I

Mircea-vodă cel Bătrîn, în domnia sa cea lungă, înzestrase ţara cu multe aşezăminte bune. După moartea sa, rudele lui, pînă la al nouălea neam, toate voiau să pună mîna pe cîrma ţării. Pînă şi copiii săi din flori alergau după domnie. Ca să ajungă a-şi împlini pofta inimii lor, se mîncau între dînşii ca cîinii, unelteau fel de fel de zîzanii, de viclenii şi de fărădelegi. Şi de unde pînă aci poporul alegea pe domn şi domnia era pe viaţă, ajunsese biata domnie să se dea în tărbăceală cînd de unguri, cînd de turci, cînd unii năzuiau la aceştia, iar alţii la ceilalţi.

Aceste uneltiri ale poftitorilor de domnie aduseseră împărăcheri între noroade. Boierii cei năimiţi, folosinduse de împrejurări, trăgeau toată spuza pe turta lor, îndemnînd pe domnii cei mai slabi de îngeri să arunce fel de fel de asuprele pe biata ţară.

Poporul de la ţară, sărăcit de lăcomia apucătorilor, sta cu mîinile încrucişate şi se uita la cei ce se certau pe domnie, cum îşi scoteau ochii şi se surghiuneau unii pe alţii. El aştepta dreptatea şi nu ştia de unde avea să-i vie. Tîrgoveţii pîndeau cu botul pe labe prilejul cînd să le vie bine, la vro schimbare de domnie, să ia cîte două şi trei preţuri pe marfa ce va vinde la curte ori la părtinitorii noului domn, ca apoi şi ei să fie supuşi la dăjdii grele. Birurile şi alte angarale ce plătea biata opincă numai era: dijma oilor, a rîmătorilor, a albinelor, găletăritul, vinăriciul, dijmăritul, cositul fînului, lemne, adusul fînului, podvoade şi altele.

Vlad-vodă, poreclit Dracula, unul din fiii bunului Mircea, după ce urcă treptele tronului, puse umărul bărbăteşte spre a îndrepta oarecum lucrurile şi a da ţării vîrtoşia străbună.

Dară subt următoarele domnii relele se adăogiră şi poporul căzu într-o toropeală sor cu moartea. Pe acelea vremi era lucru mare cînd ştia cineva să slovenească ori să îndruge două-trei buchi. Starea de propăşire a ţării de pe acele vremi bătrîne se poate judeca cu lesnire, ştiindu-se că toate tocmelele ţării, ale domniei şi ale tutulor poporenilor se săvîrşeau printr-un aldămaş de unul sau două pahare de vin. De acolo a rămas acest obicei şi pînă în ziua de astăzi prin satele şi tîrgurile noastre. Şi chiar mai tîrziu, sfaturile cele mai de taină, unii din domni le ţineau în celarele unde se păstrau vinurile. Preoţimea de mir, biet, apăsată ca şi poporenii, era singura care propovăduia Evangelia Domnului şi era făcătoare de pace între fraţi, potrivit cuvîntului Mîntuitorului. Ea suferea cu poporul, suspina cu dînsul după dreptate, căci tagma preoţilor de mir era supusă mai la aceleaşi biruri ca şi tagma breslaşilor, şi se întăriau în credinţă unii pe alţii, citind şi pocitind psalmii lui David şi povestind vieţile sfinţilor. Atîta ştiau ei pe atunci, atîta făceau; căci în acestea se mărgineau toată ştiinţa lor.

Călugării greci cutrierau ţara şi, cu şoşele cu momele, cu graiuri din scriptură, iară în inimă cu duhul iubirii de argint, amăgeau pe cei lesne crezători. Ei se tîrau din loc în loc, furişindu-se ca şerpii pe lîngă cei avuţi şi le storceau bani, ori vînzîndu-le oase păcătoase, ori picioare de măgar, sau mijlocindu-le, cerşiau ca să se ajute locurile sînte cari, ziceau ei, au căzut în puterea turcului. Sub vălul unei cucernicii şi al unei smerenii prefăcute, duhovnicia şi pe siriman şi pe văduvă, şi le scotea pînă şi bucăţica din gură pentru iertarea păcatelor lor. Cu astfel de uneltiri mişeleşti şi altele pe care ar fi lung a le mai înşira, aceşti creştini mincinoşi, lupi îmbrăcaţi în piele de oaie, îşi agonisiră de pe la unii cîte o sfoară de moşie, de pe la alţii cîte o bucată de pămînt, şi de pe la mai mulţi cîte o căscioară, vii, livezi, păduri pentru mîntuirea sufletelor lor şi spre adăpostirea adevăraţilor creştini asupra cărora ridicase goană păgînii…

