I

Spune la cărţile cele bătrîne că pe la începutul veacului al XV-lea domnea în ţara Moldovei înţeleptul şi bunul Alexandru-vodă, care cu dreptul s-ar cuveni să se numească: tatăl şi întemeietorul ţărei Moldovei.

Mai întreg decît cei de mai naintea lui domni, el alcătuise multe aşezăminte folositoare ţărei, adică: şcoli pentru învăţat carte şi ştiinţi înalte; cea dintîi mitropolie în oraşul Suceava; episcopiile de la Roman şi de la Rădăuţi; monăstirile de la Bistriţa şi Moldaviţa, şi le înzestră cu de toate trebuincioasele pentru lauda Domnului celui întreit sfînt. El mai tocmi şi boieriile mari în sfat, şi făcu legătură tare cu Vladislav, craiul leşilor, ca la orice primejdie să sară unul pentru altul şi să se ajutoreze. Vestea despre înţelepciunea acestui domn se spune că ajunsese pînă la Roma; iară Papa numea pămîntul Moldovei crăie. Pînă şi împăratul din Ţarigrad îl lăuda, căci numea pe domnul nostru Basileus, adică împărat, pentru care îi trimise în dar o coroană împărătească. Murind Alexandru-vodă cel Bun şi Bătrîn, după o lungă domnie, lăsase ţara plină ca un stup cu de toate bunătăţile. Dar vrajma ce intră de timpuriu foarte între fiii săi, cum pururea se întîmplă între doi sau mai mulţi chivernisitori¹ ai unei ţări, aduse oşti de limbi străine în Moldova, pe care o prădară şi o arseră pe de toate laturile.

Înponcişările² dintre Roman-vodă, Petru-vodă, Alexandru şi Bogdan-vodă, aduse împărecheri între noroade şi aceste împărecheri grămădise asupra bietei ţări nevoi şi mai mari.

Acest Bogdan-vodă, fiu din flori al lui Alexandru cel Bun, le-o făcu cît de bună leşilor, care necontenit unelteau şi turburau lucrurile în Moldova, pentru a în parte-şi interes (sic!) şi hrăneau nădejdile poftitorilor de domnie.

Şi iată cum:

Cazimir, craiul leşilor, trimiţînd în Moldova o mare oştire şi frumoasă ca să răstoarne din domnie pe Bogdan şi să puie pe Alexandru, fiu lui Ilie, Bogdan se prefăcu că se învoieşte să se plece craiului şi să-i dea cîte 7000 de galbeni pe an; dară cînd apucă bine pe leşi într-o pădure, îi birui, aşa că puţini au putut să se mai întoarcă teferi în ţara lor.

Bogdan-vodă avea un fiu pronumit Ştefan, viteaz cum nu se mai văzuse încă.

Spun, chiar, că se cunoştea într-însul, din vîrsta cea mai fragedă, o agerime de minte de nu putea nici un copil să-l ajungă, şi-i plăceau armele cu deosebire. Nici unul din semenii săi nu era destoinic să-i stea înainte nici la trîntă, nici la voroavă. La vînătoare mi-ţi ucidea ursul în luptă dreaptă, înarmat numai cu un cuţit. Pentru aceasta soţii lui îl porecleau zicîndu-i Burduja.

El moştenise de la tată-său cutezarea, iuţeala şi meşteşugul minţii, iară de la bunul său, Alexandru cel Bun, dreptatea, înţelepciunea şi inimoşia. După moartea lui Bogdan în bătălia de la satul Răuşenii, unde Petru Aron îi tăie capul şi-i luă tronul, Ştefan năzui la curtea Vladului vodă Ţepeş din Ţara Românească, carele cu braţele deschise şi iubire îl primi. Cu ajutorul acestuia, Ştefan intră în Moldova şi apucă calea Sucevei, la anul 1458; înfrînse în două rînduri pe Petru Aron şi-l fugări în ţara leşească. După aceasta chemă pe mitropolitul Teoctist cu toate căpeteniile clerului şi călugării, pe toţi boierii, boierinaşii, curtenii, pe răzeşi şi popor, în cîmpul numit Direptatea şi le spuse că nu din nebunia de a domni a gonit pe hrăpitorul scaunului părintesc, ci din dorinţa de a face Moldova mare şi lăudată. Şi, întrebînd pe toată adunarea cu graiul blîndeţei, zise:

— Oameni buni, voit-aţi voi să vă fiu eu domn?

Toţi cei de faţă într-o glăsuire strigară:

— Întru mulţi ani de la Dumnezeu să domneşti!

Păru mult bine lui Ştefan cînd se încredinţă că poporul îl voieşte, şi după ce fu ales la domnie şi i se dete schiptrul (toiagul) şi steagul ţării Moldovei, care steag avea pe de-o parte capul de zimbru, iară pe de cealaltă Sfîntul George călare, lovind cu suliţa un balaur, el intră cu fală în Suceava la scaunul domnesc. Ştiind că începutul înţelepciunii este temerea de Dumnezeu, cea dintîi treabă a sa fu de a merge la biserică spre a aduce cîntări de laudă celui Preaputernic.

Astfel a treia zi după intrarea sa în Suceava, Ştefan purcese la biserică cu toată fala domnească. La poarta bisericei descălică. Mitropolitul Teoctist, cu episcopii, cu arhiereii, cu o mulţime de preoţi şi diaconi, îl întîmpinară cu sfînta Evangelie şi cu cădelniţi din care ieşea tămîia cea binemirositoare, iară cetăţenii cîntau laude în cinstea sfintei Treimi, toţi cu făclii aprinse.

Cînd Ştefan urcă cea dintîi treaptă, mitropolitul se coborî către dînsul, luă sfînta Evanghelie din mîna preotului ce o ducea şi o dete domnului ca să o sărute. Atunci cel dintîi psalt începu să cînte: Vrednic este! Cînd ajunse dinaintea altarului, domnul îşi luă stema din cap şi se închină la sfintele icoane ale Domnului nostru Isus Christos şi la a Preacuratei sale mame pe care le sărută.

Atunci episcopul de la Roman îl luă de subţioara dreaptă, iară episcopul de la Rădăuţi de cea stîngă şi îl duseră în sfîntul altar prin uşile împărăteşti. După aceea ocoliră sfîntul Pristol de trei ori, iar psalţii cîntau rugăciunile obişnuite la asemenea slujbe, sfîrşind cu Isaiia dănţuieşte. Apoi domnul şi amîndoi episcopii îngenunchiară dinaintea sfîntului jertfelnic. Mitropolitul, puind omoforul³ pe capul lui Ştefan, ceti molitva rînduită la ungerea domnilor, după care primi ungerea cu sfîntul mir. La ieşirea din altar, domnul fu dus pînă la jeţul domnesc, iarăşi de subţiori, de cei doi episcopi.

Şi primind binecuvîntarea mitropolitului, domnul veni în mijlocul bisericei, se închină, apoi puindu-şi stema strămoşească pe cap ieşi din biserică şi se întoarse la locuinţa domnească cu acelaşi alai ca la venire.

Trei zile ţinură veseliile, în care zile îşi alese sfetnicii.

În ziua a treia i se înfăţişară toţi boierii. Domnul sta pe scaunul domnesc şi fiecare ceată de boieri trecea pe dinaintea lui şi i se închina ca la un domn.

Întîi trecură: logofătul cel mare, vornicul cel mare de Ţara-de-jos, cel de Ţara-de-sus; pîrcălabul de Hotin; cel de Neamţ, cel de Cetatea Nouă, hatmanul şi pîrcălab de Suceava; postelnicul cel mare, spătarul, paharnicul, visternicul, stolnicul şi comişii.

După aceştia trecură: vornicul doamnei, cuparul, vătaful de păhărnicei, cel de stolnicei, cei doi vătafi de aprozi, cel de tîrg şi cel de curte. Apoi credinciosul, cămăraşul, vătaful de copii din casă, pivnicerul, toţi în capul oamenilor ce cîrmuiau ei.

Mai trecură: velii căpitanii de Suceava, de Iaşi, de Cotnar, de Soroca, de Tecuci, de Dorohoi, de Covurlui, polcovnicul de curte, stolnicul de cazaci, căpitanul Hătmăniei, Agiei, căpitanul doamnei, ce avea steag de călăraşi, şi alţii cu oamenii lor.

Aşa se înscăună Ştefan-vodă.

Pe vremea aceea, domnea în Ţara Românească Vlad-vodă Ţepeş; în ţara leşească Cazimir IV; în ţara turcului, Mahomet II; în ţara ungurului Matei Corvin, şi în Crîm, Maengli-Gerai han.

II

Ştefan domnul adună la sfat pe mai-marii şi bătrînii poporului, împreună cu mitropolitul şi zise:

— Boieri dumneavoastră, nu este greu a dobîndi cineva ceva şi a-şi împlini pofta inimei; greul este cum să păstreze acel lucru, fără nici o clinteală. De aceea şi eu v-am chemat să mă ajutaţi cu sfaturile d-voastră ca să facem moşia rămasă de la strămoşii noştri a fi mare şi lăudată, căci zis este: „sfaturile bătrînilor îndreptează calea tinerilor spre bine“.

Unul din boierii de faţă, zise:

— Mărite doamne, tinerii cei harnici petrec bătrîneţe odihnite şi lăudate.

Altul zise:

— Întrebarea şi sfatul bătrînilor limpezeşte calea tinerilor şi fac pe împăraţi să domnească fără multă greutate.

Spătarul cel mare adăugă:

— Luminate doamne, războaiele cele cu bună tocmeală fac pe împăraţii cei tineri să ajungă mari, şi la bătrîneţe se bucură de rodul ostenelelor lor.

Un căpitan de panţiri spuse:

— Cinstită fie luminata faţă a măriei-tale! Dacă domnul meu ar voi să ţie samă de nevrednicul meu sfat, aş cuteza să-l îndemn a nu aştepta pe vrăjmaş să cadă peste noi; ci mai bine să ne facem ochii patru, să tragem cu urechea în toate părţile, să fim pururea gata de război, ca să putem tăia duşmanului apa de la moară.

Altul mai zise:

— Vrăjmaşul nu trebuie lăsat pînă nu-l vom răpune, căci pe cine nu-l laşi să moară, nu te lasă să trăieşti.

Ştefan ascultă şi băgă în cap toate sfaturile; iară el cumpănindu-le, pe unele le primi de bune, iar pe altele le mai prefăcu.

Şi punîndu-se la lucru, cea dintîi grijă fu a alcătui oastea: puse, deci, de se scrise oamenii, îi împărţi în cete, le dete steaguri şi le puse căpitani, voievozi, şutaşi şi cetaşi pe bărbaţii cei mai cercaţi în războaie.

Fiecare căpitănie era cu ceata lui. Astfel în timp de pace oştirea sta din: darabanii cu căpitănia lor, căpitanul de darabani. Ei aveau plete şi purtau săneţe⁴ lungi. Simenii, a căror căpitănie era aga, se aflau înarmaţi cu arcuri şi cu măciuci în felii; iară armăşeii, cei cu bărbi stufoase, erau povăţuiţi de vel-armaş, în sama cărora erau şi tunurile. Numărul acestora se urca la douăzeci de mii de pedestraşi. Călărimea se alcătuia din panţiri şi lefegii, îmbrăcaţi în zale de oţel, numărul lor fiind ea de zece mii.

Pe lîngă aceştia, copii[i] de casă şi aprozii alcătuiau ceata domnească. Ei erau toţi feciori de boiernaşi, purtau căciuli ţurcăneşti cu pene şi dulămi de catifea, cu nasturi de argint. Această ceată era de-a pururea împrejurul domnului lor, şi îl străjuiau cu neadormire în vreme de război. Ei păzeau steagul cel mare al ţării.

Cînd însă duşmanul se scula cu vrajmă asupra ţărei, atunci pîrcălabul de Hotin alerga cu pîlcul lupcanilor; sardarul […] cu cetele lăpuşnene; toţi ispravnicii cu slujitorii lor; căpitanii plaiurilor, cu plăieşii; toţi boiernaşii cu oamenii lor de oaste, cu vecinii şi slujbaşii lor, care erau înarmaţi cu suliţi lungi, cu săbii drepte ori încovoiate, arcuri, săneţe, hangeruri calmuceşti, toate luate de la vrăjmaşi în războaie, sau cu securi, topoare, coase, baltage.

Căci Ştefan domnul, nu numai pe ostaşi şi pe boieri, ci şi pe „proşti” încă îi deprinsese la arme, învăţînd pe fiecare cum să-şi apere moşia. Dacă afla că vreun prost nu are săgeţi, arc şi sabie, sau că merge cu mîinile goale în tabără, aceluia, fără milă, îi reteza capul.

Zîzaniile ce Petru Aron umbla să vîre pintre căpeteniile oastei şi pintre boieri, făcu pe Ştefan să ceară de la craiul leşilor, de unde fugise, ca să i-l dea în mînă. Cazimir craiul nu se învoi la una ca aceasta.

Atunci Ştefan năpădi în ţara leşească şi multă stricăciune făcu leşilor. Iară Cazimir craiul, dacă văzu asupra lui urgia domnului moldovenesc, umbla acum să potolească pe Ştefan; şi astfel la 1459 făcu pace şi legătură ca leşii şi moldovenii să trăiască ca nişte vecini buni, în frăţească înţelegere şi să sară unul pentru altul asupra protivnicilor lor; iară Petru fugitul să nu se poată apropia mai mult de Moldova, decît pînă la Smotriţ.

Pe vremea aceea turcii se sculară cu război asupra lui Vlad-vodă. Ştefan găsi şi el acum vreme cu prilej să răscumpere cetăţile Chilia şi Ackerman ce căzuseră la păgîni, şi la 1465, cu mila Domnului şi cu mare vărsare de sînge le şi dobîndi, şi le întări cu bucate şi cu slujitori.

Apoi dete o raită prin Ardeal. Şi căzînd asupra săcuilor, le prădă ţara. Aceasta spre pedeapsă pentru ajutorul ce dase ungurenii lui Petre Aron, cînd fu cu năvala lui în Moldova. Se mulţămi cu atît deocamdată şi se întoarse în ţara lui încărcat de prăzile apucate de la ei. Cu aceasta a vrut să arate lui Mateiaş că nu trebuie să se joace cu moldovenii, căci ei nu vor tăbărî niciodată peste alţii; dar nici vor lăsa pe alţii să tăbărască asupra lor. Şi să-i fie învăţătură de minte de a mai da ajutor armat protivnicilor Moldovei.

