Un om avea trei fii. Cel mai mare se duse o dată cu mama lui să dezgroape nişte bulbi. În apropiere găsi un bulb şi zise:

— Vai, aici e un bulb atît de frumos, ca fratele meu cel mic.

— Cum poate un bulb să fie atît de frumos ca un pui de om? îl certă mama sa.

El ascunse bulbul, iar mama sa strînse la un loc tot ce adunase şi plecă acasă.

Băiatul puse bulbul într-o scorbură de copac şi-i şopti ceva numai de el ştiut. Din bulb crescu un lujer, iar lujerul se preschimbă în copil.

Cînd mama pregătea mîncare, fiul cel mare o lua şi pleca nu se ştie unde.

Aşa făcu o zi, două, nouă şi cu vremea începu să slăbească.

Mama şi tatăl său vedeau cum se topeşte şi-l întrebară:

— Fiule, ce faci tu de slăbeşti aşa tare? Unde merge mîncarea pe care ţi-o dăm noi?

Fraţii lui mai mici, într-o zi, se uitau cum le pregăteşte mama mîncarea. Cel mare primi partea lui, dar n-o mîncă şi plecă iar cu ea. Fraţii îl urmăriră de departe şi în timp ce-l pîndeau văzură cum o pune într-o scorbură de copac.

Atunci se întoarseră acasă şi-i spuseră mamei lor:

— Noi am văzut cum a dus mîncarea în scorbura unui copac şi a dat-o unui copil care se află acolo.

Dar ea le răspunse:

— Ce copil să fie acolo care obişnuieşte să locuiască într-o scorbură de copac?

— Ei bine — ziseră ei — o să te ducem acolo să te încredinţezi singură.

Şi ei o conduseră pe mama lor acolo şi-i arătară locul.

— Ia te uită, un copil mic!

Şi femeia nu ştiu cum se repezi să-l ia şi ucise copilul din greşeală.

Cînd băiatul cel mare văzu pruncul fără viaţă se întoarse acasă şi se puse pe plîns. Atunci ei îl întrebară:

— De ce plîngi?

El răspunse:

— Din pricina fumului.

Atunci cei din casă îi ziseră:

— Aşază-te acolo, mai spre fundul colibei.

Dar el se puse din nou pe plîns. Ei iar îl întrebară:

— De ce plîngi întruna?

— De nimic, decît de fum!

— Atunci ia scaunul tatălui tău şi aşază-te pe el în curte.

El luă scaunul tatălui, se aşeză pe el în curte, dar iar se puse pe plîns, apoi zise:

— Scaune, ridică-mă în înălţimi, ca frînghia cu care tatăl meu atîrnă butoiaşul cu miere în pădure.

Atunci scaunul se înălţă şi el rămase agăţat de un copac.

Atunci fraţii lui mai mici ieşiră în curte şi văzură cum el se înalţă în văzduh. Intrară şi spuseră mamei lor:

— Fratele nostru a plecat în cer!

Dar ea le răspunse:

— Cum să plece fratele vostru mai mare în cer? Se află oare vreun drum care să urce acolo, sus?

Iar ei îi răspunseră:

— Vino să vezi!

Atunci mama veni şi văzîndu-l urcînd în cer strigă:

— Întoarce-te, copilul meu drag, întoarce-te!

— Nu mă mai întorc, îi răspunse băiatul cel mare. Atunci fraţii lui mai mici strigară:

— Fratele nostru, vino acasă, vino!

Iar el le răspunse:

— Eu nu mă mai întorc, fraţii mei!

Atunci tatăl lui veni şi strigă:

— Băiete, aici este hrana ta!

Dar el îi răspunse:

— Nu o mai vreau, tată!

Veniră toţi din familie şi-i ziseră:

— Vino, vino-acasă, te rugăm!

Unchiul lui veni şi el şi începu să-i cînte:

— Vino, vino acas’! Unde noi am rămas!

— Iar eu nu mă mai întorc, unchiul meu! îi răspunse băiatul.

Apoi dispăru şi nimeni nu-l mai văzu.

Acolo în înălţimea norilor întîlni nişte oameni care adunau lemne şi-i salută:

— Bună ziua, culegătorilor de vreascuri! Arătaţi-mi drumul către regele lunii!

Ei răspunseră:

— Adună ceva lemne, apoi îţi vom arăta drumul.

El le cără lemne pentru foc şi ei îi spuseră:

— Du-te mai departe pînă ce vei întîlni pe cel ce coseşte iarba.

El merse mai departe şi întîlni acolo o lume care se hrănea cu mîncare nefiartă. Îi întrebă pe oameni:

— De ce nu gătiţi mîncarea la foc?

Dar ei îi răspunseră:

— Ce înseamnă asta foc?

El le spuse:

— Cu el se fierbe mîncarea pe care voi o mîncaţi crudă.

Dar ei îi ziseră:

— Noi nu ştim nimic despre foc, omule!

