nu-l învăţase pe elevul său. Tigrul, lipit de o stîncă, strigă furios:

— Pisica moartă să fie aruncată în copac!

Mînioasă foc, pisica strigă la rîndul său:

— Tigrul mort să fie lipit de perete!

Şoarecele, aflînd că între tigru şi pisică nu mai sînt relaţii de prietenie, fugi de la munte. De atunci, el iese după hrană numai noaptea, pentru a nu fi prins de pisică. Dar nici aşa nu scapă: cînd îl prinde, pisica îl mănîncă.

De atunci, tigrul a rămas rege în pădure peste celelalte animale. Şi tot de atunci a apărut duşmănia de moarte între şoarece, pisică şi tigru.

Oamenii, la rîndul lor, respectă şi ei neînţelegerea acestor animale: cînd găsesc o pisică moartă, ei o aruncă într-un capac, iar cînd vînează cîte un tigru, mai întîi îl lipesc de perete şi apoi îl jupoaie.

Iar tigrul cel grăbit nu a învăţat nici pînă în ziua de azi să se caţere într-un copac.