[I]

Vlad-vodă Ţepeş avea, o ţiitoare. Casa ei era într-o mahala înfundată şi singuratecă din Tîrgovişte. Nici apele nu simţea pe vodă cînd mergea la dînsa. Căzuse păcatele pe această femeie să placă lui vodă Ţepeş. Acesta avea pentru ea dragostea trebuinţei şi nimic mai mult.

Biata femeie se silea în tot chipul să facă lui vodă pe voie. El priimia toate semnele de iubire ce-i arăta, şi oarecare veselie se arăta pe faţa lui cînd era lîngă dînsa.

Într-una din zile pe cînd îl văzu mai posomorît, vru să-l facă a i se însenina faţa oarecum şi se încumese a-i spune o minciună:

— Măria-ta, ai să te înveseleşti cînd ţi-oi spune o veste nouă!

— Şi ce veste ai să-mi spui?

— A intrat şoricelul în putineiul cu lapte…

— Ce va să zică asta? întrebă vodă rînjind.

— Va să zică, măria-ta, că mă simt îngreunată…

— Astfel de vorbe să nu-mi mai trăncăneşti!

Muierea ştia cum se pedepsesc minciunile la vodă Ţepeş şi voia să se arate acum că drept spusese:

— Aşa este, măria-ta, cum zisei.

— Aceasta n-are să fie, răspunse vodă, încruntînd sprîncenele.

— Şi dacă ar fi, nădăjduiesc că măria-sa se va bucura, cuteză a mai zice femeia.

— Ţi-am spus că aceasta n-are să fie! Îi zise vodă răstit, bătînd din picior. Îţi voi arăta că nu va fi!

Şi scoţînd paloşul, îi spintecă burta de sus pînă jos ca să vază dacă a spus drept ori a minţit. Pe cînd trăgea de moarte, vodă îi zise:

— Vezi că n-are să fie!

El ieşi, iar dînsa rămase dîndu-şi sufletul în chinuri de durere, pentru că a fost spus o minciună voind să-şi înveselească iubitul…

[II]

A fost odată nişte vremuri foarte, dară drept. Pe hoţi, pe mincinoşi şi pe leneşi nu-i putea suferi. El făcu tot ce putu spre a conceni ăst soi de oameni din ţară. Şi de-ar fi domnit mai lung, spun că era să ajungă ca să cureţe pămîntul de nişte asemenea iasme şi poate să şi facă să nu se mai nască altele asemenea loruşi. Dară aş! unde este norocul ăla?

Pe vremea aceea un neguţător din cetatea Florenţa în Italia mergea la ţara lui, cu multe scumpeturi nestimate şi cu o mare sumă de bănet. El trebuia să treacă prin Tîrgovişte, pentru că acolo era scaunul domniei pe vremea aceea. Şi fiindcă auzise pe turci spuind ce păţiseră din mîna lui Vlad-vodă Ţepeş, el credea că românii sunt nişte căpcăuni, sau cel mai puţin nişte tîlhari de codru.

Cum ajunse în Tîrgovişte se duse drept la vodă, cu un dar bogat, şi-i zise:

— Măria-ta, ursita m-a dus să trec prin ţara pe care o stăpîneşti măria-ta, cu tot avutul meu, agonisit printr-o muncă jidovească de mai mulţi ani în părţile răsăritului. Ţara aceasta este creştinească. Şi ca să nu se zică în Apus, unde mă duc, că un creştin a fost jefuit de creştini, după ce a fost scăpat cu faţa curată de iataganul păgînilor, cu genuchi plecate rog pe măria-ta să te înduri a-mi da cîţiva slujitori ca să-mi fie de pază pînă voi pleca.

Vodă, iute ca focul cum era el, încruntă sprîncenele cînd auzi cererea ce i se face şi zise:

— Ţine-ţi darul, creştine. Eu îţi poruncesc să-ţi duci tot avutul pe oricare din maidanuri, pe oricare din uliţe, la verice (sic!) răspîntie ce ţi se vor părea mai singuratice şi mai dosnice, şi acolo să-l laşi pînă dimineaţa fără paznici, fără privighetori. Şi de ţi se va întîmplă vro pagubă, eu sunt răspunzător.

Nu era de glumit. Porunca lui vodă trebuia să se îndeplinească, că era foc şi pîrjol.

