Un copil orfan, adecă fără mumă şi fără tată, a plecat prin lumea mare, cum pleacă omul năcăjit, să-şi capete pânea de toate zilele, care o cer toţi oamenii de la Dumnezeu sfântul. Şi s-a dus copilul, s-a dus ca omul năcăjit, care nu ştie nici unde a plecat, nici când se va-ntoarce; s-a dus şi s-a tot dus, mâncând ce căpăta cu cerşitul, îmbiindu-se slugă şi la unul şi la altul. Unii mai cu inimă bună şi cu suflet îndurător îi întindeau câte o bucătură, alţii mai nătângiţi în răutate, de care sunt cei mai mulţi în lume, îl alungau cu sudalme, îl amuţau cu cânii, ori că-i împroşcau vorbe necălite.

Câte-un suflet creştinesc se mai afla însă şi atunci, care, cum mai zisei, îl mai miluia şi-i mai spunea câte o vorbă bună din inimă curată. O muiere, la care dormise-ntr-o noapte, îi dete şi ea învăţătură, colea, la plecare:

— Dragul lelii, du-te unde te va milui Dumnezeu, numai cu omul spân să nu îţi faci treabă, că mai toţi oamenii spânateci sunt pestriţi la maţe¹. Ascultă-mă, dragul lelii, că eu nu-ţi vreau răul şi de mi-i asculta, bine vei umbla, de nu mi-i asculta, tu vei vedea ce vei păţi!

Şi făgădui copilul că va asculta sfatul muierii, şi-i mulţămi de sălaş, apoi se duse pe-aci-ncolo.

Şi-a mers el multă lume şi ţară şi nu şi-a căpătat stăpân, că era pe vremea aceea când sunt bucate cam puţinele, când toţi se cam feresc de guri multe. Dar ajungând într-un sat se-ntâlneşte cu un boier spân, numai ici-colea avea câte un fir de păr în barbă, de gândeai că i-ai pus-o cu fusul.

— Unde umbli tu, măi ştrengarule, acum în vremea lucrului, fără nici o treabă? De unde eşti? Ce cauţi pe-aici? Cum te cheamă?… Ce? Nu răspunzi? Dar aşa de răstit şi de repede îl întrebă pe bietul copil, încât acela mai că nu căzu jos de frică şi spaimă. Sunt adecă unii oameni dosnici, grei la vorbă, încât şi dracu-i ocoleşte, le face cale; aşa era şi boierul nostru cel din poveste.

Copilul răspunse apoi mai plângând şi tremurând ca varga, că era orfan sărac, că umblă a cerşi, până ce va da de-un om al lui Dumnezeu să-l primească în slujbă.

— Aşa? zise boierul, atuncea nu mai merge nicăieri, hai la mine şi te bagă slugă, iată-ţi dau simbrie bună, mâncare şi haine, învoit eşti?

Şi se învoiră tare lesne, tot cum vru boierul, căci doară el nici pricepere nu avea să ceară simbrie, cât s-ar fi căzut şi chiar de-ar fi cerut, spânul avea numai mână de luat, dar nu şi de dat, iar moş Arvinte zicea că aşa vor fi toţi spânaticii până va pieri lumea. Destul că ei se învoiră şi copilul rămase slugă la spânul. Ziua mai lucra ce putea pe lângă cea casă, iar colea pe-nserat îl trimitea stăpânul la cai pe hotar, să-i păşuneze. Iar când ieşea pe poartă afară, îi striga de auzeau toţi vecinii:

— Apoi hai dis-de-dimineaţă acasă, că am lucru cu caii, dară bagă bine de seamă, cum zic eu: dis-de-dimineaţă să fii aci!

Şi merse copilul la cai. După ce ajunse-n hotar, împiedecă caii şi se puse cu capul pe-un muşuroi şi aţipi. Se trezea el din când în când, îşi mai căuta caii, mai gândea la vorbele muierii, mai la boierul lui cel cu barbă rară şi iar mai adormea. Destul că după atâta zoală-l cuprinse un somn aşa de proclet² de adormi ca mort, colea când fu de cătră ziuă; şi nu se trezi până-n prânzul mare. Năcazul copilului, de ce a dormit atâta, cum de nu s-a trezit mai de dimineaţă? Plângea de frica stăpânului.