Acestea erau numai vorbe. Dară în cele de pe urmă se cunoscu că aceşti precupeţi de cele sînte îşi făcuseră nişte stări foarte mari. În pungile lor se vărsau sudoarea nemernicilor şi a sirimanilor, precum se varsă rîurile în mare. După ce avură cuprinsuri nemărginite, începură a scornoci fel de fel de hainlîcuri, în numele lui Christos. Acestea le mai înmulţi o toană veniturile. Boierii cei năimiţi se luară după dînşii şi unde mi-ţi începură a turna ca ploaia dăjdiile pe spinarea bietului ţăran. Amîndouă aceste tagme împinseră pe domnii cei mai moi de suflet a da hrisoave unul mai apăsătoare decît altul, şi tot în folosul lor, pînă ce aduseră ţara în sapă de lemn.

Şi de-ar fi făcut încai ceva şi pentru biata ţară cu atîtea avuţii adunate de la dînsa, cale-vale; dară ei nici că se gîndiră la aceia ce i-au priimit cu dragă inimă şi cu braţe deschise, ba încă îi ponosia pe toate potecile; iară veniturile atîtor namestii trecea Dunărea şi se încuibau în buzunările unor mişei ca şi dînşii. De aceea şi poporul îi porocli zicîndu-le draci negri şi lupi în piele de oaie. Ungurii venetici, prin dreptul de cuscrenie, puseră mîna pe cîrma Ardealului, Banatului şi altor ţinuturi, tot ale românilor şi locuite de ei. […]

Şi de unde românii erau stăpîni pe locurile lor, ajunseră iobagi (robi) adecă slugă la dîrloagă. Aceasta se făcu cînd de voie, cînd de nevoie; cînd cu momeli şi cînd prin silă, căci sila nu cunoaşte lege. Abia, abia după multe răscoale dobîndiră voie de a se putea strămuta de la un sat la altul.

Nu era destul românilor ardeleni asuprirea de la nemeşii ungureşti, o altă asuprire căzu asupra capului lor. Papii catolici le lua dijmă şi din ce bruma le mai rămînea din hrăpirea nemeşilor. Ba încă voia cu dinadinsul să-i şi papistăşească.

Pe vremea aceea papii aveau mare putere asupra Apusului şi cătau cum să-şi dobîndească şi Răsăritul. Toţi împăraţii şi craii ascultau de cuvîntul Papei. El avea pe la curţile tutulor împăraţilor popi d-ai lui duhovnici. Aceştia îi destăinuiau tot ce auziau de pe la craii şi împăraţii, fiii lor de ispovedanie. În slujbele mireneşti cele mai însemnate ale împăraţilor se aflau arhierei şi episcopi d-ai Papei. Şi fiindcă Papa mijlocia de-a întra în asemenea slujbe, ei îi trimeteau cărţi, prin care îi spuneau toate tainele împărăţiei pe unde slujiau.

În scurt, Papa ajunsese să ştie cele mai mici ascunsuri ale inimii împăraţilor şi ale ţărilor lor. Şi cînd poftia cîte ceva de pe la dînşii, pe unii îi ameninţa, pe alţii îi lăuda şi îi îndemna să facă voia lui, iară altora le trimetea ajutoruri în bani. Cum am zice, Papa şi călugării lui papistaşi mai mult se îngrijau de cele lumeşti decît de cele bisericeşti. Colea umbla cu şotia, dincoace cu simonia şi prin alte părţi cu afurisaniile şi blestemele cele spăimîntătoare; numai voia lui să se facă.

Iancu Corvin, un român papistăşit, şi fiul său Mateiaş, prin vredniciile şi vitejiile lor împotriva turcilor cari ameninţau Ungaria, ajunseră să se urce pe scaunul crăiei ungureşti.

Spun că aceşti crai, deşi lepădaţi de lege, avură oarecare grijă de românii ardeleni. Ei nu ştiau altfel cum să facă decît a înnemeşi mulţi români. Aceştia făcură românilor mai mult rău decît bine. Ei asupriră şi mai şi pe fraţii lor şi apoi se făcură unguri, ca să scape de ponosul că s-ar trage din ţărani. Şi ca să fie şi mai unguri, ei se şi papistăşiră.