Florentinul, cu inima îngheţată de frică, se supuse poruncii. Toată noaptea nu dormi de grije şi de îndoială. A doua zi negustorul îşi veni în fire cînd îşi găsi avutul precum îl lăsase. Se uita şi parcă tot nu-i venea să crează. Merse deci la vodă şi-i spuse că tot avutul lui l-a găsit neclintit şi, lăudîndu-i ţara, spuse că asemenea lucruri n-a văzut în nici o ţară din cîte a străbătut, deşi călătoreşte din tinereţe.

— Cît face darul ce mi-ai fost adus? întrebă vodă.

Neguţătorul se cam cîrmea şi se cam codea a spune. Vodă stărui. După ce află preţul, plăti pînă într-una vodă, apoi îi zise:

— Spune pe oriunde vei merge ce-ai văzut în ţara mea.

[III]

Era Vlad-vodă Ţepeş om cu doxă la cap şi-i plăcea rînduiala, nevoie mare. Unde să fi văzut el vrun ostaş desmăţat, cu ţoalele puse pe dînsul ca cu furca? Tiii! că era stingere! Lui îi plăcea să vază pe oameni curaţi şi dichisiţi, ştii spilcă! Nu se stăveau pe lîngă dînsul oameni de cei care se tot încurcă de toate alea şi-s mototoli la lucru. Mai cu seamă cînd vedea cîte vro desmîţătură ori destrăbălătură, se făcea foc şi pară. Într-una din zile întîlni un ţăran, carele avea o cămaşe scurtă. I se vedeau iţarii lipiţi pe picioare şi se cunoştea cît de colo tiparul coapselor şi al ţurloaielor. Se oţărî măria-sa cînd îl văzu aşa, cît un lucru mare. Şi porunci numaidecît să-l cheme.

— Însurat eşti tu, măi creştine? îl întrebă vodă.

— Însurat, măria-ta.

— Nevastă-ta trebuie să fie d-alea de care tînjeşte pămîntul sub dînsa. Cum de să nu mi-ţi facă ea cămaşe care să-ţi acopere pulpele? Nu este vrednică a trăi în ţara mea! Să se dea pierzării!

— Mila măriei-tale, dară eu sunt mulţumit de dînsa, am găsit-o acasă şi este cinstită.

— Vei fi mai mulţumit cu alta; tu te vezi a fi om de omenie şi harnic.

Doi slujbaşi trimişi de vodă aduse pe biata femeie cu nepusă masă. Vodă porunci de o trase în ţeapă. Apoi aducînd o altă femeie o dete in căsătorie bărbatului rămas văduv, după ce ii arătă ce păţise femeia dintîi, şi spuse şi pentru care pricină căzuse peste dînsa urgia domnească cea neîmpăcată.

Spun, măre, că această femeie lucra de n-avea vreme nici să mînce. Îşi punea pîinea pe un umăr şi sarea pe altul şi aşa lucra. Se silea, biet, să-şi facă bărbatul mai mulţumit decît cu muierea dintîi, ca să nu cază în urgia lui vodă. O fi izbutit?

Bine că nu domneşte şi in zilele noastre vrun Ţepeş, căci multă cheltuială de ţepe ar avea să facă, ţepe de care să scape pămîntul de trintoriţe sub care tînjeşte locul unde şed ele.

[IV]

-Erau nişte timpuri în care pentru orice crimă, judecat-nejudecat, se da pierzării omul. Bine că suntem departe de nişte asemenea timpi. Bine că s-au dus ca să nu se mai întoarcă. Bine că am ajuns să fim, povestea ăluia, cu judecata, iar nu cu lopata.

Nişte boieri răzvrătitori, din porunca lui Vlad-vodă Ţepeş, fură puşi în ţeapă. După cîtva timp aducîndu-şi aminte vodă de dînşii, pofti să meargă la faţa locului ca să se încredinţeze cu inşişi ochii lui cum au fost pedepsiţi. Poate c-o fi voit să vază dacă cunoaşte pe mulţi din ei. Pe lîngă vodă mai era şi alţi boieri din cei rămaşi credincioşi domnului lor. Unul din aceşti boieri, ori că era şi el amestecat în boclucul ce făcuse cei ucişi, sau că era rubedenie cu careva din ei, şi ca să nu se dea de gol că mila i-a cuprins sufletul, ori că i s-a muiat inima, se încumese a zice:

— Măria-ta, te-ai coborît din palat. Acolo aerul este curat, aci jos este smreduit. Mirosul cel greu să nu-ţi supere sănătatea.

— Vrei să zici că pute? întrebă vodă, întorcîndu-se iute către dînsul şi ţintind căutăturile asupră-i.