Dar acum ce era să facă? Noapte tot nu putea el face, deci îşi dezlegă caii şi merse acasă. Boierul îl aştepta-n portiţă c-o bâtă bună şi dă, dă până se strânseră vecinii-n tălălăul lor. Doamne, cum mai plângea bietul copil şi hăranca de jupâneasă nu zise batăr o dată cătră Spânul să nu mai dea, ba încă-şi rânjea dinţii şi zicea: „Bun e somnul? Până pe vremea asta dorm slugile?”

De la o vreme, după ce i se urî boierului de bătut, îl lăsă spunându-i, că soaţă la asta să nu mai facă. Peste zi iar mai lucră ce lucră pe lângă casă, iară de cătră seară-i dete poruncă să meargă de mas la cai şi până în ziuă să fie cu ei acasă. Şi se duse copilul şi dacă ajunse în câmp, îşi făcu voie bună cum bietul putu, ca să nu-l fure somnul.

Nici nu dormi mai toată noptiţa dar de cătră ziuă căzu ca mort de somn şi nu se mai trezi până la prânzul cel bun. Doamne, năcazul lui! Nu ştia ce să facă. Ar merge acasă, ştia ce-l aştepta la stăpân; n-ar merge, ce să facă? Unde să poată el scăpa dinaintea stăpânului? El, biet de copil sărac şi strein era silit a merge acasă la boierul.

Şi merse bietul băiat acasă şi mai mâncă de la stăpân o dragă de bătaie, până-l scoase vecinii. Peste zi mai mocoşi ce putu pe lângă casă, iară seara îl strigă stăpânul:

— Măi băiete, gată-te o dată de mergi la cai, apoi vezi de-mi stai iar până la prânz pe câmp!

Şi se duse sluga. Şi cântă şi descântă şi jucă şi fluieră toată noptiţa, numai să nu-l prindă somnul; cine l-ar fi văzut cântând şi jucând ar fi gândit, că de zburdat e cu voie bună, dar la el se nărăvea zicala:

Joc de frică,
Pe nimică;
Joc de foame,
Drăguţ Doamne!

Mai toată noptiţa o petrecu copilul aşa; dar obosit, flămând, bătut cum era, mai cădea de pe picioare, deci se pune jos să hodinească puţin şi cum se pune cum adoarme şi nu se mai trezeşte până a doua zi cătră amiazi. Atunci văzând că iar a greşit, începe a plânge şi-a se văieta de nu alta, fără gândeai că se prăpădeşte de plâns. Se duse totuşi acasă; ce va vrea Dumnezeu aceea va fi, gândi copilul. Dar vai când ajunse acasă şi încercă să se roage de iertare, boierul nu-i dă răgaz, ci mi-l încinge c-o bâtă până tot îl face sânge. Atunci dă Dumnezeu că se iveşte Sf. Petru pe acolo şi-ncepe a sfădi pe boierul:

— Nu te temi de Dumnezeu, mişelule, de baţi în aşa măsură pe bietul copil?

Iar pe copil îl luă Sf. Petru de mână şi-l scoase din mâinile boierului. Boierul nici simbrie pentru slujit, nici ceva mâncare nu-i dete, ci-l petrecu din ochi blăstămându-l şi pe el şi pe Sf. Petru.

După ce ieşiră din sat, scoase Sf. Petru un corn din traistă şi-l dete copilului zicând:

— Copile, nu mai umbla slujind în această secreată³ de lume, mergi în satul tău, şi când vei fi la bordeiul acela, unde te-ai născut şi care este al tău, atunci te uită-n cornul acesta, dar mai curând să nu te uiţi în el, şi ce vei vedea pe lângă tine uitându-te în corn, tot e al tău.

Dar omul e om şi pace, poftitor de la fire, ar vrea să ştie câte un lucru pentru care şi-ar da chiar şi viaţa, dacă nu l-ar fi cunoscut. Aşa se-ntâmplă şi cu copilul. Îndată ce se depărtă de Sf. Petru de nu se mai vedeau, socoti că oare să se uite oleacă-n corn, dară de ce văzu se spăimântă şi mai scapă cornul din mână.

Adecă, Doamne sfinte, bietul copil era ocolit de bidigăniile cele mai urâte din lume: câni, mâţe, lupi, urşi, vulpi, lei, crocodili şi câte nu mai sunt pe pământ şi pe sub soare. Toate cu gurile căscate, toate cu dinţii ageri şi cu gheare ascuţite, toate hămisite de foame.