Cu aceste fapte strălucite astupă şi gurile unor boieri ce începuseră să cîrtească împotriva lui. Cugetul lui Ştefan era acum să-şi facă prieteni pe toţi domnii şi craii creştini din preajma Moldovei. Pentru aceasta trimise soli la cneazul Simion de la Kiev şi ceru în căsătorie pe sora sa, pe nume Evdochia Olelkowicz la anul 1463. Cneazul se bucură din suflet pentru cinstea ce-i făcu Ştefan de a-l avea de cumnat. Şi mare veselie fu în Moldova şi în Chiev cînd se cununară. Spun să fi fost această doamnă o femeie bună, cu frica lui Dumnezeu, înţeleaptă, cumpătată şi cinstită. Dar din nenorocire ea trăi numai trei ani în Suceava, căci muri lăsînd lui Ştefan din astă căsătorie un fiu, Alexandru, şi o fată, Elena. Ştefan, după trecerea de alţi trei ani, luă de soţie pe o greacă din familia împărătească a Comnenilor ce trăiau fugiţi în Crîm, pe Maria de la Mangop.

La anul 1466, puse Ştefan-vodă să se clădească monăstirea Putna cu hramul Născătoarei de Dumnezeu. El voi singur să-şi aleagă locul pentru altar. De aceea adunînd pe toţi boierii şi poporul, întrebă cu glas mare: „cine din ei trag cu arcurile mai departe?“

Atunci:

„Trei ostaşi cu arce-n mînă pe movilă-acum se urcă;
Doi ca zimbrul, ageri, mîndri, nalţi ca bradul de la munte,
Pe-al lor umăr poartă glugă, la brîu paloş, şi pe frunte,
Cu-a lor lungi şi negre plete se scoboar-o neagră ţurcă.
Ei, ades cu-a lor săgeată răpezită sus, în nor,
Printr-a fulgerilor focuri, au oprit vulturu-n zbor.

…………………………………………………………………………………..
…………………………………………………………………………………..

— Copii, trageţi! eu vreau astăzi să mă-ntrec în arc cu voi,
Astfel zice domnul Ştefan! iar voinicii amîndoi
Se plec; arcele-şi încoardă, trag; săgeţile lor zboară,
Spintecă repede vîntul ce dă foc şi vîjîieşte;
Se tot duc, se duc ca gîndul, şi de-abia ochiul zăreşte
Pe cîmp, departe, departe, locul unde se coboară.

Ura! \’n ceruri se ridică! urlă dealul, clocoteşte,
«Să trăiţi, copii!» le zice Ştefan ce-acum se găteşte.
Sbîrnăia coarda din arcu-i, fulgeră săgeata-n vînt,
Piere, trece mai departe, şi-ntr-un paltin vechi s-a frînt.
«Acolo fi-vo altarul!» zice falnicul monarc
Ce se-nchină şi se pleacă pe războinicul său arc.

«Să trăiască domnul Ştefan!» mii de glasuri îi urează
Şi poporul jos pe vale, umilii îngenunchiază.” (v. Alecsandri)

Mateiaş Corvin, neluînd nici o învăţătură din faptele cele măreţe ale lui Ştefan, ci lăsîndu-se a fi biruit de deşartă mîndrie, ridică o adunătură de peste patruzeci de mii de oameni, se puse în capul lor, şi porni împotriva Moldovei. Trecînd munţii prin pasul Oituzului şi al Dimeşului, ajunse la Roman. Aici, făcînd popas, trimise soli la Ştefan să-i dea, de ştire că ori să-i închine ţara lui, sau să iasă la luptă.

Pînă una, alta ungurul jefui şi pîrjoli Trotuşul, Bacăul şi Romanul, pornind către Suceava ca să apuce scaunul.

Solii se înfăţişară lui Ştefan, care era înconjurat de căpitanii săi cei mari, şi ziseră:

— Preastrălucitul Mateiaş Corvin, craiul Ungariei şi al Boemiei, suveranul nostru şi al vostru, ne trimite să-ţi spunem că el este în ţara cea supusă crăiei sale, şi tu, ori din neştiinţă, sau că te prefaci a nu şti nimic, nu ieşi înaintea lui cu daruri ca la un stăpîn. Deci, mărirea sa craiul a hotărît ca, de nu vei merge îndată să te închini lui, o să te pedepsească după cum ţi s-a cădea.

Toţi oştenii de faţă se încruntară cînd auziră aceste vorbe defăimătoare pentru domnul şi ţara lor.

Ştefan răspunse solilor:

— Mergeţi la stăpînul vostru şi-i spuneţi că această ţară n-a cunoscut niciodată vreun stăpîn străin. Şi să ştie el că pînă mai stă un moldovean pe picioare şi cu sabia în mînă, ea nu se va închina nimărui. Astfel au fost obiceiurile părinţilor noştri. În curînd avem să ne întîlnim piept la piept.

Solii se mai încumetară a răspunde:

— Doamne! dară Matei Corvin este în ţară, şi mai mult de jumătate este în puterea lui.

Însă Ştefan le zise, rînjind pe sub mustaţă:

— Pămîntul Moldovei este o plămădeală de sîngele veneticilor ce au cercat să o robească.

Solii plecară.

Iară Ştefan purcese din Suceava cu toate oştile sale şi se aşeză între rîurile Moldova şi Someşul, de unde priveghea toate mişcările ungurului. Ungurii, tot oameni cercaţi în războaie, lăsară calea despre Suceava şi veniră la Baia.

Ei, văzînd oastea moldovenilor puţină la număr, pe român blînd şi smerit, cum l-a lăsat Dumnezeu pe el, nu se mai putură înfrîna, ci se deteră la nelegiuiri, de care mintea omenească se înfioară.

Ei nu ştiau că Ştefan era la osteneală fără preget, la odihnă fără desfrînare, la primejdii fără frică, carele a cinstit pe a sa seminţie cu înţelepciunea şi vitejiile sale, şi nu s-a fălit niciodată cu faptele strămoşilor săi, nici a luat vreodată numele lor în deşert. Căci iată-l că prinzînd limbă despre starea lagărului lui Mateiaş, numai cît veni în grabă cu pedestrimea dinaintea cetăţii Baia, noaptea, şi aflînd că ungurii sunt daţi cu toţii beţiei şi desfrînărilor, nu pierdu nici o clipă, ci căzu asupra lor ca o mînie dumnezeiască şi ca un duh de vifor şi puse de aprinse cetatea de trei părţi.

Cu cît noaptea era de întunecoasă beznă, de-şi dau ungurii cu mîinile în ochi fără să vadă ceva, fără să se poată apuca de arme, cu atîta lumina focului neaşteptat îi orbi şi-i zăpăci, încît ei rămaseră ca nişte buimăciţi căci nici ştiau încotro să fugă; pe cînd oastea lui Ştefan plină de bărbăţia domnului lor îi tăiau ca pe nişte ciuperci. Cea mai mare parte din unguri prinseră a fugi; dar unde să găsească scăpare de sabia lui Ştefan şi a moldovenilor lui? Unde să se adăpostească? Că nici în bortă de şarpe n-aveau loc de mînia şi agerimea românilor, că ţăranii îi vînau prin zăvoaie şi prin munţi, şi-i tăiau cu coasa, şi cu fuşturi, şi cu topoare. Şi tăiară moldovenii fără milă pînă la ziuă. Flăcările ce se întinseseră peste toată cetatea ca un potop pe de-o parte, braţele cele vînjoace ale oastei lui Ştefan pe de alta, şi pe lîngă acestea, cetăţenii cu femeile şi cu copiii, zvîntară pe trufaşii de unguri, încît într-o singură noapte pierdură la zece mii de oameni. Însuşi Mateiaş craiul scăpă de moarte ca prin urechile acului, cu o lovitură de săgeată în spate. Astfel poticăleşte Dumnezeu pe cei mîndri şi nesăţioşi la inimă. Berendei ce se afla în tabăra lui Mateiaş, nădăjduind să-i pice domnia Moldovei, căzu mort; iară Petru Aron scăpă teafăr şi fugi în ţara leşească. Aceasta s-a întîmplat la anul 1467. Cei ce scăpară cu fuga nu se opriră decît după ce trecură munţii. Mateiaş fu bun-bucuros că a scăpat cu viaţă. Adică fuga e ruşinoasă, dar la urmă e sănătoasă. Plin de ruşine el poposi la Braşov; apoi de acolo merse la Cluj şi în ziua de Sfîntul Ştefan puse de omorî pe un căpitan român, anume pe Mihu, pe care îl prinsese şi ungurenii în acest război, drept răzbunare.

Asupra acestei biruinţe, Ştefan aduse mulţămire lui Dumnezeu, căci el se ferea de a cădea în păcatul trufiei. Niciodată el nu se fălea cu biruinţele sale, ci totdeauna, după o izbîndă, alerga cu braţele întinse la altarul lui Dumnezeu şi se închina.

Tot apusul şi răsăritul se umplu de faima acestei biruinţe. Craiul leşesc creştea de bucurie că duşmanul său Mateiaş fusese bătut; iară sultanul Mahomet pizmuia pe Ştefan şi se da de ceasul morţii cum de nu putu şi dînsul să biruiască pe Mateiaş craiul.

Ştefan nu putea să uite răul ce făcuse ţării sale Mateiaş craiul. Pentru aceasta el intră de-a doua oară în ţara Ardealului de bătu aspru pe săcui. Mateiaş, înghiţind ruşinea ce păţise şi văzînd că n-are încotro, căzu la pace. El îmbună pe Ştefan dăruindu-i trei castele în Ardeal, ca să fie pe sama sa: Ciceiu lîngă Someş, Cetatea de Baltă lîngă Tîrnova şi Balvanul în ţinutul secuilor, la anul 1468.

III

Ştefan-vodă ştia că un neam merge spre propăşire prin pace. Şi el o dorea şi o căuta. Se dusese vestea de judecăţile lui. La curtea domnească nu se ştia ce este minciuna; zavistia⁵ era legată, pizma ferecată, înşelăciunea izgonită, strîmbătatea de istov împilată; dreptatea pe scaune împărăţea, şi nu ea lui vodă, ci vodă ei supus şi slujitor era! De apuca armele, de la ea se sfătuia; de judeca, pre dînsa asculta; de cinstea pe cineva cu ceva, ei îi urma şi toate ca o slugă din poronca ei le făcea.

Tătarii, seminţia ce trăia mai numai din jafuri şi prăzi, năvăliră în Moldova. Ştefan îi întîmpină cum ştia el. După ce-i bătu de nu se alese nici pulberea de ei în două bătălii ce le dete la Lipinţi, aproape de rîul Nistru, apoi în a treia îi zdruncină cu desăvîrşire; ba încă şi pe Carzic, fiul hanului Maniac, îl prinse şi-l aduse la Suceava. Hanul spumegă de mînie şi turbare, cînd auzi de una ca aceasta.

Şi deci trimise lui Ştefan o sută de călăreţi ca să-şi ceară copilul. Tătarul socotea să sperie pe cel ce nu ştia ce este frica şi în vorbele ce trimise lui Ştefan amestecă fel de fel de cuvinte de ameninţare. Iară Ştefan voi să-i mai arate o dată cu cine are a face. Buna-cuviinţă nu se dezlipea de buzele lui. El nu zise nici un cuvinţel de înfruntare pentru tătarul cel ce nu ştia să-şi puie strajă gurei, dară porunci de aduse înaintea solilor pe fiul hanului şi puse de-i zbură capul. Apoi zise de trase în ţeapă pe toţi solii, afară de unul, căruia, tăindu-i nasul şi urechile, îl trimise la domnul său să-i spuie cele ce văzuse.

După ce înmuie îndărătnicia tătarului şi-i ţintui îndrăzneala cea neruşinată la hotare, la anul 1469, se năpusti a treia oară asupra Ardealului şi dete secuilor o snopeală de le scăpără măselele. Şi li se căzu o asemenea pedeapsă, căci Mateiaş craiul dete oaste fugitului Petru Aron ca să vie să scoată pe Ştefan din domnie. Dar nu le ajută norocul, căci oastea se risipi cum văzu pe domnul Moldovei înaintea lor, ba încă prinse viu şi nevătămat şi pe fugitul Petru şi puse de-l ucise.

Pe vremea aceea turcii băgaseră groaza în tot Apusul. Nelegiuiţii agareni se revărsau ca un potop peste ţinuturile creştinilor şi le înghiţeau pe ele. Nu numai atît. Focul, sabia şi prada erau mijloacele prin care se făceau ei cunoscuţi pe oriunde ajungeau. În cetăţile pe care ei le cuprindeau nu mai lăsa piatră peste piatră, şi rădea totul din faţa pămîntului.

Dacă cădeau peste vro seminţie, ori trebuia să se turcească acea seminţie, sau să se istovească. Căci nelegiuiţii de păgîni pe oameni îi făceau bucăţi, bucăţi, sau îi tîrau în robie, pe femei le vindeau ca pe vite, pe fecioare le necinsteau şi le făceau cadînele lor, iar pe copii îi luau în iatagane ori în suliţi şi-i ucideau. Ştefan se luase de gînduri şi i se zburlea perii în cap la auzirea unor astfel de grozăvii. El vedea bine că ursul joacă prin vecini şi că nici el nu va fi cruţat. Leşii începuse a-şi da arama pe faţă. Ştefan însă îşi ţinea cu sfinţenie legăturile ce avuse cu dînşii, pe cînd ei sumuţase asupra lui Ştefan pe tătari şi pe fugitul Petru în atîtea rînduri.

Toate ţările papistaşe din apus, cu papa al lor în cap, îndemnau pe leşi şi pe unguri, ca pe nişte papistaşi ce erau şi ei, să se înţeleagă între dînşii şi în unire cu domnii creştini din Moldova şi din Ţara Românească să dea aprig război nelegiuitului agarean, care venea ca lăcustele de nu se mai sfîrşea.

Dară aceşti doi domni pofteau fiecare pentru sine să aibă aceste ţări, ba încă călugări de ai papei cutreierau ţările şi cerca să le papistăşească. Asemenea şi popii calvinilor umblau cu şoşele, cu momele să le calvinească. Pentru aceea în ţările româneşti, în gurile tuturor nu auzeai altceva zicîndu-se decît Ţara şi Legea. Şi avînd pe domnii lor de căpetenii vrednice le şi apărară. Deşi Ştefan nu privea cu ochi de cumătră aceste cugete ale leşilor şi ungurilor, totuşi se plecă a asculta glasul creştinătăţii şi legătură făcură între dînşii ca să înfrîneze mîndria şi cutezarea turcului.

Dar cum zavistia face frate cu frate să se sfîşie ca nişte cîni, iată că Ştefan-vodă puse în gînd a bate pe Radu cel Frumos, domnul Ţării Româneşti, pe carele turcii îl înscăunaseră şi era iubit de dînşii, şi a-ntrupa ţara lui cu Moldova, ca unii ce şi locuitorii ei români erau.