— Aşa, măria-ta, şi ai face bine să te depărtezi de un loc care poate să fie vătămător sănătăţii unui domn carele voieşte binele supuşilor săi.

Pasămite vodă pătrunsese în ascunsurile inimii acestui boier, sau ca să astupe gurile celorlalţi, strigă:

— Slujitori! O ţeapă de trei ori mai lungă decît toate cele ce vedeţi să-mi f ăuraţi numaidecît, ca să puneţi într-însa pe jupînul ăsta, ca să nu mai simţă putoarea de jos…

Se rugă de iertăciune bietul boier, dete în genuchi; vru să-i sărute mîinile pe amîndouă părţile… Totul fu în deşert. După un scurt timp se zvîrcolea într-o ţeapă mai naltă decît toate şi gemea şi se văieta de ţi se sfîşia rărunchii.

[V]

Un venetic de călugăr grec, ca mulţi ce de curînd începuse a cutreiera ţara, ce-i căşunase lui pe un biet preeot de mir român, om drept şi cu frica lui Dumnezeu, că-l clevetea cît îi lua gura. De cîte ori se întîlneau, se luau la cuvinte, şi se încingea între dînşii o filonichie cam înfierbîntată. Călugărul grec prostia pe preot şi cartigorisea pe români. Preotul îi răspundea:

— Dacă ţi se par românii proşti şi nedegroşiţi, de ce nu te duci în ţara ta, la caţaonii tăi cei supţiri şi pirpirii? Cine te-a adus oare sau cine te-a chemat de ai căzut ca rîia pe capul nostru? Ajungînd şi la urechile lui vodă vestea despre aceşti doi clerici, măria-sa Vlad-vodă Ţepeş pofti să-i vază şi îndată porunci ca în cutare zi să se afla la palat.

La ziua anumită ei veniră. Pe unul l-a primit într-o cămară, iară pe celălalt într-alta. Călugărul grec se umfla în pene şi se mîndrea că l-a chemat vodă. Vezi că nu ştia că era chemat şi preotul mirean. Acesta se minuna şi se crucia cum de aflase vodă de dînsul şi-şi pusese în gînd ca de cumva îl va găsi în niscaiva toane bune să puie o vorbă şi pentru poporenii săi. Vodă voi însă să le ispitească inimile şi să le cunoască cugetele, căci măria-sa era un mehenghiu de om întru acestea. Intrînd în cămara unde era grecul, măria-sa îl întrebă:

— Cinstite părinte, cutreieri ţara mea pentru trebile bisericii. Ai avut prilej să vorbeşti şi cu bun şi cu rău, şi cu bogat şi cu sărac. Spune-mi rogu-te, ce zic oamenii despre mine?

La o astfel de întrebare, călugărul socotea că a pus mîna pe chilipir. Şi cu o vulpenie pe care numai un grec este în stare să o întrebuinţeze, răspunse cu un grai mieros şi prefăcut:

— Mărite doamne, de la un capăt al ţării la celălalt, toată lumea binecuvîntează numele măriei-tale. Ea este mulţumită de măria-ta. Spune că aşa domn bun n-a mai stat de cînd este Ţara Românească. La care eu adaug că un lucru îţi mai trebuieşte: adică să cauţi mai blînd şi să-ţi reverşi milostivirile tale către nevrednicii robi ai mărieitale cari vin din părţile locurilor sînte şi să le dai ajutor ca să poată aduce mîngîiere la nenorocirile ce bîntuie pe călugării acelor sînte lavre din partea păgînilor. Şi atunci numele măriei-tale îl vor încununa îngerii cu slavă nepieritoare.

— Minţi! nemernicule ca o cutră ce eşti! strigă vodă răstit şi încruntînd din sprîncene.

Se vede că ştia el ce ştia; căci şi zicătoarea spune că soarele de e soare şi tot nu poate să încălzească lumea toată. Şi deschizînd uşa zise slujbaşilor ce stau de pază:

— Slujitori! Această fiinţă vicleană şi netrebnică cu moarte să se omoare.

Porunca lui vodă se împlini numaidecît. Călugărul fu tras în ţeapă.

Intrînd şi la preotul de mir, care nu ştia nimic din cele ce se întîmplase, vodă îl întrebă şi pe dînsul:

— Spune-mi, părinte, ce zice lumea de mine?

— Ce să zică, mărite doamne? Iacă poporimea de la ţară pînă acum n-a cîrtit de fel. De curînd însă a început a te blestema pe toate cărările, zicînd că nu le mai împuţinezi podvezile ce au apucat de la domnii de dinaintea mărieitale.