— Acum văd că sunt prăpădit de tot, zise copilul.

Dar un lup cu cap de fier îi zice:

— Băiete, ce-mi dai să te mântuiesc de bidigăniile acestea proaste?

— Dar ce să-ţi dau, răspunse copilul, că doară vezi că n-am nimic, că boierul pe care l-am slujit nici oleacă de merinde nu mi-a dat, necum să-mi dea ceva simbrie!

— Nu face nimic, zise lupul cel cu cap de fier, dacă îmi făgăduieşti că nu te-nsori în veci, eu te scap de fiarele acestea spurcate.

— Îţi făgăduiesc, zise copilul, nu mă voi însura în veci!

— Bine, zise lupul, eu te mântuiesc, dar apoi de nu te ţii de vorbă, e vai de tine.

Şi numai o dată se rânji lupul cătră fiarăle cele urâte şi toate o luară care-ncătrău, apoi se depărtă zicând:

— Ţine minte ce ţi-am spus; să nu te-nsori, că e vai şi-amar de capul tău de nu asculţi.

— Doamne mulţămescu-ţi, zise băiatul depărtându-se cu cornul în mână; Doamne mulţămescu-ţi, de nu-mi trimeteai lupul acesta-n cale, bidigăniile acelea mă sfăşiau şi mă mâncau.

Şi merse copilul la drum, du-te, du-te, până ajunse la satul lui, chiar într-o seară pe vremea cinei şi trase aţă la bordeiul părăsit în care se născuse. Dacă ajunge acolo, pune cornul la ochi şi se uită o dată prin el spre bordei şi prin grădina plină de buruieni şi de scai muscăneşti⁴. Adecă: Doamne sfinte! În locul bordeiului se făcu din chiar senin o curte mare ca cele grofeşti, iar prin ogradă şuri, grajduri, vite, oi, boi, vaci, bivoli, cai, toate cu argaţi, la gura şurii stoguri, de nici la un grof nu puteai vedea mai altcum, iar el din copil sărac se făcu un drag de june ca un brad. Acum plânse copilul de bucurie şi zise: „Doamne mulţam!” Apoi se urcă pe trepte la deal în casele cele de marmură, acolo îl aşteptau argaţi de tot felul şi-ntinseră o masă de se ospătă, apoi îi făcură pat de odihnă; trăi în seara aceea şi el o dată şi bine, cum nici nu visa că poate trăi om pământean.

Dimineaţa, când se sculă, era tot satul adunat împrejurul curţilor şi pe drum cu pălăriile-n mână. Nu se puteau destul mira cum s-au putut aduna într-o noapte atâta bogătate la un loc? Ce să vă spun, acum mai tot satul se afla neam cu el, dar când luase lumea-n cap, nici chiar adevăratele neamuri nu voiră a-l cunoaşte şi a-l milui. El însă era tot bun ca şi mai înainte: ajuta pe oricare lipsit cu bucate, cu haine, cu sfat, cu ce pofteau cei năcăjiţi. Acum începură a se aduna la el nescai neamuri, unchi, mătuşi şi alte rude stându-i de cap să se însoare:

— Noa, nepoate, bine că ţi-a dat Dumnezeu rânduială de bogăţie, acuma să te însori, dragul mătuşii, să-ţi iai o fată bogată ca tine, c-ar fi pagubă să stai aşa, să-mbătrâneşti fără soţie.

— Aşa, zău, dragul uncheaşului, zicea câte un unchi care mergea numai să se oaspete.

Nu-i mai dau două cu două, ca să se-nsoare şi să se-nsoare. În zadar le spunea feciorul, că nu se va însura în veci; în zadar, una, în zadar alta, că bunele neamuri doreau din tot sufletul să-l vadă om întreg, cu muiere, căci, ziceau ei, omul e numai jumătate până nu se-nsoară. Şi atâta s-au pus cu gura pe el ca cioarele, până în cele din urmă le spuse feciorul verde, că iată să nu se cerce în zadar a-l însura, că el a făcut prinsoare şi legătură cu lupul cu capul de fier, să nu se-nsoare în veci.

— Oh, dragul unchiului, zice unul din unchii cei noi, căci vă spusei că-n năcaz şi-n sărăcie n-avea unchi; oh, dragul unchiului, doară noi, un sat de oameni, nu o să ne lăsăm la un lup, fie măcar de tot de fier! Hai să te-nsurăm, nu te mai gândi la lup, lupii umblă prin câmpii şi prin păduri, nu prin sate!

