Au fost odată un bărbat şi o femeie. Ei trăiră multă vreme în înţelegere şi avură un fiu. Averea lor se compunea dintr-o sută de vite, nici măcar un viţel mai mult. Iar copilul creştea şi se făcea băiat mare. Dar muri tatăl său şi peste cîţiva ani muri şi mama sa. Aşa că tînărul îi moşteni pe amîndoi părinţii, adică cele o sută de vite pe care le lăsaseră.

El purtă doliu tot timpul cuvenit şi, cînd se termină, se gîndi să caute o fată cu care să se însoare. De aceea vorbi astfel către vecinii săi:

— Tare aş dori să mă însor, căci părinţii mei au murit şi eu am rămas singur de tot. Nu mai vreau să stau aşa şi doresc să găsesc o fată să mă însor.

Vecinii lui îi răspunseră:

— Desigur, însoară-te, căci acum eşti într-adevăr singur de tot şi noi o să căutăm pentru tine o soţie.

Atunci unul din vecini plecă să-i caute o nevastă pe care o şi găsi. Apoi se întoarse şi grăi către tînăr:

— Am găsit o fată cum vrei tu, dar ea nu este din ţinutul nostru.

El întrebă:

— Şi unde este ea?

— Cam departe, răspunse omul. Cred la vreo opt ceasuri de drum de aici de la noi.

— A cui fiică este?

— E fiica lui Abdulah şi tatăl ei este foarte bogat. Această fată stăpîneşte şase mii de vite şi tatăl ei n-o are decît pe ea!

Cînd tînărul auzi aceasta, fu foarte dornic s-o ia de soţie şi zise către vecinul său:

— Du-te mîine acolo şi du-le răspunsul din partea mea, că sîntem cu totul înţeleşi!

Atunci vecinul spuse:

— Mîine voi merge acolo.

Cînd mijea de ziuă, peţitorul se sculă şi merse cale dungă, pînă ajunse la bătrînul Abdulah şi-i ceru fata. La sfîrşit, bătrînul îi spuse:

— Am auzit cuvintele tale, dar vreau ca acela care se va însura cu fiica mea să-mi dea de zestre o sută de vite. Dacă dă zestrea aceasta, i-o dau pe fiica mea de soţie.

Peţitorul răspunse:

— Voi merge şi voi duce răspunsul.

— Bineînţeles, aşa să faci.

Atunci peţitorul se sculă şi plecă înapoi să povestească tînărului despre toată tocmeala. Dar tînărul răspunse:

—- Dacă dau toate cele o sută de vite, din ce o să trăiască soţia mea cînd va veni la mine? Căci eu nu mai am altă avere decît aceste o sută de vite, pe care le-am moştenit de la tatăl meu.

În cele din urmă, vecinul îi zise:

— Ei, dacă n-o vrei, spune-mi să mă duc să-i dau răspunsul, iar dacă o vrei, hotărăşte-te odată!

Flăcăul îşi plecă în jos capul şi se gîndi, iar cînd îl ridică, spuse:

— Du-te şi spune-i că mă învoiesc, îi voi da vitele.

Peţitorul se duse la bătrîn şi-i spuse:

— Tînărul se învoieşte să dea cele o sută de vite.

— Bine, răspunse bătrînul, atunci sînt şi eu mulţumit că o ia pe fiica mea.

Apoi trimiseră pe cineva să-l cheme pe băiat. Acesta, veni, fu primit cu bucurie şi vorbiră despre nuntă.

Tinerii se logodiră, băiatul dădu cele o sută de vite şi se făcu nunta. Apoi el îşi luă soţia şi porni spre casă. Stătură liniştiţi zece zile, dar cînd merindele aduse se sfîrşiră, tînărul nu mai avu ce să-i dea să mănînce soţiei sale. Atunci vorbi către ea:

— Iubită soţie, acum n-avem ce să mai mîncăm. Înainte aveam vitale mele pe care le mulgeam şi mă hrăneam, dar acum le-am dat pe toate pentru tine, nu le mai am. Mă duc la vecinii mei să mulge puţin de la vitele lor, cît s-o putea, ca să avem şi noi ceva de mîncare.

— Bine zici, dragă bărbate, răspunse femeia.

Atunci el se sculă şi plecă. De-aici încolo singura lui ocupaţie era să meargă să mulgă cîte puţin lapte de la vitele vecinilor lui, ca să aibă şi el şi soţia lui ce să mănînce.

După trei luni, tatăl fetei se gîndi: „Ia să merg să-mi văd fata la bărbatul ei!“

Porni la drum şi merse pînă ajunse la ginerele său şi bătu la uşă. Fata se sculă şi răspunse:

— Cine-i acolo ?

— Eu sînt, tatăl tău.

Atunci fiica sa zise:

— Intră!

El intră, îşi salută fiica şi ea îl duse în camera de oaspeţi şi-l pofti să se aşeze.