— Adevăr ai grăit, îi zise vodă cu grai îmbunat. Mă voi gîndi la aceasta. Tu să fii duhovnicul curţii mele de aci înainte! Mergi în pace.

[VI]

Povestea spune că pe vremea lui Vlad-vodă Ţepeş se înmulţise leneşii, nevoie mare. Ca să trăiască trebuia să mănînce; căci nemilostiva burtă cerea. Şi ca să mănînce umblau în prosteală. Cerşiau şi cu cerşitul trăiau fără să muncească.

Dacă vrun sghimboiaş de om, căruia îi place să sghimboişească şi să se amestece în toate alea ca pătrunjelul, dacă vrun om, cum zisei, întreba pe cîte vrunui din aceşti cerşitori de ce nu lucrează şi ei ceva, unii răspundeau:

— Dară nu umblu toată ziua? Însă dacă nu găsesc de lucru, ce sunt eu de vină?

Unora ca acestora sghimboiaşul le da în nas cu zicătoarea: „Mă duc să mă bag la stăpîn, dar-ar Dumnezeu să nu găsesc“. Alţii iarăşi găseau nod în papură că: cojocarul îşi scoate ochii toată ziua şi noaptea, şi cînd colo nu se alege cu nimic; croitorul munceşte toată viaţa şi agoniseala lui este cît o umbră de ac; pantofarul se cocoşează şi se gheboşeşte pînă îmbătrîneşte şi cînd moare tot cu talerul îl îngroapă… Şi astfel potriveau ei cîte vrun cusur pentru toate meseriile.

Ajungînd la urechile lui vodă, şi văzînd şi însuşi cu ochii mulţimea de calici, mai toţi oameni buni de muncă, se luă de gînduri: „Numai prin sudoarea feţei sale spune la carte, că-şi va agonisi omul cele spre hrana sa“, îşi zise Vlad-vodă. „Aceşti oameni trăiesc din sudoarea altora. Prin urmare sunt nefolositori omenirii. Aceasta e un fel de tîlhărie. Tîlharul de codru, ce e drept, îţi cere punga. De eşti mai iute de mînă şi mai voinic, scapi de el. Aceştia însă îţi ia avutul cu încetinelul şi cu milogire, dară îţi ia mereu. Aşadar sunt mai răi decît furii. Să se stîrpească ast soi de oameni din ţara mea!“

Şi după ce se mai răsgîndi, porunci să se dea sfară în ţară ca la o zi anumită să se adune toţi cerşitorii laolaltă, că are să le împartă vodă cîte un rînd de haine şi să le dea o masă înfricoşată.

La ziua otărîtă gemea Tîrgoviştea de mulţimea calicilor ce venise. Slujitorii domneşti le împărţi cîte un rînd de haine noui; apoi îi duse în nişte case mari unde erau pregătite mesele. Se minunară cerşitorii de dărnicia lui vodă şi vorbiau între sine:

— Adevărat milă domnească!

— Tot din spinarea poporenilor este şi astă pomană! Nu care cumva că dă vodă ceva din punga lui?

— S-a schimbat, vodă, mă, nu mai este cum îl ştiţi voi!

— Lupul părul îşi schimbă, dară năravul ba.

Se puseră la masă. Aci, ce să vezi dumneata? Bucate ca la masa domnească. Vinuri tot d-alea bunele, ce te culcă la pămînt.

Traseră calicii un pui de chef de se duse pomina. Mîncară şi băură cu lăcomie. Cei mai mulţi se îmbătară de dedeau pe brînci. Tocmai cînd li se amestecă limbile, cum se zice, şi nu se înţelegeau între dînşii, odată se pomeniră cu foc de patru părţi. Vodă poruncise slujitorilor să puie foc casei. Dară năvală la porţi ca să iasă, însă porţile erau zăvorite. Focul înainta, vulvoarea se ridica în sus ca nişte zmei înflăcăraţi. Ţipete, chiote, vaiete ieşiau din gurile tuturor cerşitorilor închişi acolo. Dară unde vrea să ştie văpaia ceva de plîngerile oamenilor? Se aruncau unii asupra altora. Se îmbrăţişau. Cereau ajutor. Dară nu era urcche omenească care să-i asculte. Începură a se zvîrcoli în chinurile vulvotaiei ce-i învăpăia. Fumul înăbuşi pe unii. jăratecul făcu scrum pe alţii, flăcările pirjoli pe cei mai mulţi. Cînd se potoli focul nu mai era suflet de om viu.