Deci la 1470, el năvăli în România, îi prădă marginea şi arse Brăila.

Radu-vodă, văzînd atîtea răutăţi în ţara lui, adună în grabă oştire şi se revărsă asupra Moldovei la anul 1471. Cîţiva boieri de-ai lui Ştefan, care erau în înţelegere cu Radul, căutară să răstoarne pe domnul lor, care se afla atunci cu oştirea la Vaslui. Aici se descoperi vînzarea. Boierii cei nemulţămiţi chibzuiseră ca îndată ce va intra Radul cu oaste în Moldova, ei să ridice răzmiriţă, să puie mîna pe Ştefan şi să-l dea în mîinile Radului. Căpeteniile acestei vînzări nelegiuite erau: Negrilă paharnicul, Alexa stolnicul şi Isaia vornicul. Ştefan-vodă puse de le tăie capetele în faţa oastei.

Auzind apoi de năvala Radului-vodă, el îi ieşi înainte cu oastea lui şi se întîlniră la satul Soci. Aici ar fi locul să plîngem şi să dăm tuturor pe duhul dihoniilor. Cînd pizma, şi răutatea îşi vîră coada printre fraţi, vai de casa aceea! Şi mult sînge frăţesc curse aici la Soci. Era o durere să fi văzut cum două căpetenii de acelaşi neam, îmbăibătînd pe fraţii din tabăra lor, să taie fără milă pe cei de un sînge cu dînşii.

Oştile din amîndouă părţile se loviră ca nişte turbaţi. Dară moldovenii răzbiră pe români şi-i puseră pe goană. Cei mai mari căpitani ai acestora căzură în mîinile moldovenilor, împreună cu toate steagurile şi o mulţime de prinşi. Ştefan puse de tăie pe toţi prinşii, afară de Stan logofătul şi Mircea comisul. După această izbîndă, Ştefan se întoarse la Suceava, şi dete mulţămită Domnului pentru biruinţa ce cîştigase. Şi trei ani ţinu pacea, timp în care Ştefan făcu multe îmbunătăţiri ţării sale.

Dar gîndul lui nu i se lua de la unirea ţărilor surori. Şi fiindcă aceasta nu se putea face decît în putere de arme, se hotărî a-şi vedea visul cu cehii. El era încredinţat că amîndouă ţările fiind sub o cîrmuire înţeleaptă şi sub mîna unui viteaz, va putea să ocrotească pe creştini de asuprelele nelegiuitului vrăjmaş al sfintei cruci. Aflînd papa de la Roma de acest cuget al lui Ştefan îi trimise ajutor o sumă de bani, ca să poată duce greul războiului. Leşii şi ungurii […] pizmuiau pe Ştefan în ascuns de numele cel mare ce-şi dobîndea şi puneau piedici în loc să-l ajutoreze. Se găti deci de război şi porni cătră Muntenia. Ajungînd la Milcov împărţi steaguri pe la cete în ziua de 8 noiemvrie 1474 şi la 15 ale aceleiaşi luni întîlni oastea Radului-vodă la locul ce se zice Cursul sau Isvorul apei.

De astă dată Radu-vodă strînsese multă oaste simbriaşă. Dară şi Ştefan era înconjurat de cetele cele mai încercate la război.

Se luară la luptă. Da şi unii, dară şi ceilalţi nu se lăsau mai pe jos. Trei zile ţinu bătălia şi nici unii pe alţii nu se putură dovedi. Radul, văzînd că nu e loc de cîrmeală, că oastea i se înmoaie, dete dosul în a treia noapte, lăsîndu-şi locului morţii şi răniţii.

Ştefan se luă după dînsul, şi cît colea îl urmărea, fără a-i da pas să se prea depărteze. Radul nu se opri decît la Bucureşti. Văzînd că se apropie Ştefan, el o tuli la turci. Ştefan cuprinse citadela numită „Cetatea Dîmboviţei” care se afla lîngă Bucureşti, pe înălţimile malului nordic al Dîmboviţei, şi aici află familia şi toate avuţiile lui Radu. El trată pe doamna Voichiţa şi pe fiica-sa Maria cu toată buna-cuviinţa, şi totdeodată dete oştilor sale cele mai aspre poronci ca nici un fir de păr să nu se clatine de pe capul locuitorilor.

Trei zile cît stete Ştefan aici le petrecu în veselie şi în sărbători, trimiţînd sol la Cazimir craiul pe Turculeţ cu de steaguri în dar.

Aflînd însă că domnul Ardealului a intrat în Moldova cu vrajmă, luă cu sine pe doamna cu fiica sa, încărcînd visteriile domneşti, şi tot ce cuprinsese de la Radu, şi se înturnă la Suceava, după ce lăsase demn în Ţara Românească pe un Laiot Basarab. Cum ajunse, frecă ridichea celor 6.000 de ardeleni ce veniseră cu sare şi cu piper, şi-i opinti peste munţi. După care, trecînd însuşi munţii, cuprinse ţara secuilor, şi adună dintr-înşii o samă de oaste, numindu-se domn al lor, cu care plecă să întîmpine pe turci.

Tot atunci Ştefan primi carte de la împăratul (şahul) persienilor, prin care îi făcea cunoscut că înfrînsese pe turci. Şahul ruga pe Ştefan ca să mijlocească la domnii şi împăraţii din Apus să se scoale cu toţii împotriva turcilor şi el însuşi, şahul, se lega să sară şi dînsul.

Radul, întorcîndu-se cu 15.000 de turci şi alţi atîţia simbriaşi, luase în goană pe Laiot şi-l fugări pînă la Bîrlad, prădînd în dreapta şi în stînga.

Pe de altă parte turcii, îndîrjiţi de papara ce mîncase din mîna persienilor, voiau să-şi scoată focul pe români şi intrară pe de toate părţile şi cuprinsese o bună parte din Moldova.

Ştefan îşi căută oştirea şi văzu că ea se alcătuia din: 40.000 români, 2000 leşi şi 5000 secui, cu care ieşi înaintea vrăjmaşului din sus de Vaslui. Iară turcii, numai cei de sub ascultarea lui Soleiman paşa erau 120.000 şi înaintase pînă în valea Racovei aproape de Bîrlad.

Oştile protivnicilor se alcătuiau din toate limbile păgîne din răsărit. Ele se înşiruiseră pentru bătălie astfel: turcii, arnăuţii, cîteva cete de munteni şi de tătari erau puşi în aripa stîngă; limbile din Asia şi din Africa, cu arapii şi abisinienii, erau în aripa dreaptă; la mijloc erau puşi otomanii, ienicerii şi spahii[i].

Ştefan avea în aripa dreaptă pe secui şi o mare parte din ţăranii moldoveni, pe lîngă care şi vro cîteva steaguri de darabani, panţiri şi călăraşi; în aripa stîngă puse pe toporanii armaţi cu securi, pe codreni, porecliţi pieptul ţării, pentru că aveau datoria să apere Moldova de tătari şi pe vînătorii cei mai vestiţi de săgetaşi dibaci. Iară la mijloc erau cei două mii de leşi, curtenii, fruntea călăraşilor, tunurile, tighinenii şi boierii cu militarii lor. Pe lîngă aceştia Ştefan-vodă puse cîteva pîlcuri de ţărani să se ascunză prin păduri în preajma locului de bătălie, în cîteva puncte, cu trîmbiţe şi cu buciume. Ei aveau poruncă ca să facă larmă mare, cînd vor auzi semnul ce li se va da, astfel să crează vrăjmaşul că vine în ajutorul lui Ştefan oaste din toate părţile.

Aici era inima şi sufletul Moldovii! Toate bisericele erau deschise şi rugăciunile nu încetau pentru biruinţa creştinităţii asupra protivnicului, gonitorul crucei. Locuitorii cei neputincioşi cu femeile şi copii, cei ce rămaseră pe acasă, erau postindu-se de mai multe zile, şi cu genunchi plecate, îşi trămiteau rugăciunile lor la Cel-a-toate-văzător, ca o tămîie bine-mirositoare. În această bătălie era pusă toată nădejdea creştinităţii din răsărit şi din apus pentru scăparea ei de sub jugul necredincioşilor agareni.

Ştefan, şi dînsul, înainte de a se începe lupta, puse de se făcu o sfîntă liturghie înaintea oştilor. Arhierei, protopopi şi preoţi, îmbrăcaţi în sfintele vestminte, după liturghie, îngenunchiară împreună cu toată oastea şi cu domnitorul şi cetiră o rugăciune ca să dea Dumnezeu putere braţelor creştinilor spre învingerea vrăjmaşilor numelui lui Dumnezeu.

Apoi Ştefan-vodă, ridicîndu-se şi pe cînd încă toţi stau în genunchi, arzînd de dorinţa de a asculta graiul domnului lor, el zice cu viers tare, ca să fie auzit de cei mai mulţi din ostaşi:

— Doamne, ştiu că ale tale sunt biruinţele; noi nimica suntem înaintea feţei tale, şi eu cel mai umilit. Ştiu că numai cu cuvîntul poţi să răstorni pămîntul, cerul şi toate tăriile. Ştiu iarăşi că voieşti ca numele tău să fie mărit şi lăudat de toată suflarea.

Tu dară, cela din înaltul ceriurilor, vezi zdrobirea de rărunchi cu care toţi te rugăm, milostiveşte-te asupra noastră şi trămite biruinţa ta cea neînfrîntă şi fă, stăpîne, ca aceste braţe să înfrunte cu bărbăţie valurile necredincioase ce stă înaintea noastră, şi să cureţe sfînt locul tău de spurcatele călcări ale barbarilor, spulberîndu-i de pe faţa lui. Laudele ce-ţi vor aduce creştinii pentru această izbîndă vor amuţi pîngărita gură a celor ce te hulesc, şi sfînta lege a părinţilor noştri se va înălţa.

Apoi, întorcîndu-se cătră ostaşi, zise:

— Ostaşi şi dragii mei moldovenii întreaga creştinătate îşi întoarce ochii cătră noi. De la voi îşi aşteaptă mîntuirea. Dumnezeul puterilor este cu noi şi în numele său ne-am ridicat ca să ne dobîndim mîntuirea, iară nu să asuprim.

Înainte, copiii mei, şi să nu ne oprim, şi să nu ne odihnim, şi să nu ne hrănim cu nimic, pînă nu vom răpune pe vrăjmaş, carele vine să ne răpească pămîntul, femeile şi copiii noştri ca să-i turcească şi să-i pîngărească. Să murim mai bine cu arma în mînă decît să cădem robi la aceşti necuraţi şi vrăjmaşi ai omenirii. Înainte, zic, şi tot înainte!

Graiurile lui Ştefan atîta putere aveau, încît şi cei ce nu le auziseră le simţiră, şi toţi într-o glăsuire, ridicîndu-se de la pămînt, strigară:

— Înainte! şi tot înainte pînă ce vom birui.

Şi la 17 ianuarie 1475 avu loc această luptă uriaşă spre izbîndă creştinilor.

Oştile se puseră în mişcare şi veneau unele asupra altora ca talazurile mării, şi se încăierară.

De abia se începu bătălia şi Dumnezeu veni în ajutorul creştinilor, căci deodată se ridică o negură ziua în amiaza mare de nu se vedea om cu om, alăturea fiind. Groaza intră în inimile spurcaţilor de ciutaci. Pe lîngă acestea ţăranii de prin păduri începură să facă o larmă de gîndeai că oamenii din tot pămîntul vin din toate părţile cu mare cu mic să ia la mijloc pe turci.

Atunci Ştefan se repezi şi el cu toată sila şi căzu peste necredincioşi ca un talaz de apă, care să-i cotropească pe toţi deodată. Turcii, zăpăciţi de negură, zăpăciţi de zgomotele şi urletele de prin păduri, iară mai zăpăciţi de greutatea braţelor oastei lui Ştefan, de bubuitul tunurilor, de pocnetul săneţelor, de şuieratul săgeţilor şi de zăngănitul săbiilor, înmărmuresc de spaimă. Voiră ei să se mai oprească oarecum, dară ca unii ce erau lipsiţi de credinţa în adevăratul Dumnezeu li se părea că a căzut asupra lor cu război toţi dracii din iaduri. Ei vedeau cum alăturea cu dînşii cădeau soţii scăldaţi în sînge, vedeau leşurile celor omorîţi, auzeau suspinele şi plîngerile lor, dară nu vedeau dincotro le vine moartea. Atunci o parte din ostaşi se-nmoaie la inimă şi prinde a da zorul. Cealaltă o urmează. Iară Ştefan domnul, prinzînd de veste de una ca aceasta, se năpusteşte şi mai cu tărie asupra lor, şi-i tăia fără milostivire, şi-i călca şi-i zdrumica ca pe furnici. Înfrîngerea fu desăvîrşită. Cei ce scăpau de sabia moldovenilor se înecau în rîul ce curgea pe la spatele ordiei lui. Turcii acum fugeau, iară moldovenii îi urmăreau şi-i chisăgeau de nu mai ştiau pe unde se află. Cei mai aproape de păduri umplură tufele şi stau acolo tupilaţi ca nişte hostiomangheri. Moldovenii, dînd peste dînşii, îi buchisară cu tufanal ca pe gadine.

Cei ce mai rămaseră o apucară spre apa Smilii. Ştefan-vodă însuşi cu cei două mii de leşi şi cu călăreţi moldoveni îi fugăresc pînă la Siret, la Ionăşeşti. Acolo, cei ce putură, trecură rîul, pentru care şi pînă azi îi zice locului aceluia Vadul turcilor. Pe alte cete de turci, luîndu-le în goană, i-au urmărit pînă la Dunăre, omorîndu-i fără cruţare.

Şi mare pagubă, şi mare stricăciune suferiră turcii în bătălia aceasta. O sută de mii de turci au pierit în luptă. Patru paşi turci, o sută de steaguri şi mulţi ostaşi au căzut robi. Pe cei mai de rînd ciutaci, Ştefan puse de-i ucise. Trei cruci mari de piatră ridică vodă pe locul de bătălie, pentru amintirea acestei biruinţe.

El trimise în dar lui Cazimir craiul mai multe steaguri şi robi din turcii prinşi şi mai însemnaţi; asemenea şi lui Mateiaş craiul şi lui Papa Sixt IV. Astfel Ştefan muie gîrbiţa şi înfrînse trufia spurcaţilor agareni. Iară Mateiaş craiul, fără frică de Dumnezeu şi fără ruşine de omenire, scrise cărţi la Papa şi toţi împăraţii şi craii creştini, că el ar fi săvîrşit această biruinţă strălucită, căci el prin oamenii săi, povăţuiţi de Ştefan, zicea că a răpus pe păgîn. Cu chipul acesta înşela pe Papa de la care primea bani ca să ajutoreze pe Ştefan; înşela şi pe Ştefan, căci şi ce bruma ajutor în oameni îi da era foarte slab.