Destul că mai mult cu puterea-l făcură să se-nsoare, zisa ăluia: „Dragoste de silă! Dor de milă, ori de nevoie, cum vă mai place?”

Şi-l logodiră cu o fetişcană de-aci din sat şi puseră terminul cununiei şi veni şi acel termin, popa le cântă Isaia dănţuieşte şi-i purtă pe la icoane cu cununiile pe cap, iară după cununie plecară spre casa mirelui să se ospăteze. În cale însă le iese lupul cel cu capul de fier şi dă după mire. Mirele lasă mireasa şi începe a fugi, du-te, du-te, lupul după el; mirele dă de un cal şi se urcă pe el şi fuge, şi fuge şi mai tare, dar lupul tot în urma lui fugea; mult vor fi fugit, că numai deodată se treziră c-au ieşit din lumea asta şi-au dat în lumea cuvioşilor, mirele înainte şi lupul după el. Dacă ieşi mirele din lumea aceasta văzu o casă şi trase aţă acolo, legă calul de gard şi dă să intre în casă. Şi chiar intră până în tindă, iar de aici da să intre înlăuntru. Dară Sfânta Miercure de după masă, că a Sfintei Miercuri era căsuţa, strigă din lăuntru.

— Cine vine?

— Om bun, maică sfântă, răspunde feciorul.

— Om bun? Hai înlăuntru: spune-mi ce cauţi, cum ai cutezat tu să intri în lumea cuvioşilor, tu om pământean, ce eşti, ce cauţi aici?

— O maică sfântă, zise feciorul, uite cum umblai şi uite cum am păţit cu un lup, şi-i spune toată întâmplarea, precum v-o spun şi eu dumneavoastră, şi-apoi mai zise:

— Acum mă urmăreşte, ştiu că minteni e aici, fii bună, de poţi spune-mi ce să fac, să nu mă ajungă?

Şi la Sfânta Miercuri i-a fost milă de fecior şi i-a zis:

— Nu te teme, aici nu va veni, că şi de vine ne dă de ştire un căţeluş, ce-l am cu trupul de fier şi cu dinţii de oţel, care l-a zări cale de o zi şi-atunci va lătra o dată, şi când va lătra, atunci tu să-ncaleci şi să pleci. Acum vino înlăuntru şi te odihneşte.

Apoi i-a dat Sfânta Miercure două cocuri de pâne şi i-a zis:

— Unul îl mănâncă când te-a lovi foamea, iară unul îl pune-n traistă şi nu te-atinge de el, că bine-ţi va prinde la vreme de năcaz. Eu de ajutat nu te pot ajuta, fără-i merge la soră-mea, la Sfânta Vinere, aceea doară te va putea ajuta.

Şi când a auzit cânele lătrând, a sărutat mâna Sfintei Miercuri, s-a suit pe cal şi du-te, copile! Şi s-a dus, s-a dus, multă lume împărăţie, ca Dumnezeu să ne ţie, că din poveste multă mai este, mândră şi frumoasă, să ascultaţi şi dumneavoastră: s-a dus până la Sfânta Vinere.

— Bună ziua, Sfânta Vinere!

— Bună să-ţi fie inima, voinice; dar ce vânturi te poartă pe-aici, pe unde om pământean n-a mai umblat?

— Oh! maică Vinere, iată ce umblu pe-aici şi iată de ce. Spuse Sfintei Vineri toată povestea, după cum vi-o spusei şi eu dumneavoastră, apoi mai spuse, că iată acum fuge dinaintea unui lup cu cap de fier. Fie-ţi milă, maică Vinere, scapă-mă de mă poţi dinaintea lui.

— Oh, dragul mătuşii, bucuros te-aş ajuta, dară nu pot; fără vei merge la soru-mea, la Sfânta Duminecă, că doară ea te va scăpa.

— Apoi plec dară, zise feciorul, să nu mă ajungă lupul.

— Ba nu pleca, hai înlăuntru să te omenesc cu ce mi-a dat Dumnezeu sfântul, hai şi te odihneşte, că vom şti noi când se apropie lupul; eu am un căţăluş de fier cu fălcile de oţel, care când îl simte cale de două zile, latră de două ori.