Şi credeţi că s-a stîrpit neamul calicesc? Fugiţi de-acolo; nu mai credeţi toate fleacurile! Căutaţi în giuru-vă şi vă încredinţaţi. Astăzi chiar nu este vremea mai brează decît atunci. Cerşitorii se vor sfîrşi odată cu lumea.

[VII]

În vremea de demult, pe cînd domnia în ţară vodă Vlad Ţepeş, un neguţător ce se afla in călătorie pre la noi, puse de se strigă pe răspîntii că a fost pierdută o pungă cu o mie de lei. El făgăduia o sută de lei celui ce o va găsi şi i-o va aduce. Nu trecu mult şi un creştin, om cu frica lui Dumnezeu, cum se aflau românii pe vremea lui Ţepeş-vodă, se arătă dînsului şi-i zise:

— Jupîne negustor, mergînd pre cale, la întorsura răscrucilor de din dosul pescăriilor, am găsit punga aceasta.

Eu dau cu socoteala că a dumitale trebuie să fie, deoarece am auzit strigîndu-se că ai fi pierdut o pungă cu bani.

— Adevărat, a mea este, şi-ţi mulţumesc că mi-ai adus-o. Apucîndu-se negustorul să numere banii, se frămînta cu mintea cum ar face să nu dea suta de lei cea făgăduită. După ce numără banii, la care se uita omul cu mirare, văzînd ce face, îi puse la loc în pungă, şi zice celui ce îi o adusese:

— Am numărat, dragul meu, banii şi am văzut că d-ta ţi-ai oprit făgăduiala. În loc de o mie de lei, am găsit nouă sute. Şi bine ai făcut, căci era dreptul dumitale. Iţi mulţumesc încă o dată că m-ai cortorosit de ananghia în care era să caz, şi Dumnezeu să te ţie.

— Jupîne negustor, răspunse creştinul, rău şi fără cale zici d-ta că-ţi lipseşte din pungă o sută de lei. Eu nici n-am dezlegat-o măcar să mă uit într-însa şi nici că ştiu cîţi bani sunt într-însa. Cum am găsit-o, aşa ţi-am adus-o.

— Îţi spusei, mai zise neguţătorul, cu grai scurt şi cam în dodele, că am pierdut punga cu o mie de lei; tu mi-ai adus-o numai cu nouă sute. Asta e! Dacă voi mai mult, nu pot da. Şi apoi cînd e la cea de pe urmă, dă jalbă şi mă trage la carvasara.

Omul se roşi pînă în albul ochilor de ruşine, cînd văzu că îl şi bănuieşte, îl şi marţafoieşte. Nu mai zise nici pis, ci ieşi luîndu-şi rămas bun şi se duse drept la vodă de se tîngui:

— Măria-ta, zise el, nu mi-e de suta de lei cea făgăduită, ci mi-e mai mult că mă bănuieşte a nu fi om de omenie, cînd eu ştiu că am fost curat ca argintul lămurit şi nici prin gînd nu mi-a trecut măcar să mă ating de al altuia.

Vodă pricepu tertipurile neguţătorului, căci era un mehenghiu de om şi porunci să i-l aducă. Fiind de faţă şi jeluitorul şi pîrîtul, vodă ieşi la judecată. El ascultă şi pe unul şi pe altul. Şi punînd vorbele ambilor în cumpăna dreptăţii, văzu în care parte bate. Apoi, uitîndu-se ţintă în ochii neguţătorului zise:

— Jupîne negustor, la curtea mea nu se ştie ce este minciuna. Ea este prigonită crîncen. Tu ai pierdut o pungă cu o mie de lei şi ai găsit cu cale să pui să se strige pe la răspîntii. Punga ce ţi-a adus creştinul ăsta era cu nouă sute de lei. Lucrul era învederat că aceasta nu era punga ce tu ai pierdut. Cu ce drept ai priimit-o? Să dai dară punga înapoi omului ce a găsit-o, şi să aştepţi pînă ţi se va găsi punga ce tu ai pierdut. Iară tu, creştine, adaose vodă, întorcîndu-se către tînguitor, să păstrezi punga pînă ce se va arăta cel ce a pierdut-o.

Aşa se şi făcu căci nu era chip să se facă într-altfel. Vlad-vodă Ţepeş judecase. Neguţătorul o păţi şi se căi toată viaţa lui de fapta cea neomenoasă ce săvîrşi. Ce să zici? Nu e după cum vrea omul, ci după cum vrea Domnul. Voind a păcăli pe cel ce îi găsise punga, se păcăli însuşi pe sine.