El o întrebă cum îi merge.

— Foarte bine, tată!

Apoi se sculă, se îndepărtă de tatăl ei, se duse în camera din fund, se gîndi şi plînse, căci în toată casa n-avea nimic ca să gătească pentru tatăl ei.

Atunci ieşi pe poarta din dos şi se duse la o vecină care cu greu îi dădu ceva carne cu împrumut.

Femeia, după ce intră în casă, luă carnea, o tăie şi o puse în oală. Dar de-abia o pusese, că sosi şi soţul şi-şi găsi socrul stînd în odaia de oaspeţi.

Cînd îl văzu i se urcă sîngele la cap. Nu ştia nici ce să spună, nici ce să facă. Totuşi, se apropie de locul unde şedea bătrînul, îl salută după obiceiul locului şi-l întrebă cum îi merge.

Apoi se duse la soţia lui şi o găsi gătind carnea.

Atunci o întrebă:

— Dragă soţie, ce pregăteşti tu acolo?

— Pregătesc carne, răspunse ea.

— Dar de unde ai căpătat carnea?

— Am căpătat-o de la o vecină.

Cînd soţul ei auzi aceste cuvinte tăcu şi fu foarte tulburat că n-aveau de niciunele. În sfîrşit, zise către soţia sa:

— Scumpa mea, ce să facem noi acum cînd avem şi un musafir?

Soţia lui răspunse:

— Nu ştiu ce trebuie să facem!

Atunci bărbatul zise:

— Am să mă duc la vecinii bogaţi, de unde mulg laptele şi am să le spun: „Mi-a venit un oaspe şi vă rog să-mi daţi orice puteţi, să-i fac de mîncare.“

Apoi se sculă şi plecă pe la oamenii bogaţi pe unde lucra acum, să le povestească toată întîmplarea. Şi oamenii nu se supărară şi-i dădură puţină carne şi puţin lapte, pe care el le luă şi plecă acasă.

Acolo, soţia lui tocmai terminase de gătit carnea pe care i-o împrumutase vecina. Acum veni şi soţul ei cu ceva carne.

Bărbatul ei se spălă pe mîini, apoi merse repede în odaia de oaspeţi. Iar femeia scoase carnea din oală, o puse pe farfurie şi o aduse la masă.

Femeia, după ce puse carnea pe masă, zise:

— Acum mîncaţi, voi, cei doi nebuni!

Tatăl se sculă şi zise supărat:

— Care e nebunia mea?

Fiica sa îi răspunse:

— Te rog, tată, mai întîi să mănînci şi pe urmă o să-ţi vorbesc despre nebunia ta.

Dar tatăl ei îi zise:

— Nu, nu mănînc, întîi să-mi spui care-i nebunia mea şi pe urmă voi mînca.

Atunci fiica lui ii spuse:

— Tată, tu ai vîndut ceva scump pe ceva mai ieftin.

Tatăl ei ii răspunse:

— Dar ce-am vîndut prea ieftin?

Ea-i răspunse:

— Pe mine, tată, m-ai vîndut prea ieftin!

— Cum aşa?

— Tată, tu n-ai altă fiică şi alt fiu decît pe mine singură şi tu m-ai vîndut pe o sută de vite. Şi tu, tată, ai şase mii de vile. Cu toate acestea ai socotit vitele mai de preţ decît mine. De aceea ţi-am spus că ai vîndut ceva scump pe ceva mai ieftin!

Tatăl atunci spuse:

— E adevărat, copila mea, am fost un nebun.

Pe urmă sări şi bărbatul ei şi-i zise:

— Te rog, spune-mi şi mie care-i nebunia mea?

— Tu eşti un nebun mult mai mare!

— Pentru ce?

— Tu ai moştenit o sută de vite de la părinţii tăi şi nici un viţel mai mult! Dar le-ai dat pe toate şi m-ai luat pe mine în schimbul tuturor vitelor tale; şi erau doar în satul tău destule fete pentru care ai fi putut da numai zece sau douăzeci de vite. Dar tu nu le-ai luat în seamă, ci ai venit să dai pe mine toate vitele tale. Acum nu mai ai nimic, nici măcar de mîncare pentru mine şi pentru tine. Ai ajuns slugă la oameni străini şi cînd le mulgi vacile, numai atunci capeţi ceva de mâncare. Dacă ţi-ai fi oprit jumătate din vite şi cu jumătatea cealaltă ţi-ai fi luat soţie, atunci ai fi avut de mîncare. Aşa că asta e nebunia ta, iubitul meu soţ!

Tatăl fetei rămase două zile la ei. A treia zi se hotărî să plece şi porni acasă. Iar cînd sosi, dădu drumul vitelor primite de la ginerele său şi i le trimise înapoi şi-i mai trimise încă două sute pe deasupra.

Astfel, fiica şi soţul ei putură să trăiască multe zile în bună pace şi fericire.