Craiul Mateiaş, se zice că pentru aceea voia să aducă la coroana ungurească şi pe românii din Ţara Românească şi pe cei din Moldova, ca să fie toată românimea laolaltă şi atunci să întemeieze o craie românească. Nu se ştie însă întrucît pot fi aceste adevărate. Tot ce se ştie lămurit e că ungurii se amestecau în trebile ţărilor şi vîra zîzanii, cînd prin papii ce trimeteau ca să papistăşească pe români şi pe moldoveni, cînd prin oaste, ajutînd pe unii domni a se urca în scaunul ţării. Dară românii nu voiră nici în ruptul capului să se lase de legea lor cea adevărată, carea, ca o maică bună, îmbrăţişa pe toţi deopotrivă şi da harul său tutulor credincioşilor fără părtinire. […]

Aceştia însă, [românii] blînzi cum i-a lăsat pe ei Dumnezeu, şi smeriţi (modeşti), tăceau şi făceau. Nu ascultau la bîrfelile lor, dară urau din fundul inimii viclenia şi trufia ungurilor. Ce să zici? Aşa este croită lumea asta de la făptuirea sa şi aşa va rămînea! Cel ce este bun de gură, asupritor şi neluător în seamă, dă drepturile altuia, este bine văzut şi pus în capul bucatelor, cum se zice, iară cel smerit, deşi ascuţit la mai minte, însă cu crucea în sîn, totdauna este dat după uşă şi puţin socotit. Adecă cum se spune zicătoarea: „Obraznicul mănîncă praznicul“!

Turcii, prin cuceririle lor, ajunseseră a fi spaima lumii. După ce multe lumi sălbatece din fundul răsăritului îmbrăţişară credinţa mahometană, veniau acum să-şi întinză cuceririle şi-n apus, prin foc şi sabie. Ţinta lor era să facă prin silă pe toată lumea să primească credinţa lor cea deşeartă. Silinţele împăraţilor creştini de-a opri drumul acestor sălbateci fură nimicite. Numărul turcilor creştea şi se crezu într-un rînd că tot Răsăritul se deşertase de locuitori şi năpădise asupra Apusului spre a-l năbuşi. Aceşti sălbateci nu mai cunoşteau hotar. Nelegiuirile nu mai aveau nici un frîu. Ei nu ştiau ce va să zică cuvîntul adevărului prin care să întoarcă pre oameni la credinţa lor. Ei ştiau să facă prin spaimă, prin silă şi prin sabie şi foc, ceea ce creştinătatea încerca a face prin blîndeţe, pace, dragoste, milostenie şi curăţie. Ce să zici? Erau în luptă Coranul cu Evangelia.

Iuţeala cu care înaintau aceşti vrăjmaşi înverşunaţi ai lui Christos şi ai omenirii, zăpăcise pe toţi. După ce îngenunchiase toate neamurile din jurul nostru, le căşunase pe ţărişoarele noastre, Ţara Românească şi Moldova.[…] Piepturile românilor stătură împotriva curgerii groaznice a acestui rîu de fiare sălbatice, ca un zid de cremene de care se zdrobi puterea cea nemăsurat de mare a turcilor. […] Apusul fu izbăvit. Bieţii români se împuţinară, însă rămaseră neîngenunchiaţi. Restriştea ce avu Ţara Românească o avu şi Moldova. Pare că era un făcut! Orice păcate cădeau pe vreuna din aceste ţări surori, cealaltă nu putea fi scăpată de ele. Cînd se scornocia vreun rău într-o ţară, trebuia să se aştepte a năpădi acel rău şi pe ţara suroră. Cu un cuvînt, ele împărtăşiră şi bunele şi relele sale deopotrivă. Toată deosebirea fu că scaunul domnesc în Moldova era moştenitor, pe cînd în scaunul Ţării Româneşti, domnii se urcau prin alegere. Răul cel mai mare fu că unii din domnii acestor ţări poftiau a cotropi pămînturile celuilalt şi pornia oaste asupra ţării. Vărsările de sînge frăţesc multă pagubă şi stricăciune mai făcură acestor ţărişoare. De-ar fi stat românii şi moldovenii coastă lîngă coastă şi s-ar fi bătut cu vrăjmaşii ce-i înconjurau, o! atunci de mult s-ar fi schimbat lucrurile şi românii ar fi fost departe. Pronia cerească le-a scăpat de pieire.