Şi intră feciorul în casă la Sfânta Vinere şi se odihni şi-i dete două cocuri de pâne albă zicându-i:

— Unul îl mâncă pe cale, iar de unul nu te-atinge deloc, ci-l ţine numai în traistă, că bine-ţi va prinde la vremea de năcaz.

Şi-a mai stat cât a mai stat, au mai povestit laolaltă şi când au auzit cânele lătrând de două ori, sărută mâna Sfântei Vinere, se urcă pe cal şi se cam mai duse.

Calea era departe de la casa Sfintei Vineri până la a Sfintei Dumineci, iar feciorul mergea ca alungat de lupi; adecă calul fugea, iar feciorul sta în şea. După multă cale şi oboseală ajunse feciorul la casa Sfintei Dumineci, se coborî jos de pe cal şi intră în casă:

— Bună ziua, Sfântă Duminecă!

— Bună să-ţi fie inima, voinice; dară ce vânt te poartă pe aici, că în ţara asta încă n-a intrat om pământean?

— Oh, Sfântă Maică Duminecă, eu fug din lumea cea păcătoasă a noastră alungat de-un lup cu capul de fier, venit-am să te rog, să mă scapi de el. Apoi-i spuse toată întâmplarea din fir în păr, după cum vi-o spusei şi eu dumneavoastră.

— Lasă, voinice, nu fi supărat, că în bun loc ai intrat, griji-voi eu şi de tine. Vino înlăuntru şi te odihneşte şi te oaspătă, că am eu un căţăluş de fier cu fălcile de oţel, acela adurmecă lupul cale de trei zile şi când l-a simţi că s-apropie, va lătra de trei ori şi ne va da de ştire; atunci apoi vei pleca mai departe după cum te voi învăţa eu.

Şi s-a odihnit feciorul şi s-a ospătat, iar când a lătrat cânele de trei ori, s-a gătat de cale. Maica Duminică i-a dat două cocuri zicându-i:

— Din unul mănâncă pe cale, când îţi va fi foame, iar de unul nu te atinge că bine îţi va prinde la vreme de lipsă. Apoi i-a mai dat un brâu şi i-a zis:

— Vezi brâul acesta, vei ajunge la o apă mare, atunci scutură numai brâul peste apă şi se va face o punte de-i trece peste ea ca pe uscat, iară după ce ai trecut apa, ridică brâul în sus şi puntea s-a ridica de peste apă ca să nu te poată urmări lupul, căci prin apă nu s-a încumeta să treacă fiindu-i capul foarte greu şi temându-se de înecare.

Şi s-a luat feciorul şi s-a dus până a ajuns la o apă mare, acolo a scos brâul şi l-a scuturat peste apă, iară înaintea lui s-a făcut un pod, Doamne! pod mare de aramă, şi a trecut feciorul ca pe uscat, până de cea parte, apoi a ridicat brâul în sus şi podul s-a făcut nevăzut. Apoi s-a pus feciorul la umbră şi s-a odihnit dar aşa tare l-a prins somnul de-a adormit ca mort. Când s-a trezit, s-a văzut ocolit de trei câni mari, albi. El se cam sperie, dară cânii îi ziseră:

— Nu te teme, drag domnul nostru, noi îţi vom fi de bună trebuinţă până te vom scoate iar în lumea voastră. Acum suntem în iad, dară nu te spăria deloc; pe mine mă cheamă Vede-Bine, sunt de la Sfânta Miercure, pe acesta-l cheamă Aude-Bine, e de la Sfânta Vinere, iar acest gros butucănos e Uşor-ca-Vântul-Greu-ca-Pământul, el e de la Sfânta Duminecă. Acum haideţi să plecăm prin iad, până vom da de Crăiasa iadului, care e mama lupului cel cu cap de fier.

Şi se luară la cale, feciorul înainte, iară cânii după el. Şi s-au dus, dus, mult prin cel iad, până au dat de-o casă la poalele unui munte. Acolo şedea Crăiasa iadului, mama lupului celui cu cap de fier. Doamne, ce bidiganie proastă mai era aceea: o babă bătrână, lungă, deşirată, seacă, neagră, cu neşte dinţi ca hecela⁵ şi cu unghii ca secerile.

— Dar ce umbli aici în ţara mea? zise bătrâna.

— Am venit, zise feciorul, să mă bag slugă.

— Bine, zise baba, eu am lipsă de slugă, să umble la capre; bagă-te la mine.