Oastea lui Ştefan dădu peste o pradă nemaipomenită. Arme încărcate cu aur şi pietre scumpe, haine muiate numai în fir, bani, argintării, mătăsuri, erau cu prisos în mînile fiecăruia, încît oastea nu mai ştia ce să facă cu ele şi le vindeau pe nimic.

Ştefan-vodă puse de se făcu prin toate bisericile slujbă, mulţămind lui Dumnezeu pentru biruinţa ce le-a dat. Şi aşa se puse oastea să se odihnească întru lauda Domnului.

Iară el scrise cărţi la toţi domnii şi împăraţii creştini, în care cărţi zicea:

„Cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu voinţa Fecioarei cea fără prihană, maică a Domnului nostru Isus Christos, am călcat sub picioare oastea cea grozavă a nelegiuiţilor păgîni, alcătuită din 120.000 de ciutaci. Să nu socotiţi, fraţilor, că spurcatul de turc se va opri aici. Tot răsăritul fiind în puterea lui, el se va scula cu leaota de limbi păgîne din răsărit, şi va veni ca gînd să-şi spele ruşinarea ce a păţit. Deci uniţi-vă în cuget, pentru dragostea, pentru dragostea (sic!) şi lauda sfintei noastre religii, şi-mi trămiteţi pe uscat şi pe mare ajutoruri, ca să pot învinge nemernicia păgînătăţii şi să zdrobesc grumazul spurcăciunilor de agareni. Căci să aveţi în vedere că Moldova este poarta creştinătăţii. Şi de mă vor bate pe mine, apoi nici de voi nu va fi bine. Turcul vrea, nici una nici două, să supuie puterii sale tot Apusul. Şi astfel să nu faceţi.“

Izbînzile purtate de Ştefan-vodă întru nimic nu înţelepţi pe vrăjmaşii lui. Turcii înghiţiră ruşinea păţită, şi căutau vreme cu prilej ca să-şi scoată din capete. Pentru aceasta puseră să se facă mari pregătiri de război.

Ştefan sta înăuntru ţării şi trăgea cu urechea în toate părţile ca să vază de unde are să vie furtuna. Supuşii săi îl iubeau, nevoie mare; căci prin singura sa vitează îndrăzneală, şi inimele tuturor alina, şi de nădejdea biruinţei îi umplea. Cînd ieşea înaintea celor ce se nădăjduiau numai în braţele lor şi pe moldoveni mai-nainte îi înghiţea, el bătea pre unii cu tărie, oprea pe alţii cu chibzuirea sfatului, iară pe ceilalţi ca pe o pulbere îi împrăştia şi rămînea biruitor.

Apusul se mira de vitejia lui, pentru care Papa de la Roma, ca să-l îmbărbăteze şi mai mult, îl numea Ostaşul lui Christos.

Într-acestea Ştefan-vodă odihnea oastea după bătălia cea mare de la Valea-Racovei. Ea era tăbărită pe din susul Siretului pe o movilă mare. Cînd, se pomeni cu veste de la starostele din Crăciuna că românii vin asupra lui cu oaste. Această ştire umplu de amărăciune inima lui Ştefan-vodă. El se întristă mai mult de nerozia Radului-vodă, cum să se dea el atîta turcilor, în loc să se înfrăţească cu creştinii şi să fie apărător crucii.

Trămise deci să-şi adune oastea, căreia îi dase drumul, şi porni pe cunoscutul său Şendrea hatmanul, înaintea protivnicului cu ca oaste putu aduna în pripă.

Această oaste întîlni pe români, se încumase în vitejia sa şi primi cu voinicie lupta. Radu-vodă, cum văzu puţinătatea moldovenilor, căzu cu tot greul asupra lor şi le sparse oastea cea mică ce o aveau, pierind în acea bătaie chiar Şendrea hatmanul.

Ajungînd încă Ştefan-vodă cu ai săi la Rîmnic, se încinse atunci o bătălie grozavă. Sîngera inima lui Ştefan, cînd vedea pe fraţi cum se junghiau unii pe alţii. Dară n-avea ce-şi face capului. După o luptă crîncenă, Ştefan vodă dovedi pe Radul şi-l răzbi. Radul prinse a fugi, iară Ştefan dete voie oştilor sale să prade marginile Munteniei timp de trei zile. Şi atîta pagubă făcură de să te ferească Dumnezeu.

Atunci boierii din Ţara Românească se puseră la mijloc cu rugăciuni şi se făcu pace. Se hotărî ca de aici înainte hotarul într-amîndouă ţările să fie Milcovul, căci pînă atunci fusese Trotuşul. Şi astfel Moldova a dobîndit cetatea Crăciuna cu ţinutul ei ce se chema Putna; iară Ştefan puse pîrcălabi pe Vîlcea şi pe Ivan.

De aici Ştefan-vodă cu toată oastea se întoarce pe apa Bîrladului în sus, trămiţînd craiului Cazimir în dar 36 steaguri luate în astă bătălie, şi cîteva lui Mateiaş craiul.

La Vaslui, Ştefan domnul puse de se înălţă o biserică pe numele Sf. Ioan Prediteci întru lauda izbînzilor pînă acum cîştigate, cum şi case domneşti tot acolea.

După acestea el se întoarse la Iaşi, unde dete poruncă să se clădească biserica Sfîntului Neculai. Şi, plecînd la scaunul său în Suceava, fu primit cu mare cinste de locuitori, ostaşi, preoţi, boieri, mitropolitul şi solii ce veniseră de pe la împărăţii.

Spun că mitropolitul şi tot clerul cel mare dete lui Ştefan-vodă crucea şi Evangelia să o ia în mînile sale. Aşa este datina să se facă unui împărat ce se întoarce biruitor de la război împotriva necredincioşilor.

După care Ştefan porunci să se ridice biserica Sfîntului Dimitrie. Apoi se cunună cu domniţa Maria, fata lui Radu-vodă, iar pe muma ei Voichiţa o trămise îndărăt cu mare cinste la Radu-vodă. În acea zi împărţi daruri mari pe la cei mai viteji ostaşi, răsplătindu-i pentru osîrdia lor şi înălţîndu-i pe mulţi din popor la rangul de boieri.

Tot atunci se înfăţişară şi solii veniţi. Mateiaş, craiul ungurilor, voia să dezlipească pe Ştefan de prietenia ce legase cu Cazimir, craiul leşilor. El îi făgăduia marea cu sarea şi ajutoruri însemnate împotriva turcilor. Dară Ştefan nu se înduplecă a-şi călca cuvîntul.

Cazimir craiul, iarăşi, temîndu-se să nu se împrietenească cu Mateiaş, îl invită prin soli ca să facă din nou jurămînt de prietenie. Se întristă Ştefan în sufletul său cînd văzu bicisnicia acestor domnitori. El ştia că turcul îi spune verde în faţă că voia să-i ia ţara să o robească. Aceşti domni, ce se ziceau creştini, umblau cu şotia. În sfaturile lor domnea viclenia. Vorbele lor nu plăteau nici două cepe degerate. Erau talere cu două feţe. Ei făgăduiau ajutoruri, şi cînd colo, la nevoie, te miră cu ce ciurucuri de oştire veneau să zică că se ţin de cuvînt.

Veseliile ţinură mai multe zile la curtea lui vodă şi în toată ţara. Iară Ştefan dete drumul de la robie unui fiu de paşă, şi trămise soli la Ţarigrad cu plîngere împotriva turcilor, care tot dau năvală în ţară şi jecmănesc. Şi scrise carte în care zicea că anul trecut o samă de haidamaci turci veniseră să prade ţara, fără ştirea stăpînului lor, padişahul, negreşit. Că el, Ştefan, le-a dat o bruftuială de-or pomeni-o şi pe cealaltă lume. Că n-a putut să-i istovească pe toţi. Se ruga deci, ca pe puţinii ce au izbutit să treacă Dunărea, să-i trămită ca să-i pedepsească precum li se cade. Turbă sultanul de mînie, intrînd toţi dracii într-însul, cînd ceti cartea. Nu-i era lui destul durerea că pierduse atît amar de oaste? Nu-i era lui destul că nu putea mistui ruşinea ce păţise? Mai trebuia să şi rîză de dînsul?

Sultanul aruncă la închisoare pe soli. Apoi, luîndu-şi sama, le dete [drumul], sa se întoarcă pe jos acasă. Atunci trămise o flotă spre Crîm care cuprinse Caffa prin înşelăciune, şi ucise pe toţi neguţătorii creştini de acolo; arse şi toate corăbiile moldoveneşti de pe Marea Neagră, ce se aflau în preajmă.

După luarea cetăţii, corăbiile genovezilor căzură şi ele în puterea turcilor. Una din aceste corăbii, ce era încărcată cu tot felul de bogăţii răpite, avea 122 de tineri creştini. Pe aceştia îi ducea la Ţarigrad ca să-i turcească. Cînd fură în mijlocul mării se ridică o furtună şi corabia aceasta se rătăci de celelalte. Atunci şi corăbierii se răsculară, uciseră pe toţi turcii din ea şi se îndreptară spre Chilia, unde ajungînd, se închinară lui Ştefan. Acesta, temîndu-se să nu fie niscai iscoade de la protivnici, puse mîna pe genovezi şi-i robi. Apoi îi dete în dar pe la boierii săi cei mai credincioşi din Suceava. Iară cînd fu cu venirea turcilor din anul următor, aceşti genovezi se pribegiră de năvala cea groaznică ce făcură turcii şi de bejenia sucevenilor, şi fugiră în ţara leşească, scăpînd cu faţa curată. De aici se întoarseră în ţara lor.

Apoi turcii înconjurară cetatea Ackermanul care li se supuse. Totuşi turcii puseră de o dărîmă pînă la pămînt. Ştefan purcese cu puţină oaste ce avea la îndemînă, cuprinse din nou cetatea şi trecu prin ascuţitul săbiei toată suflarea turcească ce găsi acolo.

Auzind şi de acestea, sultanul Mohamet unde bolovăni nişte ochi ca de năbădăios, şi răcni ca un turbat:

— Toată oastea împărăţiei mele să se puie în mişcare, să meargă să smerească neomenirea acelor ghiauri; iară pe Ştefan acela, tîlharul, să mi-l aduceţi cu nepus în masă, viu sau mort.

Ştefan începu şi el a se găti de război. Şi deci fiind încunoştinţat de pregătirile cele uriaşe ale turcilor, trămise cărţi la Cazimir şi la Mateiaş, craii. Le spune ce au de gînd turcii să-i facă şi le aducea aminte legătura ce aveau între dînşii de a se ajutora la vreme de nevoie.

Cazimir îşi ceru iertăciune că nu poate, dară zicea că a trămis la sultanul un sol de pace. Vorbă să fie, că tîrgul se face. Mateiaş craiul zise că şi el avea să-şi apere marginile ţării sale de turci. După care Ştefan îşi întocmi oastea sa cum putu şi aştepta.

Într-acestea turcii aşezau cinci poduri peste Dunăre. Totdeodată veni veste lui Ştefan că 30.000 de tătari au năvălit despre Marea-Neagră, cuprinzînd ţara pînă la oraşul Ştefăneşti şi robind pînă la 15.000 de suflete, femei şi copii de-ai răzeşilor. Ştefan găsi cu cale să răpuie mai întîi pe tătari. Şi aşa zbură înaintea tătarilor. Nu departe de Nistru îi întîlni şi începu a le da pe foi şi a-i freca la trei coaste. Trei zile ţinu această bătălie. Tătarii în cele din urmă o rupseră de-a fuga. Aşa fugă nu s-a mai văzut pînă atunci. Dau unii peste alţii ca orbii; se împingeau unii pe alţii, se împingeau, se ciocneau, lepădară armele şi săgeţile, şelele de pe cai şi vestmintele, ca să fie mai uşori de fugă şi veneau valvîrtej oamenii şi caii pînă ce cădeau unul peste altul în Nistru de se înecau.

Ştefan le luă din mînă pe cei robiţi şi-i trămise pe la casele lor, dăruindu-i cu ce apucase de la tătari. Mai mult de jumătate pieriră din tătari în această luptă. Apoi ca un fulger se răpezi la Dunăre. În zadar încercară boierii să oprească trecerea turcilor. Puse tunurile într-înşii, lovindu-le vasele. Curgeau săgeţile şi gloanţele asupra lor. Dară păgînime era cîtă frunză şi iarbă. Sultanul însuşi era cu dînşii. Dacă văzu că nu poate să-i dovedească, Ştefan se trase prin păduri în calea turcilor. Ţinîndu-se la pîndă, oastea lui Ştefan ieşea cînd le venea bine şi da turcilor cîte o hărţuială bună. Astfel făcu Ştefan mai multe zile, pînă ce le omorî ca la 30-000 de ciutaci. Văzînd sultanul primejdia în care se afla, porunci de se despărţi oastea în cete foarte mari, care se săvîrşiră asupra ţării, cu gînd ca să înconjoare pe Ştefan.

Acesta mai trămise încă o dată la Cazimir craiul un sol ca să-l roage a-l ajutora cu 12.000 de ostaşi. Dară fu de surda.

Ştefan-vodă adună la sfat pe toţi boierii cei mai bătrîni şi mai cercaţi în războaie, şi-i întrebă: „bate-se-vor la cîmp deschis, sau din ascunsurile pădurilor?“ Aceştia răspunseră că deoarece turcii sunt atît de mulţi şi deoarece însuşi sultanul este cu dînşii, să se bată din păduri, ca să nu rămîie învinşi. Plăcu lui Ştefan planul. Şi trăgîndu-se pînă la Valea Albă, unde îşi aşeză tabăra, puse de arse din faţa pămîntului oraşele pe unde aveau a trece turcii. Aceste oraşe fură: Vasluiul, Iaşii, Bacăul, Romanul şi Baia. Pe toţi locuitorii acestor oraşe, pe ai tîrgurilor şi satelor cu toate averile lor, îi trase cu dînsul în munţi. Nu mai rămînea turcilor decît o pustietate întinsă şi lucie.

Valea Albă se afla la poalele unor munţi foarte păduroşi. Sub aceşti munţi curgea un pîrîiaş. Ştefan tăbărî dincolo de acest rîuleţ în nişte păduri dese ca peria. Aşa că avea în spate dealurile şi munţii, iară dinaintea sa pîrîiaşul.

