Într-un sat era un ţăran sărac, care avea un singur fiu. Era atît de sărac, încît cu greu putea să-i asigure fiului hrana zilnică, aşa că, atunci cînd băiatul a crescut mare, tatăl, într-o zi, i-a spus:
— Dragul meu băiat, ai crescut mare, numai eu ştiu cu cîtă greutate. Dar acum a sosit timpul să te duci să cunoşti lumea.
— Eu nu sînt pregătit pentru asta, răspunse fiul.
Dar tatăl nu se dădu bătut şi-atunci fiul, văzînd că nu are de ales, îi spuse:
— Bine, te ascult, dar te rog să-mi spui cum să fac un toiag care să cîntărească cinci chintale1.
— La ce ţi-e bun un toiag aşa de greu, mai bine să faci un baston, care să cîntărească doar un sfert de chintal.
Dar băiatul îi spuse că un baston aşa de uşor nu va rezista într-o călătorie atît de lungă, încît tatăl, neavînd încotro, îi făcu pe voie şi-i dădu un toiag de cinci chintale, cu care băiatul plecă la drum.
Merse el cît merse, pînă ajunse într-o pădure, unde văzu un om care se chinuia ca o parte din brazi să-i tragă afară din pămînt, să-i lungească, iar pe alţii să-i vîre mai adînc în pămînt, să-i scurteze. După ce-i dădu bineţe, băiatul îl întrebă:
— Dar bine, omule, ce vrei să faci aici cu atîta chin?
— Uita ce fac, încerc să fac pădurea la fel de înaltă, aşa fel ca în vîrful muntelui pădurea să fie la fel de înaltă ca şi la poalele muntelui.
Băiatul îi răspunse:
— După cum văd, dacă ai de gînd să faci asemenea treabă, înseamnă că ai mare putere.
— Sînt un puternic, dar nu aşa cum este munteanul Janek.
— Ştii ce m-am gîndit? Mai bine să mergi cu mine să cunoaştem lumea, decît să munceşti singur aici, îi spuse băiatul.
Şi aşa au pornit amîndoi la drum, băiatul şi cu Smulgebrad şi nu după multă vreme au văzut un om care se sprijinea cu spatele de un munte, iar cu picioarele împingea alt munte. Băiatul, plin de uimire, strigă:
— Ia te uită, încă un om puternic!
Dar tovarăşul lui de drum îi răspunse:
— Da, şi acesta este puternic, dar munteanul Janek este cu mult mai puternic.
Băiatul îl invită pe acest om numit Dărîmămunte să meargă cu ei, să cunoască lumea, şi acesta primi. După ce au mai mers ei cît au mai mers, au ajuns la marginea unui oraş, unde în faţa unei berării stătea berarul, ţinînd în mîna stîngă, deasupra capului, un butoi cu bere din care, printr- o ţeavă, îi curgea berea direct în gură şi de acolo în burtă.
Cînd băiatul îl văzu îi spuse:
— Bei, ce-i cu tine, se vede că eşti puternic şi că poţi să înghiţi cu mare uşurinţă atîta bere.
Dar berarul îi răspunse:
— Este adevărat ce spui, dar este unul şi mai puternic decît mine, se numeşte Janek-munteanul.
— Hai şi tu cu noi, mergem să cunoaştem lumea şi-i bine să fim mai mulţi.
Berarul plecă împreună cu ei şi, după ce au mers o bună bucată de drum, au ajuns la un castel părăsit, unde au hotărît să se oprească şi să locuiască mai multă vreme.
Într-o zi le veni poftă să meargă la vînătoare. Acasă, la castel, a rămas doar Smulgebrad, să le facă de mîncare. Cînd mîncarea a fost gata şi a aşezat-o pe masă, s-a trezit că a venit un omuleţ pe care Smulgebrad l-a întrebat:
— Cine mai eşti şi tu şi ce cauţi aici?