El răspunse:

— Dacă eu vă voi pregăti bucate gustoase la foc, voi ce-mi veţi da în schimb?

Regele lunii vorbi:

— Îţi vom da ca plată vite şi viţei.

Atunci băiatul le spuse:

— Adunaţi-mi multe lemne şi eu vă voi aduce focul!

Ei adunară lemne şi le duseră în dosul casei, să nu fie văzuţi de lume. Iar băiatul, cu o cremene şi o iască, aprinse focul acolo, în dosul casei.

Lemnele luară foc, iar el puse banane verzi la copt, apoi spuse către regele lunii:

— Încearcă să mănînci bananele astea pe care le-am copt la foc.

Regele lunii mîncă bananele şi văzu ce gust bun au.

Apoi băiatul puse la fript carnea şi zise regelui:

— Mănîncă şi carne friptă!

Şi regele văzu cît era de gustoasă. Atunci el fripse din toate bucatele ce le aveau.

Regele lunii porunci să se adune toată lumea şi hotărî să i se dea o răsplată şi să cumpere foc de la el.

Lumea îl întrebă pe rege:

— Şi ce trebuie să i se dea?

Regele răspunse:

— Unul să-i aducă un bou, altul o capră, altul ţesături din bumbac.

Ei aduseră toate aceste lucruri, iar băiatul le împărţi tuturor focul, iar ei plecară să-şi pregătească mîncarea.

Atunci el spuse:

— Cum aş putea să mai ajung acasă dacă nu trimit veşti?

Şi dădu poruncă tuturor păsărilor să vină la locul unde se găsea el.

Atunci el îl întrebă pe sturz:

— Dacă te-aş trimite ca vestitor în ţara mea, ce-ai spune tu acolo?

— Am să spun că băiatul lor cel mare va veni poimîine, adică ziua după mîine. Puneţi-i grăsime în lingură.

— E bine, poţi pleca!

Sturzul plecă şi ajunse la gospodăria tatălui lui, unde spuse:

— Băiatul vostru cel mare vă trimite vorbă că va veni poimîine, adică ziua care vine după mîine. Puneţi-i grăsime în lingură!

Şi tatăl se ridică, merse în curte şi spuse:

— Ce fel de fiinţă e asta care strigă aci în curte că fiul meu va veni poimîine. El este de mult pierdut! Şi alungă pasărea care ajunse înapoi şi-i spuse băiatului:

— Am fost acolo!

— Nu, nu cred c-ai fost acolo! Dacă ai fost spune-mi ce se întîmplă acasă la mine! Du-te încă o dată şi, cînd te întorci, ia bastonul tatălui meu şi vino cu el înapoi, ca să recunosc că ai fost acolo.

Sturzul se duse a doua oară, răpi bastonul şi veni cu el.

Copiii din casă îl văzură cum răpeşte bastonul, dar nu-l putură ajunge, aşa că el i-l aduse băiatului, care cunoscu că într-adevăr sturzul fusese acolo.

Acum îi spuse:

— Mă voi pregăti şi eu de drum.

Fu lăsat să plece cu toate vitele lui. Pe drum se simţi obosit şi vru să se odihnească. În turmă avea un taur care îi zise:

— De vreme ce eşti atît de obosit, ce-mi dai dacă încaleci pe mine ? Dacă te iau pe spinarea mea cînd eşti atît de obosit, ai să mai mănînci din carnea mea?

El răspunse:

— Eu n-am să mănînc din carnea ta! Apoi se urcă în spinarea taurului şi merse cîntînd:

„Nu-mi lipseşte nici o avere,
Vitele sînt ale mele,
Boii sînt ai mei!“

Astfel se întoarse el acasă, la mama şi tatăl lui. Îi spuse mamei sale ce înţelegere avea cu taurul. Cînd taurul îmbătrîni, tatăl său îl tăie, iar mama sa zise:

— Trebuie oare ca taurul acesta, cu care fiul meu s-a trudit atîta, să fie mîncat fără ca şi el să-i guste carnea? Şi ascunse carnea în chiupul cu miere.

Apoi frămîntă făină, luă carnea, o puse la mijloc încetişor. După ce coapse o turtă o aduse fiului ei şi el o gustă. Pe cînd mînca, turta zise către el:

— Îndrăzneşti să mănînci din mine care te-am purtat în spate? Să fii şi tu mistuit, după cum tu mă mistui pe mine acum.

Atunci băiatul cîntă:

„Mama mea, nu te-am rugat adînc
Să nu-mi dai carnea taurului s-o mănînc?“

Şi cînd gustă a doua oară, parcă i se tăiară picioarele. Dar el tot cînta:

„Mama mea, nu te-am rugat adînc
Să nu-mi dai carnea taurului s-o mănînc?“

În acelaşi timp el înghiţi toată turta. Şi deodată se prăbuşi şi se sfîrşi cu totul.