În sara de 25 iulie 1476 văzu Ştefan pe coasta dimpotrivă unde se sfîrşea întinderea văii de dinaintea lui ridicîndu-se nori de pulbere. El se bucură oarecum crezînd că-i vine ajutorul cerut de la Cazimir craiul; dară aş! unde este vorba aceea? […]

Trămise deci o ceată de călăraşi cu cai iuţi, ca văzînd ceea ce era acea pulbere, să se întoarcă curînd să-i spuie. Călăraşii alergară într-un suflet şi, întorcîndu-se, spuseră domnului lor că se apropie turcii. Ştefan porunci a se trage străjile mai spre tabără. Turcii ajunseră înde sară, stătuţi şi de greutatea drumului şi de aceea că nu găseau cu înlesnire cele spre ale hranei şi de boalele ce se încinsese printre dînşii, şi căzură ca lăcusta pe holde. Ei cătară a se odihni. A doua zi de dimineaţă valea era cotropită de mulţimea turcilor. Ei începură a se mişca trîmbe, trîmbe, ca valurile unei mări, gata a înghiţi oastea cea mică a lui Ştefan.

Turcii înaintară ca puzderia şi trecură pîrîiaşul. Înaintea lor un şirag des de ieniceri cu săbiile în dinţi, călări pe cai arăpeşti, apucară drumul prin strîmtori. Ştefan-vodă porunceşte călăreţilor a descălica şi a se înşirui cu sîneţele la mînă, de-a lungul drumului printre copaci. La fiecare descărcătură, uliţi, uliţi făcea printre păgîni! Nu era descărcătură care să nu culce la pămînt cite un ciutac. Săgeţile şi cartice⁶ de la tunuri îi înjumătăţiră. Altă nevoie acum.

Mulţimea de leşuri turceşti, de cai şi de sfărîmături de arme şi altele, închise calea turcilor. Spaima intră pînă la oase în ceata ienicerilor. Fruntea lor prinse a întoarce caii şi a da dosul. Aceştia se încîlciră şi se încăibărară între dînşii. Unii dau să fugă, alţii îi opreau şi-i împiedecau. Tunurile lui Ştefan îi zdrumicau şi-i trimiteau la raiul lor (cu pătura în cap). Răsunetul tunurilor, zăngănitul săbiilor şi al suliţelor, pocnetul săneţelor, sunetul buciumelor, şuieratul săgeţilor, nechezatul cailor adăugau zgomotul în bungetul cela de păduri şi părea că iadul a ieşit pe pămînt. Turcii şi caii lor se mai speriară o toană. Atunci ieşiră moldovenii de printre copaci, şi căzînd asupra lor cu moarte li omorîră.

Turcii ieşiră din strîmtoare şi cătară a fugi. Cei din urmă îi împingeau înainte. Aici se iscă o măcelărire între dînşii.

În zadar Mahomet, aga din Trapezunta, îi îndemna în numele sultanului a păşi înainte, în deşert căpeteniile lovesc pe ieniceri cu iataganele să înainteze; ei nu dau ascultare la cuvintele mai-marilor lor şi nu voiră să mai meargă înainte.

Sultanul, carele era mai în urmă, văzînd că fuga are să fie obştească, se răpede singur ca o săgeată, cu calul său cel iute printre trîmbele de ieniceri, şi-i roagă şi le porunceşte să nu-l dea de ruşine; ei se întorc, dară îndoiala le stăpînise inima. Se băteau în dorul lelii, cum se zice. Ştefan-vodă văzu toate acestea, şi muşcîndu-l şarpele de inimă, se răpede şi el cu ai săi, ies din desişurile pădurilor şi se aruncă asupra necredincioşilor cu sabia goală în mînă, şi taie patru, patrusprezece taie deodată. Strică rînduri, sfarmă cote (sic!), calcă în picioare pe cei mai ţanţoşi, şi împinge pe turci dincolo de pîrîiaş. Sultanul tremură. Ştefan zîmbeşte. Şi în dîrdăra luptei nu bagă de seamă că se depărtează de păduri şi că spatele puţinilor săi nu mai sunt apărate.

Pe cînd turcii erau gata a-şi arăta spatele, alte oştiri odihnite le vine în ajutor. Ştefan, care se luptase toată ziua, nu mai avea de unde să-i vie ajutor decît doară de la Dumnezeu.

Prins între două focuri, el cătă a se trage cu oastea din luptă în bună regulă. Dară îi fu cu neputinţă. Pierderea ce se făcea oastei o înspăimîntă. Cădeau bieţii moldoveni ca snopii. Oastea începu să dosească. Ştefan, cu sabia goală în mînă, striga la ai săi cît îi lua gura, să nu-şi piardă cumpătul, dară nu-l mai auzea nimeni. Şiruri, şiruri cădeau fulgeraţi de armele păgînilor. Calul lui Ştefan fu omorît sub dînsul. Dacă văzură şi văzură boierii unde are să ajungă, tîrîră cu sila pe Ştefan cătră pădure, asupra căruia un roi de spurcaţi se năpustiseră. Şi abia, abia putură să-şi scape domnul de o moarte care era mai mult decît sigură. Ostaşii din care mai rămăsese încă ca 12.000 de oameni, se risipiră care şi pe unde putură. Iară Ştefan numai cu cîţiva credincioşi apucă calea munţilor şi răzbi tocmai la Cetatea Neamţului, unde era muma cu doamna lui, şi cu mitropolitul Teoctist, aşteptîndu-se să auză de izbîndă domnului lor. Era miezul nopţii. El ceru să-i deschidă poarta. Doamna mumă se împotrivi. Ea îi zise:

— Pasărea în cuibul său moare. Pentru întîia oară aduci ruşinea, fiule, pe capul meu cel albit. Au doară uitat-ai că porţi nume de viteaz? Întoarce-te la oaste şi goneşte pe păgîn. Aici nu vei intra decît mort, sau biruitor.

Ştefan porni. Urcînd el orhăind prin văgăuni de munţi şi colţi de piatră, merse la coliba unui sihastru, anume Daniil, şi bătu la uşe, zicînd:

— Ştefan-vodă cere să-i deschizi.

Sihastrul răspunse:

— Ştefan-vodă să stea afară pînă îmi voi săvîrşi rugăciunea.

După ce intră, Ştefan îi spuse cum a fost înfrînt de turci şi ceru sfat de la dînsul: „închina-va ţara turcului, şi să-i plătească haraci pe an ca s-o scape de robie, au ba?”

Pustnicul îi răspunse:

— N-a sosit încă timpul de a închina ţara la turci. Pînă cînd moldovanul va mai putea să mişte dintr-un deget, nu trebuie să-şi piarză credinţa în Dumnezeu. Întoarce-te, adună-ţi oastea cea risipită, şi mergi asupra păgînului, căci îl vei învinge. După aceasta să zideşti o monăstire pe numele Sfîntului George.

Între aceste turcii înaintară şi împrejurară Suceava cu sultanul în capul lor, care aducea pe fiul unui Petru-vodă ca să-l puie domn. Ce făcură, ce drese, dar loviră în sec, căci cetatea sta pe loc. Răspîndindu-se însă zgomotul că Vlad Ţepeş vine în ajutorul lui Ştefan, sultanul crezu că este mai cuminte să se tragă de acolo, spre a fi mai la adăpost şi dete porunci a se aduna cetele ce se răzleţiseră după jafuri.

Ştefan, după ce-şi adună şi el ce bruma oaste îi mai rămase, trecu în ţara leşească şi adună şi de acolo cîţi năimiţi putu, apoi se întoarse şi se întrolocă cu oastea sa, pe care o întocmi.

Auzind sultanul de una ca aceasta, şi văzîndu-şi şi planurile stricate de a pune un alt domn în locul lui Ştefan, nu se mai simţi în putere a da piept cu acesta. Ciuma, foametea şi războiul îi împuţinaseră foarte oastea. Dete poruncă a se întoarce pe unde au venit, părăsind ţara, fără să-şi fi văzut visul cu ochii. Şi atît de repede se trăgea, încît mai semăna a fugă. Ştefan, cum simţi că se retrag turcii, îi luă de scurt din urmă şi căzînd asupra lor cu oastea sa ca nişte lupi flămînzi în turma de oi, îi chisăgea şi-i ciocărtea ca pe castraveţi. Îi luă în goană şi-i burduşi în bătăi pînă ce trecură Dunărea, cîţi mai rămase cu viaţă. Spun c-ar fi căzut în mîinile lui Ştefan însuşi cortul sultanului.

După aceasta puse de adună trupurile celor căzuţi la Valea Albă. Şi multe mai erau! Le îngropă, făcînd o movilă mare, şi puse de zidi monastirea Sfîntului George, întru aducerea aminte a celor răposaţi şi dete nume locului de Războieni.

Iară Mateiaş craiul ungurilor scrise carte la Papa Sixt IV, lăudîndu-se că el a făcut această izbîndă, şi totdeodată se jăluia că s-a stins cu cheltuielile. Atunci Papa îi trimise ajutor o sută de mii de galbeni, pe care craiul îi primi cu lăcomie. Lui Ştefan nu-i era atît pentru viclenia ce întrebuinţă, primind banii, ci ii era ciuda mai mare cum de cutezase să zică că ţara Moldovii ţinea de dînsul.

Tare în credinţa către Dumnezeu, şi dispreţuind poftele cele nesăţioase ale vecinilor, Ştefan nu mai scrise nimărui de astădată nimic. El ştia că degeaba bate toba la urechile surdului. Cei orbiţi de patima măririi şi a certurilor pe coprinderi nu mai văd nimic înaintea ochilor din cele ce ar fi cu dreptul.

Totuşi faptele cele strălucite ale lui Ştefan nu putură sta sub oboroc. Episcopul papistaş de la curtea lui vodă, care avea loc în divanul domnesc, făcu să ajungă la urechile Papei izbînzile cele mari ale lui Ştefan-vodă cel viteaz, împotriva păgînilor. Pe lîngă acestea el scrise Papei cum acest mare domn nu prigoneşte pe creştinii ce nu ascultă de patriarhul de la Ţarigrad, şi cum însuşi lui îi dă mare cinste.

Atunci Papa se căi că s-a prea grăbit a trimite ajutorul bănesc craiului Mateiaş, dară n-avu ce-şi face capului, ştiind că ce intră în gura lupului nu se mai scoate. Scrise deci carte lui Ştefan-vodă cel Mare, în care între altele îi zicea: „Izbînzile tale cele înţelepte împotriva necredincioşilor turci, vrăjmaşii tuturor creştinilor, au adus atîta mărire numelui tău, încît umblă din gură în gură şi toate inimile îl slăvesc“.

Ştefan-vodă, după ce se despărţi de fiica lui Radu şi o trămise la tatu-său, intră în Ţara Românească, şi astfel încocleţind pe Radu, acesta o luă la sănătoasă, răzbind în Braşov. Saşii îl prinseră şi-l dădură în mîna lui Ştefan, carele puse de-i reteză capul. Apoi Vlad Ţepeş, ce fu liberat de la închisoarea din Buda, se urcă de-a doua oară în scaunul domnesc la 1476.

După atîtea bogate primejdii, Ştefan-vodă se puse cu toate puterile întru a vindeca ranele ţării sale. Făcu tot felul de îmbunătăţiri şi întări din nou cetăţile Chilia şi Cetatea Albă. Apoi se bucură oleacă de binefacerile păcii. Laudele pentru Ştefan-vodă cel mare zburau din ţară în ţară. Se zicea de dînsul că:

„El, cel ce a cutezat a se înarma şi a se măsura înfricoşatului Mahomet II, şi cu strălucitele biruinţe ce a purtat asupra preamarei la număr oaste turcească, şi-a înscris numele său în istoria celor mai rari viteji. Bărbat în primejdie, mare la suflet în nenorociri şi smerit în norocire, pe care o vedea orînduită de la Dumnezeu, ocrotitorul virtuţii, Ştefan este mirarea stăpînitorilor şi popoarelor, cu mici mijloace făptuind mărime. Auzind şi veneţienii de izbînzile lui Ştefan cel Mare, precum şi de vicleniile prietenilor de Ieşi şi unguri se temură ca nu moldovenii, sătui de atîtea neajunsuri din partea creştinilor, să se împace cu turcii. Trimiseră deci lui Ştefan un mic dar de zece mii de galbeni, şi-l îndemnară de a nu slăbi pe turci, ci de a le da pururea pe foi, cum ştia el.

Şi dacă cîteodată leşii sau ungurii dădeau cîte o mînă de ajutor lui Ştefan, ei o făceau de frica veneţienilor, care totdeauna îi îndemnau la unire în cugete şi la frăţie cu Ştefan.

În acest timp de pace, inima lui Ştefan fu groaznic amărîtă pentru pierderea celor doi fii ai săi, Bogdan şi Petru. El la 1482 căsători pe fiica sa Elena după Ivan cel tînăr, feciorul vestitului ţar al Moscovei, Ivan III.

V

Cînd era cursul anilor 1481 muri Mahomet II. în scaunul împărăţiei turceşti se urcă Baiazet II. Acesta spuse că prima lui izbîndă va fi cuprinderea Moldovei. Ridică o oaste îngrozitoare şi o porni asupra Moldovei cu 450 de corăbii. Trimise carte şi la hanul tătarilor ca să vie şi el în ajutor cu oastea sa. Şi trecînd Dunărea la 1484 martie în 15, împresură mai întîi Chilia, pe care o apărau pîrcălabii Ivaşcu şi Maxim. Turcii izbutiră a o lua, la 14 iulie, după ce pierdură o sumă de mii din ai lor. Apoi se năpustiră asupra cetăţii Ackerman, pe care o apărau pîrcălabii Gherman şi Ioan. Mult se mai împotriviră şi aceştia înfricoşatei puteri a turcilor. Însă biruiţi mai mult de foame, decît de frica luptei, cetăţenii închinară cetatea turcilor, după ce aceştia le făgăduiră a le cruţa viaţa. Şi la 6 august intrară în cetate. Dară turcii nu se ţinură de cuvînt.

După aceasta turcii, răzleţindu-se în ţară, duceau cu dînşii focul, prada şi sabia. Pe oriunde treceau, pustiirea rămînea în urma lor. Ştefan nu se încumase a se lupta la cîmp deschis. Se trase iarăşi la munţi, de unde da turcilor neîncetate şi aprigi hărţuieli. Lui Ştefan i se topea inima de ciudă cînd vedea că nici unul din vecinii săi, craii şi domnii creştini, nu erau mai de Doamne-ajută, ci toţi erau de cei loviţi cu leuca. Din gură toţi îi ziceau „frate-meu“, iară de la inimă, fac şi otravă. Totuşi trimise după ajutor şi la leşi şi la unguri, cu gînd că pînă în cele din urmă vor cunoaşte şi dînşii că turcii nu vor să mi-i crească, ci să mi-i prăpădească. Mateiaş ridică din umeri la un astfel de auz şi răspunse că el avea de lucru cu nemţii. Iară leşii, gui-ne-gui, o ţinea într-una ca să vie Ştefan să mi se închine craiului lor şi să-l cunoască pre el de stăpîn. Văzuseră ei că ajunsese apa la gura bietului Ştefan.