II

Multe şi nenumărate sunt rînduielile lui Dumnezeu pe lumea noastră. Ele sunt necuprinse de mintea omenească. De aceea să nu cîrtească cineva cînd ne dă cîte o furtună, năpustindu-se asupra unui oarecare ţinut. Căci lucrul care la ochii minţii noastre se pare o pagubă, el este spre folosul al chiar locului aceluia, unde se întîmplă acel lucru.

Drept este că furtuna dezrădăcinează şi prăvăleşte pe unii copaci mari, dară aceşti copaci trebuie să fie putrigăioşi, scorburoşi, care nu lasă pueţii de pe lîngă dînşii să se dezvolteze. Căzu putrigaiurile, însă zece alţi pomişori sănătoşi şi vînjoşi se ridică împregiurul tulpinei sau a răgăliei răsturnată de furtună. Sgîţiiturile ce aceeaşi furtună aduce copacilor celor sănătoşi face iarăşi ca pămîntul de pe lîngă dînşii să se afineze, prin ruperea firicelelor celor supţiri de rădăcini. Aceasta este silită să dea alte firicele mai harnice, care să se înfigă mai cu lesnire în pămîntul afinat şi să aducă copăcelului un nutreţ mai îndestulător, iară acesta să crească mai în voie şi să dea roade mai frumoase.

Aşa sunt rînduielile lui Dumnezeu pe lume şi peste omenire.

După atîtea fărădelegi săvîrşite de boierii cei năimiţi şi de unii din domnii neamului, parte din români se putrigăiseră. Lăstarii cei tineri nu se puteau dezvolta. Ţărănimea se moleşise sub povara dăjdiilor şi podvezilor. Le trebuia o furtună care să-i sgîţîie puţintel, să-i clătească şi să facă lucrarea orînduită la asemenea împregiurări. Ea veni. Acea furtună fu domnia lui Vlad-vodă Ţepeş.

Acest domn fu născut şi răsfăţat în leagăn de mătase, leagăn domnesc. El fu trimis din fragedă vîrstă pe lîngă sultanul Amurat II la 1438, cu fratele-său cel mare, ca zălog. Tată-său, Vlad-vodă Dracula îi trimisese ca să arate sultanului că cele legate între dînşii se vor ţine cu sfinţenie. La 1443 însă fură înapoiaţi tatălui lor. La 1446 Dan-vodă goni din scaun pe Dracula-vodă cu ajutor de la unguri şi de la moldoveni, şi se pune el domn. Acesta, prinzînd în luptă pe Vlad-vodă Dracula, îi tăie capul lui şi fiiului său cel întîi născut. Prigoni cu mare urgie pe tot neamul acestuia şi ucise pe toţi pe cîţi putu pune mîna.

Aşijderea făcu ai cu toţi boierii şi oamenii ce ţineau cu Dracula-vodă. Vlad, al doilea fiu al Drăculei-vodă şi cu fraţii săi cei mai mici, pre nume Radu şi Mircea, scăpară ca prin urechile acului de această urgie şi fugiră la turci.

Pe vremea aceea Ţarigradul era ceea ce este astăzi Parisul. Cine nu mergea să vadă Ţarigradul, nu era om cu vază în lume, nu era procopsit şi nu era bun de nimic, dacă, mai cu seamă, nu-şi împodobia şi mintea cu toate păcatele lor şi nu se obicinuia cu toate năravurile cele rele ale ţarigrădenilor.

După coprinderea acestei cetăţi de către turci, Vlad-vodă trăi într-însa mai mult timp. El învăţase bine limba turcească şi pe cea grecească. Din firea lui cam tutuit, se făcuse posac ca un turc. Mila nu mai găsia loc în inima lui; şi cînd apuca să urască pe cineva, apoi îi purta sîmbetele pînă ce punea două mîini pe piept.

De la greci învăţă iară a fi viclean, prefăcut şi dispreţuitor. El nimic nu mai iubia pe lume. Atîta timp fiind în pribegie, dorul lui era numai pentru ţară şi tot cugetul lui era cum s-o scape de relele ce năpădise peste dînsa. Fiind încă la Ţarigrad, primia adesea de pe la cunoscuţii săi din ţară ştiri care de care mai triste; şi acestea îi împietria inima şi mai cumplit. El aflase cum omorîtorul tatălui şi fratelui său căta să cureţe de pe faţa pămîntului pînă şi cea mai mică urmă de-a neamului său, şi cum apăsa ţara cu dăjdii grele, storcîndu-i şi sîngele chiar. El nu se mai gîndia acum decît cum să-şi izbîndească asupra vrăjmaşilor săi. Sufletul lui amărît îi mohorîse sîngele pînă într-atît, încît mintea lui începuse a născoci numai chinuri şi ucideri foarte aspre asupra împilatorilor ţării sale şi a vrăjmaşilor săi. Şi totuşi, fiind de felul său drept şi om de omenie, rămase statornic în aceste ale lui daruri fireşti.