Omuleţul, în loc să-i vorbească cum se cuvine, îl îngînă şi-i răspunse cu aceleaşi cuvinte. Smulgebrad se înfurie straşnic şi fără să stea mult pe gînduri se repezi la el, dar omuleţul a fost mai puternic, i-a coşcovit pielea cu pumnii şi l-a băgat sub laviţă2. Cînd tovarăşii lui s-au întors de la vînătoare l-au găsit sub laviţă şi au spus:
— Noi l-am lăsat acasă să facă mîncare, dar el a băut şi s-a îmbătat aşa de tare, că a ajuns sub laviţă.
Smulgebrad nu a încercat să se apere şi nu a spus nimic despre păţania lui cu omuleţul. A doua zi, rămase bucătar Dărîmămunte şi cu el se întîmplă acelaşi lucru ca şi cu celălalt. A treia zi, rămase berarul, spunînd cu îngîmfare:
— Doar ştiţi că eu sînt în stare să beau un butoi cu bere fără să mă ameţesc, aşa că nici astăzi nu voi păţi nimic.
Dar numai lauda a fost de el că omuleţul l-a bătut şi l-a băgat sub laviţă, ca şi pe ceilalţi.
În ziua următoare, rămase ca bucătar feciorul călător, cu toiagul de cinci chintale.
— Duceţi-vă la vînătoare, eu rămîn acasă, am să fac mîncare şi am să vă dovedesc că n-am să mă îmbăt aşa cum v-aţi îmbătat voi.
Nici unul din tovarăşii feciorului călător nu ştia că acesta era vestitul Janek-munteanul.
După ce Janek-munteanul a rămas singur, s-a apucat de treabă prin bucătărie, cînd, deodată, a apărut omuleţul şi s-a repezit la el. Dar Janek-munteanul îl lovi cu toiagul de cinci chintale şi-l izbi de perete. Omuleţul nu se dădu bătut, se ridică cu greu, îşi scoase barba şi o rupse la fugă. Cînd s-au întors tovarăşii lui Janek, acesta le spuse:
— Abia acum ştiu eu adevărul despre felul cum v-aţi îmbătat. Am avut şi eu o întîlnire cu omuleţul cel bătăuş, dar l-am învins şi a fugit. În schimb, înainte de a fugi, şi-a scos barba pe care-a lăsat-o aici, aşa că acum ştiu unde trebuie să-l caut şi am să mă duc după el.
Şi aşa, împreună cu tovarăşii lui, Janek-munteanul a plecat pe urmele omuleţului. Au mers ei cît au mers, pînă au ajuns la o rîpă mare. Acolo Janek-munteanul le-a spus tovarăşilor săi să-l coboare cu frînghia pînă în fundul rîpei. Cînd a ajuns acolo, a dat peste un palat frumos, cu camere cum numai la palate poţi să vezi. Într-una din camere se afla o fată de-o frumuseţe rară. Pe cit era de frumoasă, pe atît era de- necăjită. Janek-munteanul o întrebă:
— Spune-mi, fată frumoasă, cu cine stai aici?
— Locuiesc cu un omuleţ care m-a răpit din lumea de deasupra şi m-a adus aici. Acum omuleţul este bolnav, îl doare barba.