Acesta, ca unul ce nu-şi înclinase fruntea înaintea turcului ce îngrozise lumea, se înduplecă a se face frate cu dracul pînă va trece puntea. El hotărî a mulţămi pofta cea nesăţioasă a leahului, numai să dobîndească ajutor ca să smerească puterea Lunei ce venea să zdrobească Crucea.

Plecă dar în ţara leşească, la 1485. Cazimir craiul venise în fruntea a 20.000 de nobili şi slujitori la Cealomia, unde şi tăbărîse. Ştefan se duse de-l întîlni în tabără, sub un cort mare aşezat în mijlocul ei. Viclenia leahului într-această împrejurare a întrecut tot ce o minte omenească poate născoci. Şi la 15 septembrie, pe cînd Ştefan, acolo în cort săvîrşea închinăciunea cerută, numai în faţa craiului, după cum se înţeleseseră, deodată sferile se slăbiră, perdelele de jur împrejurul cortului căzură, căci erau puse cu astfel de meşteşug, şi se pomeni în vederea tuturor. Ruşinea ce păţi Ştefan, cînd văzu viclenia leahului, nu se poate spune. Se roşi pînă în albul ochilor. Înghiţi la noduri şi lăsă să treacă cum o trece şi clătirile acestei restrişte. El ştia că Dumnezeu, cel ce stricatele drege, slabele întăreşte şi deznădăjduirile omeneşti în bună nădejde şi fiinţă le aduce, cunoscînd nevinovăţia şi curăţenia cugetelor sale, îi va ajuta să-şi spele o ruşine ce cu atîta mîrşăvie căzuse pe capul său. […]

Mult se amărî Ştefan de această faptă a lui Cazimir, şi puse de gînd că odată, odată, are să-i arate lui ce supus dobîndise. Cu acest ajutor neînsemnat şi cu ai săi, Marele Ştefan călcă sub picioare pe tot vrăjmaşul şi pizmaşul; năbuşi rezmiriţa unor boieri ce se ridicaseră împotriva lui, în timpul cît lipsi din ţară, şi dete şi turcilor un frecuş de le merse fulgii. Nu se bizui însă a-i scoate şi din cetăţile Chilia şi Ackermanul, unde se întăriseră foarte păgînii.

Mateiaş craiul, cel ce nu voise a ajutora pe Ştefan cînd îi ceruse oaste, acum se supără pentru ce Ştefan să se închine lui Cazimir şi nu lui. Adică de ce să nu se bage slugă la dîrloagă. Trimise deci pe Hraiot, carele scăpase la dînsul de mînile lui Ştefan, cu oaste ca să-l dea jos de pe scaun.

Hraiot, ştiind pe Ştefan dus cu oastea în goana turcilor, voi a năvăli în ţară pe sub ascuns ca hoţii şi s-o prade. Aflînd de această nelegiuită voinţă, un român ce era pribeag la unguri, încalecă calul, şi în vipia gătelei lor, scapă din tabără şi fuge, şi fuge toată noaptea pînă ce la răsăritul soarelui ajunge la Roman. De abia apucă să zică pîrcălabului: „Vin ungurii“, şi cade leşinat; iară calul plezni acolo pe loc de goana ce-i dase.

Cînd auzi pîrcălabul de pacostea ce are să cadă pe capul lor, trimise în pripă veste pe [la] toţi boiernaşii ca să se adune cu toţi oamenii de oaste ce se vor mai găsi, cu vecinii şi cu slujbaşii lor. Ridică şi satele mărginaşe cu securi, topoare, coase şi toţi, cu mic cu mare, se scoală să vie în apărarea ţărei. Totodată trimite şi o ştafetă lui Ştefan-vodă, spunîndu-i cele ce aveau să se întîmple. Apoi strînse călăraşii şi parte din tîrgoveţi, înarmaţi cu arcuri şi săgeţi, cu săbii şi cu suliţi, şi ieşind afară din tîrg, aşteptă pe vrăjmaş. După ce intră în ţară, Hraiot nu se putea dumeri cum de, cu cît înaintează, cu atîta pustiul întîlneşte. Şi dînd peste un bătrîn gîrbov îl întrebă şi-i porunceşte să-i spuie pricina acestei goliciuni de ţară. Moşneagul fără frică, carele nu ştia să-şi poleiască cuvintele, ci spunea pe şleau româneşte tot ce ştia, îi răspunse:

— Şi mai întrebi încă? Hoţ turbat şi fără de lege! Pricina, vezi bine, tu eşti. Tu, care vii cu cete de tîlhari să aduci jalea şi pîrjolul în locaşul unor locuitori paşnici. N-avea grijă, curînd ai să te întîlneşti cu dînşii şi ai să le papi papara.

— Să se spînzure! Să se taie! Să se tragă în ţeapă! Să se tragă în ţeapă! Să se frigă pe frigare! strigară deodată catanele şi husarii şi haiducii.

Dară Hraiot porunci să-i dea drumul. Ostaşii se supuseră. Şi mergînd mai-nainte, dete peste oastea moldovenească. Puţină era la număr, dară numai spirit şi inimă. Era frumos de văzut această oştire: boiernaşii care erau toţi călări, fiecare din ei era îmbrăcat cu ţoale luate în război de pe la vrăjmaşi. Unii aveau cîte un sireap de armăsar ager, cu harşea muiată numai în fir, de la vrun turc mare cu care se loviseră şi-l biruiseră. Alţii, cîte un cal de Don căzăcesc, de la vrun tătar, cu frînele, chingile, şeaua ferecate cu argint de la vrun leah. Unii erau îmbrăcaţi cu cîte o dulami roşie muiată numai în fir; alţii cu haine aurite, şi alţii cu cîte un cipchen verde îmblănit numai cu samur; iară alţii cu arcuri şi căciuli tătăreşti. Cea mai mare parte era cu cuşme ţurcăneşti. Toate acestea erau semne de biruinţă asupra vrăjmaşilor ce încălcau ţara din cînd în cînd.

De abia văzu oastea ungurului venind spre ei, şi deodată pîrcălabul carele era în capul moldovenilor, porunci să bată din tobe, să sune din buciume şi din surle, şi se năpustesc asupra ungurilor strigînd:

— Daţi de tot, copii! Nu vă lăsaţi!

Şi unde se încinse o luptă şi o măcelărie, de să te ferească Dumnezeu! Dau ungurii, catanele şi husarii nemiluit. Însă dădeau şi românii, de le scăpărau ochii vrăjmaşilor. Mai cu samă ţăranii cu coasele şi cu securile dau orbiş, nu se mai uitau unde loveau. Şi multă pagubă şi stricăciune mai făcură oştirii protivnice.

Ungurenii o băgaseră pe mînecă. Începuseră a se da îndărăt şi se găteau a o lua la sănătoasa, cînd iată că le vine în ajutor mai multe cete de ale lor. Românii se îndîrjiseră grozav. Dară oastea protivnică se însufleţeşte şi se încleştează la o luptă de cum nu s-a mai văzut. Grăbi Ştefan domnul pasul cînd auzi că lupta s-a început, şi cu o a treia parte din oastea sa, tot oameni aleşi pe sprînceană, ştii colea, hărşiţi la necazuri, veni toată noaptea.

A doua zi la amiază, 6 martie 1486, iată că sosi şi el la faţa locului. Pe lîngă Ştefan erau şi cîţiva din căpitanii cei mai viteji: vornicul Boldur, spătarul Clănău, paharnicul Costea, hatmanul Arbore şi alţii.

Tocmai cînd ungurii dovediseră pe moldoveni şi umblau să ieie în goană pe puţinii ce mai rămăsese, iată şi Ştefan se arată cu ai săi, şi năpustindu-se asupra vrăjmaşului, taie în dreapta, taie în stînga, pînă ce ajunge la Hraiot. Atunci şi ungurii se înglodesc toţi cu totul unde era marele Ştefan ca pe dînsul să-l răpuie. Şi cît pe ce era să puie mîna pe dînsul, fiindcă un glonţ lovise calul lui Ştefan, care îndată căzuse mort. Aceasta văzînd-o, vrăjmaşii dau năvală să apuce pe domnul moldovenilor. Dară copiii din casă şi aprozii se făcură zid împrejurul lui Ştefan-vodă, şi dădeau de moarte. În deşert husarii, în deşert haiducii se grămădesc ca fiarele sălbatice să spargă zidul. Cel ce cuteza să se apropie rămînea mort pe loc. Ştefan-vodă se scoală şi cere alt cal. Purice-Aprodul, descălecînd, duce calul de frîu la vodă. Ştefan fiind de stat mic, Purice îi zise:

— Mă voi face un moşinoi pe care să te sui spre a putea încăleca; îndată se şi puse pe brînci la picioarele lui vodă.

Acesta, după ce încălecă, se întoarse şi-i zise:

— Să ştii că dacă ne va ajuta Dumnezeu să scăpăm cu faţă curată din această nevoie, am să te fac Movilă!

De abia se urcă Ştefan pe cal şi începu a da porunci, că ungurii păliră. Şi, repezindu-se din nou asupra vrăjmaşului, îi culcă la pămînt precum seceră coasa morţii. Atunci să te ţii, pîrleo! Unde o luară, nene, la fugă, de le sfîrîia călcîiele. Iară moldovenii îi gonea şi-i tăia fără cruţare. Şi mulţi oameni mai pieriră aici din ai ungurilor. În goană aprodul Purice puse mîna pe Hraiot şi-i reteză capul, şi înfigîndu-l în suliţă, vine cu el la Ştefan, pe care îl găsi mîhnit. El aflase că pîrcălabul murise de multele răni ce dobîndise în luptă.

Ungurii umplură dealurile şi cîmpiile; iară cei ce mai rămaseră căzură robi. După săvîrşirea luptei, Ştefan descălecă şi plecînd cu toţii genunchii la pămînt, aduseră Domnului mulţămire pentru biruinţa ce le dete. Şi poruncind a se aduna toţi morţii, făcu deasupra lor o movilă.

A doua zi de dimineaţă toată oastea sosi în Roman cu pas lin. Ştefan domnul o aştepta dinaintea bisericei. După săvîrşirea sfintei slujbe, vodă, în mijlocul căpitanilor şi mai-marilor oastei, chemă pe pîrcălăbeasa şi-i zise:

— Soţul tău, jupîneasă, a murit pe cîmpul de bătaie ca un viteaz. Mai bine aş fi voit să pierd un ţinut întreg, decît un astfel de om credincios. Dară aşa a voit Dumnezeu, fie lăudat numele său! De aci înainte tu vei avea trai din visteria ţării. De fiica ta încă voi îngriji.

Apoi chemînd pe Purice aprodul, îl lăudă pentru voinicia ce a arătat în război şi sfîrşi zicîndu-i:

— De azi încolo Movilă te vei numi, ca să rămîie numele tău de pomenire. Pentru calul ce mi-ai dat ieri împrumut, îţi dau cinci moşii cu sate în ţinutul Soroca. Şi ca să trăieşti fericit, eu iţi zic să iei de nevastă pe fata pîrcălabului. Pentru aceasta te şi înalţ la rangul de vel-armaş.

Cînd să se mai odihnească şi bieţii moldoveni de atîtea lupte, află marele Ştefan că şi sultanul este supărat foc pentru închinăciunea la craiul leşesc.

La anul 1487 se sculară turcii iară, intrară în Moldova şi începură să o prade. Se vede că aveau mîncărime de bătaie; şi că de cîte ori îi înteţea mîncărimea veneau la Ştefan să-i scarpine.

Ştefan domnul le ieşi înainte la Catlabuza. Aici tot tărăgăi pînă ce dete iarna peste tarei. La 16 noiembrie atîta se răcise timpul, încît ploile şi crivăţul zvînta măduva oaselor în turci şi în dobitoacele lor. Turcii, plăpînzi de felul lor, cum sunt ei, începură a amorţi şi a degera. Iară Ştefan-vodă, dacă îi văzu căzuţi la atîta ticăloşie, îi lovi şi dînsul cu semeţie şi-i ucise ca pe muşte. Cei ce scăpară de sabia lui Ştefan muriră şi mai chinuiţi de ger, care îi apucase fără nici o căpuire. Şi astfel puţini mai putură da ochi cu ai lor de peste Dunăre.

După această bătălie iară mai răsuflară moldovenii cîtva, avînd o ţîrică de respas.

La 1490 muri şi Mateiaş craiul şi în locul lui se puse Vladislav.

La 1492 muri şi Cazimir craiul şi în scaun se urcă fiul său Albert.

În acest an pierdu şi Ştefan pe al treilea fiu al său, anume Alexandru.

Ştefan, carele cunoştea pe Cazimir a nu fi harnic[2] să facă cu dînsul vro treabă asupra protivnicului crucei, asemenea ştiind şi pe Mateiaş că de cîte ori îi ceruse ajutor, el stătuse în loc ca turta în foc, socoti ca acum ar fi venit vremea să înveţe minte pe spurcatul agarean şi a nu-l mai lăsa să-şi bată mendre în voia lui. Puse de gînd să facă o nouă legătură cu de curînd orânduiţii crai, vecini ai lui. După care o sculare obştească a creştinilor ar fi putut să astupe gura turcului şi să-i taie pofta de cuprinderi. El, punînd temei pe Ştefan Batori, ducele Ardealului şi prieten al său, îl însărcină să poftească pe noul crai al ungurilor să intre şi el în această legătură. Acest crai, pe de o parte, întări darul făcut lui Ştefan de mai nainte, cu Ciceiul şi Cetatea-de-Baltă; iară pe de alta, se puse în înţelegere pe sub ascuns cu Albert al leşilor, cu care era frate bun, ca să scoată din domnie pe Ştefan şi să puie în locu-i pe al treilea frate bun al lor, anume Sigismund şi Moldova să rămîie totdeauna lipită cu ţara leşească.

Nenorocirea lui Ştefan fu că n-a fost înconjurat de vecini, oameni mai de Doamne-ajută. Domnii creştini erau sau nişte capsomani, greoi a-i urni clin loc, sau nişte lichele, cu capetele pline de fumul deşertăciunii şi al trufiei celei nesăbuite.

Şi pe cînd Ştefan umbla cu pînea după dînşii, ei îl împroşcări cu pietre.

Ce să vezi d-ta? Albert ar fi voit numaidecît să se facă viteaz mare; să se ducă vestea de numele lui, dară n-avea destulă minte la cap. Nu se pricepea în ale războiului. El se înverşunase pe marele Ştefan, cum de să-i fie numele atît de lăudat, şi umbla cu şotia ca să-l răpuie pe el.