Ştiind ticăloşiile în care căzuse ţara, mai ştia iarăşi că locuitorii sunt bîntuiţi de către propovăduitorii catolici, cari căşunaseră dînşii să-i papistăşească, şi mai multe nu. Cu un cuvînt, el vedea în vrăjmaşii ţării pe înşişi ai săi vrăjmaşi. El se hotărî dară să o mîntuiască de pacostele ce căzură peste dînsa. Pentru aceasta luă oaste de la sultanul Mahomet, carele foarte iubia pe fratele său Radu, şi cu paloşul în mînă îşi făcu drum şi se sui pe scaunul tătîne-său la 1456.

Ţara îl primi ca pe un izbăvitor. Spun, măre, că acest Vlad-vodă, poreclit şi Ţepeş, era frumos la chip, trăsurile feţei sale erau regulate, dară bărbăteşti; căutătura cruntă; avea păr lung, mustăţi mari şi purta o cucimă ce semăna cu mitra Papei, ocolită cu o bandelică în două feţe.

Pe vremea aceea domnia la Ţarigrad peste turci sultanul Mahomet II; în Moldova Petru-vodă; în ţara ungurilor Ladislav V; iară la leşi Cazimir IV. Vlad-vodă Ţepeş de cum urcă treptele scaunului strămoşesc, cea mai dintîi îngrijire a lui fu de oaste. Puse deci de scrise pe toţi oamenii în stare de a purta armele, cătă şi-şi tocmi o miliţie numai bună spre a înfrunta moartea. Îşi alese căpitani, tot unul şi unul, pe sprînceană. Înseşi muierile, fără alt îndemn decît binele ţării, se întreceau care de care să înarmeze pe bărbaţii, fiii şi fraţii lor şi-i povăţuiau să se poarte bărbăteşte la trebuinţă. Pasămite vodă făcuse ca să ajungă pînă la urechile lor că era nevoie de a scăpa ţara de năvăliri străine şi de ciocoi, cum şi de a apăra legea Domnului de eresurile papistaşilor.

În chiar anul înscăunării sale, vodă îşi sără inima cu unul din vrăjmaşii săi, şi cel mai puţin temut. Puse mîna pe Stanciul, fiiul lui Dan-vodă, pe care îl orbiseră ungurii, şi îl răpuse pe el. Porunci de săpă o groapă, aduse pe nemernicul orb la marginea ei; preoţii fură siliţi a-i citi pogribania de viu, călăul îi zbură capul cu satirul şi îndată îl şi îngropă.

Aceasta fu cea dintîi cruzime a lui Vlad-vodă Ţepeş, căci crudă a fost domnia lui. Acum el se spurcase la sînge, cum se zice. După aceasta trimise pristavi să strige prin toate unghiurile ţării: că minciuna să nu se mai afle în gurile nimănui; că hoţia şi înşelăciunea să fie gonite din ţară şi, în locu-i, adevărul şi omenia să domnească; că nici să se mai auză cumva de eresurile papistaşilor, că boierii şi orice locuitor să-şi caute de treburile lor, şi nici să se mai gîndească la răzmiriţe ori la răsturnare de domnie, zîzanii şi vicleşuguri. Căci, oricare ar fi el, să ştie că cu moartea va să moară. Şi se ţinu de cuvînt vodă, precum vom vedea. Cei ce se ştiau cu musca pe căciulă o cam sfecliră. Cîteva pilde înfiorătoare arătară poporimii că vodă Vlad nu glumeşte.

Totuşi boierii ce ţinea cu neamul Dăneştilor nesocotiră porunca domnească şi se adunau în taină şi plănuiau ei ştiau ce. Aflînd domnul că ei, în unire cu uneltele papistaşilor, pregătesc o răscoală, făcu ce făcu, şi îi descoperi. Se cătrăni vodă de mînie cînd îi văzu aduşi înaintea lui şi puse pe loc de-i ucise în cetatea Tîrgovişte, fără milă şi fără mustrare de cuget. Ei erau ca la 500 de boieri d-ăi mari şi mari. Aşijderea făcu şi la douăzeci de mii de oameni d-ai lor, din toate unghiurile ţării. Pe unde îi prindea, pe acolo le lua Avram sporul.