Şi se-nvoiră şi ieşiră cu caprele la păşune prin munţii babei, iară cânii se ţineau tot de fecior.

*

Când ajunse lupul cel cu cap de fier la apa ce despărţeşte ţara cuvioşilor de cătră iad, pe unde trecuse feciorul, nu se-ncumetă să treacă, temându-se de înecare. Deci se duse pe ţărmurul apei tot în sus, până a dat de izvorul apei, că doară acolo va fi apa mai îngustă, să poată trece peste ea, ori că nu va fi aşa afundă. Şi mergând lupul aşa, ajunse la graniţa iadului, unde se bat munţii în capete ca berbecii şi nu stau să se odihnească decât ziua la amiazi, dar şi atunci numai cât clipeşti cu ochii o dată. Stă lupul o leacă şi răsuflă de două-trei ori, până se lasă munţii de bătaie, atunci fuga să treacă printre ei, dar vai! îl apucară munţii între capete şi mi-l bontăniră de nu putea ieşi, nici înainte nici îndărăpt. Se văieta bietul lup, dară aşa se văieta de tare, încât plângea iadul de mila lui. Şi l-a auzit mamă-sa, şi s-a dus până acolo, şi plângea şi ea de mila lui, cum îl burduşau munţii, şi de putut ieşi dintre capetele lor, nici vorbă. Până a doua zi la amiazi stătu Crăiasa iadului lângă munţi şi se uita cu jale cum îi băteau copilul; dar când fu a doua zi la amiazi, când stau munţii-n loc o clipită de se uită unul în ochii celuilalt, atunci îl prinse bătrâna pe lup de ureche şi-l trase afară. Dar nu-l putu scoate destul de repede, ci-i ajunse oleacă vârful coadei mai îndărăpt, când începu bătaia munţilor şi-i ciontară munţii coada; de atunci n-au lupii coadă lungă ca vulpile. Mergând lupul cătră casă cu mumă-sa, începe a-i povesti toate păţaniile.

— Nu pot, mamă, învinge c-un om, c-un blăstămat de fecior tânăr. Îl sprijineşte Sf. Petru şi toţi sfinţii, oricât îmi sfărm capul cum să-l prăpădesc, cu el nu-i chip s-o scot la cale după legile noastre. De trei ani de zile fug după el. Chiar când ieşea din cununie, l-am luat la goană, era să-mi pun capul şi tot nu-l pot prinde-n cursă. O dată era cât pe-aci să pun brânca⁶ pe el, dar mi-l smulse mai din gheară Sfânta Miercure din rai. Altădată îl scăpă Sfânta Vinere şi a treia oară Sfânta Duminecă. De la apă i-am pierdut urma de tot, şi stau să turb de năcăjit.

— Lasă-l, dragul mamii, că acum tot nu scapă de tine, că e slugă la noi, tu te bagă sub masă, fă-ţi acolo o groapă şi până cinează apucă-l de picior şi-l trage la tine.

Doamne, cum se mai bucură lupul, când auzi vorbele cele mângăitoare ale mamii sale.

Feciorul era la capre. Bine-Vede zice o dată:

— Stăpâne, chiar acum a sosit lupul la apă, iată că vrea să treacă, dară nu cutează; uite, uite, se duce pe ţărmurile apei la deal, acum ajunge unde se bat munţii-n capete. Iată-l, intră printre munţi.

Bine-Aude zice:

— Ian tăceţi, auziţi-l cum se scăoaie⁷! Cheamă pe mumă-sa să-l scoată.

— Dar nu vezi, zice Bine-Vede, cum fuge stăpâna noastră tot bocindu-se într-acolo? Iată ajunge şi ea la munţi, uite… îl scoate: i s-a rupt coada lupului, iată-i vin…

— Auzi, auzi, zice Bine-Aude, stăpâne, despre tine vorbesc, cum să te piardă.

Somnorea de Greu-ca-Pământul-Uşor-ca-Vântul, dormea dus.

Seara când mergeau cătră casă, să mulgă caprele, zise Bine-Aude:

— Stăpâne, eu aş zice să nu intri în casă la cină, că uite, cum ţi-a făcut legea, să te prăpădească în vremea cinei, lupul e în groapă sub masă.

Greu-ca-Pământul zice:

— Stăpâne, bine că ştim unde e lupul ascuns, acum nu mai avea nici o frică, ci bagă de seamă, ia-mă cu tine înlăuntru.