La 1493, Alexandru, al patrulea frate al lui Albert craiul, se căsători cu o soră de-a cneazului de la Moscova, şi soră şi cu întîia doamnă a lui Ştefan. Acesta crezu că acum fiind şi rubedenii, se va întemeia o prietenie curată între dînsul şi cei patru fraţi leşi. Dară aş! […] Umblau pe lîngă Ştefan cu şosele, cu momele, pînă să le vie bine să-i ia ţara, pentru care se şi găteau vîrtos.

Craiul leşilor tot scotea vorbă că are să bată pe turci, că va merge asupra lor, că are să le arate cine este el. Adevărul însă era ca să intre cîteşipatru fraţi cu oaste din patru părţi în Moldova pe furiş, să încolţească pe Ştefan şi să-l dea pierzării. Nu le ajută însă Dumnezeu, căci ochiul cel ager al lui Ştefan văzu unde [o] să ajungă treaba, dară se prefăcu că nu pricepe nimic; ştia el cît le plăteşte pielea.

La 1497, craiul leşilor trimise vorbă lui Ştefan să-şi adune oştile, că va veni şi dînsul, ca să sară toţi cu totul asupra turcilor, spre a le lua din mînă Chilia şi Ackermanul. Domnul Moldovei îi răspunse că el este totdeauna gata bucuros a se împotrivi blestematului vrăjmaş al creştinătăţii.

Pe la sfîrşitul lui iunie, Albert, craiul leşesc, porni cu 80.000 de ostaşi, afară de vro 40.000 oameni de adunătură, prin Pocuţia spre Moldova. Ştefan-vodă trimise soli pe doi boier i să spuie craiului că drumul mai de-a dreptul spre Chilia şi Ackerman este prin Cameniţa, iară nu prin Pocuţia, pe unde a apucat. Albert se prefăcu a se căi că a apucat acest drum, şi răspunse solilor cam în doi peri. Nemulţămindu-se Ştefan cu acest răspuns, trimise încă o dată la crai şi-i spuse verde în ochi şi cu grai lămurit: „ Să nu intre în ţară cu oastea, căci îl va primi ca pe toţi aceia ce l-au încălcat, şi să bage bine de samă ceea ce face, ca să nu se căiască în urmă“. Leahul, în loc să asculte de sfatul lui Ştefan, puse pe soli în fiare şi-i trimise la Liov; iară el, cu toată sila lui purcese foarte repede şi împresură Suceava. Trei luni de zile o bătu fără de nici o ispravă.

Locuitorii se apărau voiniceşte. Pînă şi femeile şi copiii dedeau ajutor ostaşilor. Stricăciunile ce făceau ziua leşii, cu tunurile lor, zidurilor cetăţii, moldovenii cu mic cu mare săreau noaptea şi le dregeau la loc, cu pămînt, cu scînduri, cu pietre şi cu orice găseau.

Ştefan puse de iscodi şi află totul ce voia. Atunci trimise la tătari după ajutor. Oastea lui Ştefan era adunată la Roman. Trimise dară o ceată din ostaşii cei mai cercaţi şi hărşiţi în ale bătăliilor, de cuprinse potecile[3], împiedecînd venirea celor trebuitoare spre hrană oştilor leşeşti. Cu alte cete de oştire el îi hărţuia necontenit, pînă îi aduse în stare să li se urască viaţa. Atunci leşii cîrtiră împotriva domnului lor, căci îi adusese asupra moldovenilor. Ei ştiau vorba că merg să bată pe turci. Pe de o parte lipsa de hrană, pe de alta focurile, săgeţile, pietrele ce cădeau asupra lor din cetate, iară ceea ce era mai presus de toate, pierderile de oameni ce sufereau leşii de la oastea lui Ştefan, făcură pe Albert să-şi deschidă ochii mari şi să vază că a dat în clapcă.

Atîta tulburare şi zăpăceală pricinui lui Albert unele ca acestea, încît îl apucă frigurile. Acum nu ştia cum să scape de basmaoa ce însuşi şi-o făcuse. Şi fără a pierde timp, puse mijlocitori de împăcăciune. Ştefan, deşi sătul de vicleniile şi necredinţa leşilor, care îi jucase atîtea renghiuri, se plecă la glasul de pace ce-i trimise Albert. Vezi că lui Ştefan nu-i era voia să se verse sînge creştinesc aşa de florile mărului. Prin urmare îi trimise vorbă să se întoarcă tot pe unde a venit.

Secul de Albert crezu acum că dacă Ştefan s-a înduplecat la pace, el poate să-şi bată mendrele cum o voi. Călcă de iznoavă învoiala ce făcuse, şi la 19 octombrie purcese spre Codrul Cosminului. Nu se mulţămi nici cu atît; solilor ce-i trimise Ştefan să-i spuie că nu i-a fost aşa tocmeala, le răspunse cu semeţie şi-i înfruntă. Nici aceasta nu fusese destul; ci ostaşii leahului răzleţindu-se prin sate, spărgea şi strica tot ce întîlnea, ardea şi pîrjolea cătunele, dîndu-se la fel de fel de fapte neruşinate.

Dacă văzură ţăranii că astfel merge treaba, se înarmară şi ei spre apărare, îşi luară femeile şi vitele şi intrară în păduri ca să arate leşilor cu cine se joacă ei.

A patra parte din oastea leşească era în Codrul Cosminului. Cealaltă parte tăbărîse la gura plaiului. Ştefan auzise şi el de paguba ce face ţării leahota asta de dezmetici şi se luă după dînşii.

Aici la Codrul Cosminului, este un gît de plai strîmt, ce trece prin nişte dealuri şi munţi foarte mari. Aceste dealuri sunt acoperite pînă în vîrfuri de copaci de cînd a făcut Dumnezeu lumea. Albert porunci să pornească oştirea prin această strîmtoare pe drumul cel cu dese suişuri şi coborîşuri. Întîi mergeau carele cu catrafusele ostaşilor leşeşti şi după dînşii năimiţii şi oamenii de adunătură; apoi tunurile şi în urmă cealaltă oştire. Ostaşii mergeau fără nici o rînduială, care cîntînd din gură, care din frunză, alţii chiuind şi veselindu-se.

Pe cînd mergeau ei aşa, deodată se pomenesc că din munţii din dreapta şi din stînga se aud nişte pocnete îngrozitoare, de răsunau văile şi dealurile, un nor de gloanţe şi săgeţi cad asupra capetelor lor. Deodată se văd printre dînşii mormane de morţi, şiroaie de sînge ce-i opresc pe loc. Mai în acelaşi timp nişte strigăte sălbatece se aud şi de după fiecare copac iese cîte un ţăran, care se năpustea asupra lor, unii îi înjunghie, îi taie, le zdrobesc capetele cu tufanul, alţii dejugă boii, opresc carele în drum şi le împiedică calea. În mai puţin de o clipă nu se văzu nici un ţăran. Toţi pieriră ca nălucile. După care nişte trăznete şi pocnete se auziră, de credeai că s-a despicat pămîntul să-i înghiţă sau că veneau munţii peste dînşii. Ce să vezi d-ta?

Cădeau, nene, copacii din vîrful muntelui, prăvălindu-se unul peste altul şi rostogolindu-se de părea că se cufundă pămîntul. Buşteni, copaci groşi ca butia, ramuri, crăci, trunchi amestecaţi cu bolovani, cu colţi din pietrele munţilor se lasă Ia vale, şi-i lovesc, şi-i cotonogesc, le rup picioarele, braţele şi-i îngroapă de vii. Se cutremură carnea omului cînd se gîndeşte la grozăvenia aceea!

Oastea nu mai putea merge nici înainte, nici înapoi. Alţi copaci, alţi trunchi, alţi bolovani, alte movile de piatră cad şi mi ţi-i fac pisăliţă. Să te ferească Dumnezeu de urgia poporului! Păsămite ţăranii, ca să-şi scoaţă felul pe cei ce îi jefuiseră şi umblau să-i batjocurească, urcîndu-se în munţi, tăiaseră mai mulţi copaci de la rădăcină şi-[i] ţineau numai aninaţi şi legaţi cu funii. După ce împiedecară drumul oştirii leşeşti, dejugîndu-le boii şi oprindu-i în loc, urcîndu-se ţăranii iarăşi în munţi, deteră brînci la vale copacilor celor tăiaţi. Aceşti copaci, prăvălindu-se, tîrau după sine tot ce întîlneau în calea lor. Da copac peste copac şi fiindcă priporul era foarte repede, veneau copacii la vale mai iute decît vîrtejul, împreună cu bolovani şi colţuri de piatră rupte din munte, dînd peste oastea vrăjmaşă.

Albert, dacă văzu cum îl potricăleşte Dumnezeu pentru neascultarea lui, porunci să stea oastea gata spre a se apăra de urgia ce le venea din urmă. Ştefan cu ai săi îi ajunsese la gura plaiului şi a doua zi, la 27 octombrie, începu a da tare prin oştirea leşească. Aceştia căutau să fugă. Dară unde? Înaintea lor părea că se răsturnase pămîntul, dinapoia lor Ştefan cu vitejii lui. Caţără să stea la luptă. Dară ce luptă poate fi aceea cînd sîngele îngheţase în leşi de groază? Tăiau şi ucideau moldovenii ca la salhana. Ştefan cel Mare era bolnav. Suferea de podagră⁷. Ostaşii îl purta pe pat, şi de acolo îşi povăţuia oastea.

În cele din urmă leşii se rupseră şi umplură pădurile, fugînd care şi pe unde vedea cu ochii, pînă ce puţini mai putură ajunge la craiul lor. Acesta acum abia izbuti a se retrage prin strîmtoare pînă la satul Cosmin. Mulţi leşi s-au pierdut în lupta aceasta. Mulţi au mai căzut şi în mîinile moldovenilor. Pe cei mai mari ai lor, oastea lui Ştefan i-au spînzurat cîte doi, de păr, fiindcă ei purtau pe atunci plete lungi.

Rămăşiţele oştirii leşeşti cu craiul lor se făcuse teacă de pămînt şi nu cutezau să lase Cosminul de frica moldovenilor.

Auzind însă că le vine în ajutor şase sute de mazuri leşi mai prinseră puţin la limbă şi începură a se mai furlandisi şi ei. Aceia însă apucară pe altă cale. Vestea aceasta merse pînă la Ştefan. Atunci domnul Moldovei trimise o ceată din ai săi cu Boldur vornicul înaintea acestor mazuri şi întîmpinîndu-i la Şipinţi, dincolo de Prut, unde este ocolul săpat, dete printr-înşii mai iute decît ai gîndi, şi-i tăia cu nemilostivire. Mai toţi aceşti mazuri au căzut în bătaie, luptîndu-se vîrtos.

A doua zi Albert craiul primi ajutor mai multe mii de alte lifte. Leahul acum se simţi mai uşurat; nu doară că voia să mai înceapă vro luptă nouă cu Ştefan, ci încredinţat fiind ci vor fi de treaba oastei sale spre a o scăpa de primejdie. Aceste lifte cerură voie la crai ca să-i lase a prăda, dară el, scurt şi lămurit, îi opri de la o astfel de treabă, ca să nu mai întărite pe Ştefan. Pe drum oastea lui Ştefan i-a mai lovit o dată la Prut.

Craiul leşesc scăpă ca prin urechile acului de la moarte. Cînd s-a văzut în ţara lui cu ciurucurile de oaste ce-i mai rămăsese, crezu că a înviat din morţi. Apoi trecu la Cracovia şi se înnămoli în desfrînări. Bătaie ca aceasta de mult foarte nu păţiseră leşii, astfel că pînă astăzi ei bocesc în cîntecele lor nenorocirea de la Codrul Cosminului şi zic încă:

„Za Króla Olbrachta Wiginenla şzlachta».

adică pe româneşte:

„În zilele craiului Albert Şleahta a pierii».

Ştefan întorcîndu-se în Suceava, dete mărire lui Dumnezeu pentru izbîndă ce le trimise. Apoi chemă la Hîrlău pe toţi boierii şi boiernaşii, pe toţi negustorii şi călugării şi pe toate căpeteniile oştirilor, şi le dete un prînz împărătesc. Împărţi daruri pe la cei mai viteji, din ce apucase de la vrăjmaş, zicîndu-le:

— Nu mie să mulţămiţi, dragilor şi vitejilor mei moldoveni, ci lui Dumnezeu milostivul, căci El ne-a dat izbîndă. El a înfrînt şi călcat în picioare şi cal şi călăreţ. El, cu duhul groazei lui, a băgat frica în inima vrăjmaşului şi l-a făcut să se împrăştie ca pulberea din faţa vîntului.

Nu trecu mult şi leşii mai intrară odată în Moldova.[…] Moldovenii îi întîmpinară la Cotnari, îi deteră la teferiş şi le tăiară pofta de a mai visa la Moldova. Şi atîţia robi le căzură în mînă, încît îi înjugară la plug ca pe vite şi au arat cu dînşii o cîmpie întreagă. Apoi, semănînd pădure, această cîmpie se numi Dumbrava Roşie. Leşii […] nu se astîmpărau. Ştefan se încredinţă pînă în sfîrşit că păgînii aceştia de creştini sunt mai primejdioşi decît necredincioşii turci. Se împăcă cu ciutacii şi luînd oaste de la turci, intră în ţara leahului şi o bătu ca pe ea. În primăvara anului 1498 înainta pînă la oraşul Ceamciuga şi rîul Visloc, prădînd în lung şi în lat toate ţinuturile, arse cetăţile Premislav, Radzinim, Proversc, Lanciuc, şi luă ca la 10.000 de robi pe care puse mîna turcii. Prăzile le aduseră nesupăraţi de nimeni, căci nu mai era cine să cuteze a se asemăna lui Ştefan. Apoi, prin luna lui noiembrie, turcii, luîndu-şi şi ei nas, trecură prin Moldova în număr de 80.000, de se duseră în Rusia, în ţinuturile Galiciului şi Somborului, pentru pradă. Leşii, dau în sus, dau în jos, dau din colţ în colţ, dară nu putură face nimic. Craiul lor poftea să se zică viteaz, poftea să fie mare; dar alţii să lucreze pentru el. Era numai gura de dînsul; dar la treabă, vai de lume! Nu putu să zică turcilor nimic.

Dumnezeu însă care totdeauna ocroteşte pe cei ce cinstesc numele său, nu lăsă moştenirea sa să cază cu desăvîrşire în ghiara turcului. Destul îi fu pedeapsa ce primi pentru călcarea cea de atîtea ori a cuvîntului dat, şi pentru smerirea trufiei leşeşti.

Lăsă să cadă o iarnă grea de pleznea lemnele şi pietrele. Turcii umblau prin troiene şi nu ştiau cum să scape de această mînie dumnezeiască. Ca la 40.000 de inşi degerară, astfel încît steteau mormane de turci morţi. Ceilalţi, arşi de frig, se întoarseră prin Moldova, spre a se duce la ţara lor.