Cînd auzi Janek-munteanul, iute îl găsi pe omuleţul care voia să fugă. Dar nu mai avu cînd fugi, că Janek-munteanul îl trînti la pămînt cu toiagul şi cu o lovitură îl omori. Apoi îi spuse fetei că o va duce iar în lumea de sus. Tare s-a bucurat fata şi a mers după el. Janek-munteanul a pus-o într-un coş şi le-a făcut semn tovarăşilor săi de pe malul rîpei, să-l tragă sus. Cînd fata cea frumoasă a ajuns sus, cu toţii s-au îndrăgostit de ea şi nici prin gînd nu le-a trecut să-l mai aducă sus şi pe Janek-munteanul. Bietul Janek se gîndise dinainte că aşa vor face bunii lui tovarăşi de drum. Cînd aceştia au coborît din nou coşul, Janek a pus în el toiagul său de cinci chintale şi cîteva pietre şi făcu semn să tragă. Cînd au tras coşul pînă la jumătatea distanţei, au tăiat frînghia şi l-au lăsat să cadă, fiind convinşi că astfel Janek-munteanul se va lovi de pietre şi va muri. Mare a fost supărarea lui Janek-munteanul cînd s-a văzut trădat şi fără nici o putere să mai iasă în lumea de sus. Necăjit, a început să se plimbe pe sub pămînt şi mergînd aşa, fără nici o ţintă, începu o ploaie mare. Se uită în jur să vadă unde-ar putea să se adăpostească, şi dădu cu ochii peste un cuib de pasăre, în care puişorii nu se puteau feri de ploaie; ii fu milă de puişori şi-i acoperi cu haina sa. După puţin timp veni tatăl puişorilor, care-i spuse:
— Am văzut că ai avut milă de copiii mei, înseamnă că eşti un om bun, aşa că meriţi ca la rîndul meu să te ajut să ieşi de aici. Pentru asta, să iei cu tine două bucăţi de carne şi un butoi cu apă; atunci cînd o să mă uit spre dreapta, trebuie să-mi dai o bucată de carne şi apă, iar cînd o să mă uit spre stînga, să-mi dai altă bucată de carne şi apă.
Zis şi făcut, pasărea l-a luat în spinare pe Janek-munteanul, împreună cu cele două bucăţi de carne, butoiul cu apă şi toiagul şi a început să zboare spre lumea de sus. Cînd pasărea se uită spre dreapta îi dădu să mănînce o bucată de carne şi să bea apă, iar cînd se uită spre stînga, din nou îi dădu cealaltă bucată de carne şi apă. În scurtă vreme se termină şi carnea şi apa, iar drumul era lung şi greu. Pasărea se mai uită cînd la dreapta cînd la stînga dar Janek-munteanul nu mai avea ce să îi dea şi vedea cum pasărea slăbea şi îşi pierdea puterea. Atunci Janek-munteanul s-a hotărît s-o salveze; şi-a tăiat din pulpa piciorului drept, apoi din pulpa piciorului stîng, şi a dat păsării să mănînce. Pasărea se întări şi l-a dus pe Janek în lumea de sus. După ce se odihniră pe pămînt, pasărea îl întrebă:
— Spune-mi, ce fel de carne mi-ai dat după ce ai terminat bucăţile luate la plecare?
— Ei, ce să-ţi mai spun acum, te-am salvat şi eu cum am putut, doar trebuia să ajungem pe pămînt, spuse Janek şi-i arătă pulpa din care tăiase.
Cînd auzi pasărea de sacrificiul făcut de Janek-munteanul, pe loc scuipă din burtă bucăţile din carnea lui, le unse cu o iarbă fermecată şi le lipi la loc. După aceea, pasărea îşi luă zborul, se învîrti de trei ori în jurul lui Janek-munteanul şi plecă apoi spre cuibul cu puişorii săi.
Janek-munteanul plecă spre castel, unde tovarăşii lui care-l trădaseră tocmai se pregăteau să se aşeze la masă împreună cu fata. Cînd l-au văzut pe Janek-munteanul, au început să tremure de frică, încercînd să fugă. Acesta le spuse:
— Va să zică, aşa ştiţi voi să vă purtaţi cu mine, aşa ştiţi voi să fim tovarăşi! Aţi vrut cu toţii să mă omorîţi, să scăpaţi de mine aşa că, după faptă şi răsplată!
Şi spunînd aceasta, îi lovi pe rînd cu toiagul de cinci chintale şi-i trimise pe lumea cealaltă. Pe fata cea frumoasă o luă de soţie şi trăiră fericiţi pînă la adînci bătrîneţi.