Şi după ce-au ajuns acasă, baba se puse-n strungă să mulgă caprele; şi mulse două, scapă nouă şi haideţi la cină. Intrară-n casă, înainte Greu-ca-Pământul, apoi feciorul. Bine-Vede şi Bine-Aude au rămas lângă staulul caprelor, culcaţi cu botul pe labe. Greu-ca-Pământul îndată ce ajunge-n casă se trânteşte sub masă cu limba scoasă, după cum e obiceiul cânilor.

Baba vrea să-l alunge, dar el mormăieşte o dată de o prind fiori de moarte. De frică tace baba. Feciorul cinează, apoi merge la capre să se culce, şi Greu-ca-Pământul după el.

— Vai mamă, zice lupul, după ce iese feciorul, vai, de mai sta numai o clipă cânele acela pe mine, mă omora. Am fost, mamă, între munţi şi m-au bătut, două zile, şi două nopţi, dar aşa obosit n-am fost ca acum.

— Lasă, dragul mamii, că mâne seară li-i aştepta-n vatra focului; el s-a pune să se-ncălzească, ori s-a apropia să-şi ia foc în pipă, şi tu atunci trage-l în foc şi-l prăpădeşte.

Bine-Aude toate le-auzea şi le spunea la stăpânul său.

A doua zi merg iară cu caprele la păşune şi seara când vin, era lupul în vatra focului. Bine-Vede văzuse bine când a intrat şi spuse stăpânului său. Greu-ca-Pământul mergând cătră casă se tăvăleşte într-o mocirlă ca bivolii şi când ajunse acasă, colea pe vremea cinei, hop în vatra focului, mocirlit cum era şi n-avea cine ce-i face, să sară jos de-acolo, până gată stăpânul său de cinat, atunci iese şi el, merge la staulul caprelor şi se puse cu botul pe labe la picioarele stăpânului său.

Acum iar începe bătrâna a plănui cu fiul său cum să prăpădească pe feciorul de la capre.

— Mamă, zise lupul cel cu cap de fier, eu de frica cânelui aceluia voi fi silit să-mi iau lumea-n cap, ian fii bună numără câte coaste mi-a rupt, cum a stat culcat pe mine! Mă lipise, mamă, de era pe-aci, pe-aci să mă năduşesc.

— Lasă, dragul mamii, că punem capăt la toate; cine a rămas în lume nerăzbunat, care a voit a trage deget cu noi? Deseară, când vine din câmp, tu te bagă sub pragul uşii şi când va trece pragul, tu trage-l de picior la tine, şi-l mâncă.

Bine-Aude auzea toată vorba şi o spunea stăpânului său. Seara când mergeau cătră casă, zice Bine-Vede.

— Uitaţi, colo! lupul se bagă sub pragul uşii, vrea ce vrea!

Dar Greu-ca-Pământul zice:

— Lăsaţi-l numai pe brânca mea, numai îmi arătaţi unde s-a ascuns.

De cum au ajuns acasă şi până au plecat iară cu caprele la păşune, Greu-ca-Pământul nu s-a mai mişcat de pe prag; se făcuse urmă-n prag de greu ce era! După ce plecară la păşune, zise lupul cătră mamă-sa:

— Mamă, eu nu mai intru nicăiri, că nu mai pot răbda, cânii aceştia mă omoară, mai bine mă duc cât văd cu ochii, decât să rabd eu aşa caznă şi ocară, apoi chiar la mine acasă.

— Nu te supăra, dragul mamii, lasă că potopim odată feciorul, apoi cânii, ori cânii mai întâi apoi feciorul, dar pe toţi o dată, nu se poate. Mâne dimineaţă voi zice să-şi lase cânii acasă, apoi tu vei face un staul ţeapăn de fier, cu pari de fier şi cu nuiele de fier, acolo vom închide cânii, apoi vei merge şi vei mânca feciorul, iar după ce vei veni acasă, îi vom omorî cânii.

Bine-Aude auzea toată vorba, şi-i spunea stăpânului său. Greu-ca-Pământul zice:

— Nu vă temeţi, până mă vedeţi pe mine, acum chiar şi de-aceea să rămânem acasă, să ne lăsăm stăpânul singur la capre, iar de va da de ceva năcaz, să ne strige numai pe nume. Şi aşa făcură.