Marele Ştefan, fiindcă şi dînsul ocrotea crucea, puse pe moldoveni îmbrăcaţi în haine leşeşti, de-i tărbăci şi-i zvîntă din faţa pămîntului. Numai ca la zece mii mai putură scăpa peste Dunăre cu sufletul într-înşii.

La 1499, tătarii mai intrînd o dată în ţară, Ştefan, deşi bătrîn, însă îmbărbătat peste firea omenească cînd îşi vedea ţara încălcată de vrăjmaşi, le dete o surchideală şi lor de le scăpără măselele şi le ieşi stele verzi din ochi. Apoi luîndu-i în goană, 6.000 de janghinoşi de-ai lor rămaseră morţi pe loc.

Acum şi leşii şi ungurii erau blînzi ca mieii cu Ştefan. Cînd vrun sol de-ai acestuia mergea la crai, se cunoştea cale de nouă conace. Se învoiră deci toţi domnii creştini, al Moldovei, al leşilor, al ungurilor şi al românilor ca să se apere obşteşte împotriva spurcatului de turc. Această legătură se numi vecinică.

Ştefan îndemnă şi pe ţarul Moscovei, Ivan III ca să se împace cu ginerele său Alexandru, zicîndu-i:

— Toţi regii şi toţi domnii creştini şi toate ţările italiene de la apus se unesc şi se pregătesc a sta contra păgînului; ar fi bine ca şi tu, în loc de a te certa cu creştinii, să te ridici cu ei asupra păgînităţii.

În puterea legăturii, încheiate la 1501, Ştefan ceru de la craiul leşilor să gonească din ţara lui pe Ilie, feciorul lui Petru Aron, carele nu înceta a tulbura Moldova cu zîzaniile lui. Albert tremură la auzul acestei cereri. Dară ca să nu se zică că l-a gonit de frică, născoci că acest Ilie ar fi făcut cărţi mincinoase şi deci îl aduse şi puse de-i tăia capul inaintea solilor moldoveneşti.

Atîta putere avea glasul lui Ştefan şi la atîta mişelie ajunsese leşii. Vezi că ochiul lui Dumnezeu nu doarme şi răsplăteşte fiecăruia după inima lui.

VI

Spun cei ce au văzut cu ochii lor pe viteazul moldovan, precum este veneţianul Matei Muriano, cum că Ştefan era foarte înţelept. Nici o vorbă de-a lui nu era fără şart.

Îl iubeau moldovenii ca pe lumina ochilor lor, pentru că era îndurător, drept, inimos şi darnic. Ziceau că era binefăcut la trup. Despre fiul său Bogdan arătau că este ruşinos şi smerit ca o fată şi calcă pe urmele tatălui său. De viteaz şi de cinstit, nici că mai e vorbă. Mai spuneau că moldovenii sunt toţi voinici şi că ţara lor e mănoasă şi frumoasă. Aceasta şi era pricina de pusese toţi ochii pe dînsa şi le sta în gît, cum de să n-o stăpînească ei. Şi aşa este şi pînă în ziua de astăzi. Dară pe cît timp priveghează Maica Domnului asupra românilor, nu se vor învrednici ei să robească o ţară care cu stăruinţele ei a apărat creştinismul mai mult decît oricare alta. Ţară care scoate din sînul ei fii ca marele Ştefan, ca Mihai Viteazul şi ca mulţi alţii, nu se papă aşa lesne. Ea este un os cu care se îneacă cel care voieşte să o înghită.

Ştefan îmbătrînise si mîhnirea lui cea mai mare era că nu putuse să-şi îndeplinească visul său: unirea la un loc a tuturor celor de un sînge cu dînsul. Împrejurările i-au stat tot curmeziş în cale. Patruzeci şi mai bine de ani cît a domnit, silit fiind a priveghea cu arma-n mînă, a petrece cea mai mare parte de timp în tabără, a sta nopţi şi zile călare, pentru a-şi apăra ţara […] îl făcu să dobîndească o podagră, ce rodea dintr-însul cum rod carii din lemne. Durerea picioarelor îl înteţise şi ajunsese atîta încît îl doborî la pat. Bătrîneţea şi slăbiciunea veniră şi ele de se uniră cu boala. Ele împingeau pe marele Ştefan acolo unde toată vietatea cată să meargă.

În deşert aduse doftori meşteri din Veneţia, căci nu era cu putinţă să se tămăduiască. Şi deci, cunoscîndu-se şi simţindu-se aproape de sfîrşitul vieţii sale, hotărî să puie ţara la cale. Bolnav, bolnav, dară grija lui cea mai mare era cum să-şi lase ţara cea mare şi lăudată. Pentru aceasta nu-şi cruţa nici odihna, nici sănătatea. El ştia că lutul lui se va duce acolo de unde a fost luat. Mai ştia că ţara rămîne şi voia ca şi după dînsul să fie spaima spurcaţilor de agareni, gogoriţa păcătoşilor de creştini şi fala legii celei adevărate a lui Isus Christos.

Cunoscînd în Bogdan, fiul său, apucături bune şi înţelegînd dorul de ţară ce-l învăpăia, îl chema în toate zilele şi-l sfătuia. El vedea că sfaturile lui prind bune rădăcini în inima fiului său. Deci, cînd fu aproape a se pristăvi, chemă la dînsul pe mitropolitul ţării, pe toţi episcopii, boierii şi mai-marii oastei şi le zise cu limbă de moarte, stînd pe patul durerilor:

— V-am chemat aici, boieri d-voastră şi sfinţilor părinţi, să vă spun cea din urmă a mea voinţă, şi vă jur pe viul Dumnezeu şi pe preacinstita maica lui, să urmaţi întocmai.

Toţi ştiţi cîte vijelii am întîmpinat în viaţa noastră cît am fost cu toţii. După moartea mea să duceţi hăul şi greul delăduirei cu înţelepciune, cu frica lui Dumnezeu şi cu dreptate.

Oastea să fie totdeauna gata a înfrînge încălcările şi a călca în picioare toate uneltirile unora şi altora, zdrobind pe uneltitorii de rele. […] Crucea să fie ţinută sus, şi aprig război să daţi necredincioşilor ce se închină la lună. Cînd va fi şi va fi, mai bine să vă învoiţi cu turcul, decît cu cei ce se numesc pe sine creştini, iară inima lor e roasă de eresuri şi de pîngărăciune.

Cînd însă şi turcul se va întinde mai mult, atunci mai bine să pieriţi cu toţii pînă la unul luptîndu-vă, decît să cădeţi robi. Cîrmuitor mai bun decît fiul meu Bogdan, nu veţi găsi. Pe el dară să-l alegeţi în locul meu să vă fie domn.

Mitropolitul şi toată adunarea jurară că aşa va fi.

A doua zi trebuia, după voinţa marelui Ştefan, ca încă în viaţă fiind el, să se facă alegerea de domn. Se adunară deci, toţi boierinaşii, isnafurile, oastea şi boierii cei mari în Cîmpul Dreptăţii, ca să aleagă, după datinile străbune, pe domnul lor. Unii ziceau una, alţii alta, şi aşa se ciorovăiau ei acolo.

Cînd, ajungînd la urechile bătrînului domn, împărăcherile dintre noroade şi cum că unii din boierii cei mari bagă zîzanii şi dihonia în popor, porunci la patru slujitori să-l ducă cu pat cu tot în Cîmpul Dreptăţii. Cum ajunse acolo, mulţimea tăcu molcum. Atunci se ridică Ştefan de pe pat, cum putu, îl ţinură doi slujitori, iară el, abia răsuflînd, zise:

— Era să mor, oameni buni, şi era să rămîie nişte boieri nejudecaţi şi fără să le fac dreptate.

Porunci apoi să vie la faţa locului doi boieri. Aceştia, cînd se văzură de faţă cu domnul lor la ceasul morţii sale, o sfecliră. Se vede că ştiau ei ceva. Atunci Ştefan zise unuia:

— Tu ai pierdut steagul în bătălia de la Cosmin.

Apoi, uitîndu-se la celălalt, iarăşi zise:

— Tu scriai cărţi viclene pe la străini îndemnîndu-i să cotropească ţara. Să li se taie capetele aici în vileag.

Porunca domnului se îndeplini numaidecît. Pasămite aceşti doi boieri erau căpeteniile zavistioşilor şi îndemnătorii poporului să nu asculte de graiurile domnului lor.

După ce duse pe Ştefan cu patul lui înapoi la palat, alegerea se făcu după pofta inimei sale. Apoi peste două ore, închise ochii pentru vecie, la anul 1504 de la naşterea lui Christos şi 7012 de la zidirea lumii, într-o marţi, 2 iunie, domnind 47 de ani, două luni şi trei săptămîni şi zidind 44 de mănăstiri şi biserici.

Mult plînseră moldoveni pe acest domn, mare, înţelept şi viteaz, şi astfel bine zice un veneţian carele a văzut cu ochii lui cele spuse mai sus: „El s-a arătat la ceasul morţii, ca şi în viaţă şi în sănătate, totdeodată şi înfricoşat şi înţelept“.

Cenuşa acestui domn s-a înmormîntat în sfînta mănăstire Putna, care e zidită de dînsul, cu toată cinstea şi mărirea cuvenită, şi pînă astăzi este acolo mormîntul lui frumos de marmură, la dreapta în intru bisericei. Iară fiul său Bogdan se urcă în scaunul domniei, călcînd pe urmele tatălui său.

Vestea despre moartea lui Ştefan se duse ca fulgerul şi răzbătu toate ţările. Şi mult îl plînseră creştinii, căci el era reazămul şi ocrotitorul cel mai credincios şi cel mai viteaz al legii noastre celei sfinte.

De atunci şi pînă în ziua de astăzi numele lui se pomeneşte cu laude de toată suflarea de pe pămînt. Românii, după vremi, ziseră:

„Ştefan, domnul Moldovei, a fost viteazul cel mai mare de pe vremea sa. El a învins pe Mateiaş craiul cel lăudat al Ungariei şi a luat de la dînsul munţii Ardealului, care şi pînă astăzi sunt hotarele Moldovei de cătră apus. El, după mai multe biruinţe, a supus Pocuţia şi Podolia, şi mergînd în rînd de bătaie, cum se cuvine, asupra leşilor, a bătut oastea leşească la Cotnar… Toate cetăţile dintre Liov şi Moldova le-a luat de la leşi. Cu Baiazet Ilderim a ţinut două bătăi; în cea dintîi s-a învins; întru a doua l-a bătut, şi după bătaie a făcut şapte movile mari de trupurile turcilor celor tăiaţi. El a supus şi Valachia pînă în Bucureşti…

El a stăpînit Basarabia ce se numeşte acum Bugeac. Cu un cuvînt, el a prea lăţit hotarele Moldovei…”

„După moartea lui Ştefan, poporul îi zicea Sfîntul Ştevan-vodă, nu pentru suflet, că este în mîinile lui Dumnezeu, că el încă a fost om cu păcate, ci pentru faptele sale vitejeşti, întru carele nimeni din domni, nici mai nainte, nici după aceea nu l-au ajuns.“

Pînă şi limbele străine în cursul vremilor, iată ceea ce au zis de Ştefan cel Mare al nostru:

„…O, bărbat vrednic de mirare, cu nimic mai prejos decît voievozii cei viteji de care noi atît ne mirăm, care în vremile noastre, dintre toţi domnii lumii, mai întîi ai repurtat o biruinţă atît de însemnată asupra turcilor! Tu eşti cel mai vrednic după judecata mea, căruia se cuvine să i se dea domnia şi cîrmuirea a toată lumea, şi mai ales vrednicia de voievod al tuturor oştilor împotriva turcilor, după învoiala, hotărîrea şi întărirea tuturor creştinilor, lăsînd pe ceilalţi domni şi împăraţi papistaşi să se tăvălească în lenevire, desfrînări sau în răsmiriţe […]”.

„…Fost-a bărbat ca acela, carele pentru inima sa cea mare, înţelepciunea militărească, ştiinţa lucrurilor de război şi faptele cele norocoase asupra turcilor, ungurilor, leşilor şi a tătarilor, în veci trebuie să se pomenească.” „…Fost-a Ştefan în toată viaţa sa un om preaînsemnat pentru ştiinţa de a ţine pe ostaşi în frîu şi a-i face să asculte de cuvînt, şi pentru faptele războinice cele slăvite; căci dintre toţi vrăjmaşii cu care s-a luat la arme, a ieşit biruitor cu o virtute şi cu o vitejie vrednică de mirare.“ „Ştefan românul, ostaşul cel vrednic de veşnică pomenire, carele cu mărimea şi tăria sufletului şi cu norocul cel bun a [stăvilit] toate năvălirile turcilor, ale tătarilor, ale ungurilor şi ale leşilor, pe care i-au învins cu mari bătălii.“

Iată ce fel a fost Ştefan cel Mare. Cînd numele lui ar fi lăudat numai de pămînteni, calea-valea; dar limbile străine au vorbit de bine de dînsul, mai cu foc decît pămîntenii. Va să zică au ştiut ei ceva şi au cumpănit faptele cele mari ale unui astfel de viteaz. Şi nici că nu gîndim că mănăstirea în care odihnesc oasele acestui fericit bărbat, răpită de lăcomia străină, împreună cu ţinutul în care se afla ea, este pîngărită de limbi vrăjmaşe neamului nostru.

Ar trebui ca nici un român să nu se afle pe faţa pămîntului românesc carele să nu meargă o dată măcar, în viaţa lui, să se închine la acel mormînt. Acesta ar trebui să fie hagialîcul românilor. Toţi cu totul, cu grămada, şi cu frica lui Dumnezeu în sîn să se ducă să îngenunche la mormîntul acesta cu rugăciune ca să insufle şi urmaşilor, adică românilor de azi, a săvîrşi fapte care să rămîie de pomenire la strănepoţi.

---

1. chivernisitor — administrator, conducător, cârmuitor, guvernator. ↩︎
2. împoncișa — a veni în conflict cu cineva sau cu ceva, a fi în dezacord; a se contrazice; a înfige un obiect ascuțit. ↩︎
3. omofor — veșmânt bisericesc în forma unei eșarfe, pe care arhiereul îl poartă pe umeri în timpul serviciului bisericesc. ↩︎
4. sâneață — pușcă primitivă cu cremene. ↩︎
5. zavistie — sentiment de nemulțumire egoistă provocat de situația în societate sau de realizările cuiva; intrigă, pâră. ↩︎
6. cartace — ghiulele mari de tun, din plumb, care explodează imediat după ce ies din țeavă. ↩︎
7. podagră — gută localizată la membrele inferioare, afectând îndeosebi degetul mare al piciorului. ↩︎