A doua zi des-de-dimineaţă se scoală feciorul să meargă, la capre. Bătrâna era sculată de mult. Când dă feciorul să strige cânii, zice baba:

— Nu mai duce după tine atâta haram de câne, că nu am copt de unde-ţi da merinde, să le împărţi şi lor. Lasă cânii acasă, că voi griji eu de ei. Şi feciorul se-nvoi.

Cât ce plecă feciorul la capre, lupul cel cu cap de fier aduce pari de fier ca grinzile de groşi şi nuiele de fier ca mâna de groase, şi făcu un staul şi-l acoperi tot cu fier, apoi zise cătră mumă-sa, să înceluiască cânii-nlăuntru. Şi-i înceluie bătrâna, încă lesne, şi-i închise tot cu uşi de fier, apoi lupul fugi în ruptul capului în câmp la fecior. Când îl zări Bine-Vede, zise către Greu-ca-Pământul:

— Mă, scoală, că lupul fuge drept la stăpânul nostru, dară Greu-ca-Pământul dormea dus. Atunci Bine-Aude aude glasul stăpânului strigând: „Cânişorii mei, nu mă lăsaţi, că mă prăpădeşte lupul!”

— Da scoală, somnoreo, zise Bine-Aude, n-auzi tu cum ne strigă stăpânul nostru?

Iar Greu-ca-Pământul dormea dus pe altă lume. Când era aci pe-aci să se apropie lupul de fecior, Bine-Vede şi Bine-Aude sar pe Greu-ca Pământul şi-l deşteaptă.

— Dar scoală o dată, somnoreo, să ne scăpăm stăpânul din brâncile lupului!

Şi se deşteptă Greu-ca-Pământul şi numai o dată se frecă de gardul cel de fier şi gardul tot ferfeniţă se face, apoi o luară la fugă şi ajunseră la stăpân mai în grabă decât lupul. Şi mi ţi-l apucară pe bietul lup şi mi ţi-l hăţiră, şi tot mii de bucăţele-l făcură; de-atunci nu mai sunt lupi cu capul de fier!

Apoi merseră acasă şi-apucară pe bătrână, pe Crăiasa iadului, şi-o-ntinseră şi-o hăţiră, până gândiră că i-ar fi de-ajuns, apoi o lăsară şi când căzu moartă din gura cânilor, se văzu ieşind din ea un fuior de fum, care se făcu muscă, şi zbură spre fundul iadului. Aceea aruncă duhurile cele necurate pe astă lume, duhul lenei, al beţiei, al lăcomiei, al curviei, al clevetirilor şi alte duhuri rele de care sunt bântuiţi oamenii cei răi.

Iar feciorul se-ntoarse cu câni cu tot pe cale îndărăpt. Când ajunse la apa cea mare, scutură brâul peste ea şi se făcu pod de trecură-n rai. Acolo merse la Sf. Duminecă, îi mulţămi de ajutorinţă şi plecă, dar Greu-ca-Pământul nu mai vru să meargă cu el.

Dacă ajunse la Sf. Vinere, iară-i mulţămi şi Bine-Aude rămase acolo; la Sf. Miercure rămase şi Bine-Vede, iar în schimb pentru el îşi luă calul, care stătuse aci de când intrase mai întâi în rai, că doară prin rai nime nu umblă cu cai. Apoi merse tot pe calea care venise şi ajunse acasă mai voinic de cum plecase. Şi ce gândiţi câtă vreme o fi trecut de când plecase dinaintea lupului cu cap de fier?

Nici o minută, că ospeciorii nici nu se aşezară bine pe după mese când ajunse el acasă, apoi intră şi el după masă şi se ospătară. Eu încă fui la nunta lor, am ajutat câte ceva; am tăiat lemne cu sapa, am cărat apa cu ciurul şi-atâta mâncare şi beutură am căpătat, de nici acum nu mi-i foame, iar dumnealor de n-or fi murit, mai că şi azi trăiesc.

Poveste din popor, auzită şi scrisă în Vâlcelele rele.

---

1. mațe-pestrițe = om rău; om zgârcit. ↩︎
2. proclet = grozav. ↩︎
3. săcret = afurisit, blestemat. ↩︎
4. numele plantei numită și holeră, Xanthium Spinosum. ↩︎
5. hecelă = darac, prietene prin care se trage ceva. ↩︎
6. brâncă = mână. ↩︎
7. a scăui = a scheuna. ↩︎