De la o margine a ţării la cealaltă fumega sîngele celor neascultători. Poporul însă, deşi înmărmurit de spaimă, se bucura în adîncul inimii lui că a scăpat de ciocoi, de ciocoiaşi, de cioclovină şi de ciocoii ciocoilor.

Patru sute de saşi şi unguri ce cutreierau ţara şi îndemna pe oameni să se papiştească ori să se răscoale împotriva lui vodă fură băgaţi într-o şandrama şi le dete foc, de arseră ca şoarecii. Toate averile celor ucişi fură împărţite pe la ostaşi.

Vodă se ţinuse de cuvînt. Nici cu o iotă nu se depărtase din cele ce poruncise. Orice greşeală cu moartea fu pedepsită.

Această asprime făcu ca numaidecît să simţă oamenii că dreptatea şi siguritatea desjugase în ţară. În scurt timp Vlad-vodă făcu ceea ce alţi domni umblă să facă în zeci de ani şi tot n-ajung a-şi împlini dorinţele. Spun, măre, că nici într-un colţişor de pămînt nu s-a mai pomenit aşa domnie aspră.

Dară poporenii cei pacinici erau nesupăraţi şi petreceau în ticnă. Neguţătorii ajunseră a dormi noaptea cu uşile prăvăliilor deschise; şi ferit-a sfîntul să se atingă cineva de boarfele ori de sculele lor cele de preţ de prin magaziile lor. Rîvneau toţi streinii, care treceau prin ţară, de încrederea şi de omenia ce domnia p-atunci la noi.

Nu se mulţumi cu atît, ci voind să-şi isbîndească şi asupra saşilor aţîţători, trecu munţii cu oaste la 1457 prin două puncturi. Ajungînd la Braşov, îi dete foc şi trase în ţeapă o mulţime de saşi dinaintea bisericii Sfîntului Iacob. Intrînd şi în ţinutul Sibiului, multe sate pline de oameni a ars, şi ducînd o mulţime de robi în Ţara Românească, pe toţi i-au tras în ţeapă.

La anul 1457 noiembrie, craiul Ladislav al ungurilor, îşi dete obştescul sfîrşit; iară la 1458 se urcă în scaun Mateiaş Corvin, foarte tînăr încă. Pe cît timp scaunul crăiesc a fost văduv de domnul său, cîrma ţării stătu în mîinile lui Michail Sălăgianu.

Cum că nu a fost Vlad-vodă începătorul vrăjmăşiilor, se dovedeşte din scrisoarea lui Michail Sălăgianu, unchiul şi epitropul craiului Mateiaş al ungurilor, ce a trimis-o sibienilor la 1458, şi care sună aşa:

„Am înţeles cum aţi dat voi pricină prin zavistiile voastre luminatul(ui) domn Vlad-vodă, stăpînitorul Ţării Româneşti de au venit vouă prea multe rele şi pagube care vouă vi le imputăm. Ci fiindcă noi am scris şi numitului vodă prin alte cărţi ale noastre ca el să vă dea pace şi odihnă, pentru aceea vouă încă vă poruncim tare şi vîrtos, prin rîndul acestora, ca, de cumva aţi făcut vro strîmbătate şi pagubă oamenilor sau supuşilor lui, să o îndreptaţi şi cu el să vă împăcaţi, şi de aici înainte, cu el şi cu oamenii ce se ţin de dînsul să trăiţi bine şi pacinici, altmintrelea să ştiţi că de veţi mai îndrăzni a face ceva lucru nou împotriva lui, nu vom ajuta mai mult, nici vom mulcomi mai mult lucrul şi apăra pe voi.“

Tot în acest an 1458, veni la curtea lui Vlad-vodă Ţepeş, moldoveanul Ştefan, fiul lui Bogdan-vodă. Acesta căzînd cu rugăciune, domnul Ţării Româneşti îi dete ajutor o seamă de oaste. Cu acest ajutor, cu vitejia lui şi cu părtinitorii neamului său, Ştefan izbuti a se urca în scaunul tătîne-său, rămas lor de moştenire din străbuni.

III

Vestea despre cumplitele fapte ale lui Vlad-vodă se duse ca vîntul. Vecinii cei semeţi căutau a-şi lua seama cu cine au a face. Văzură ei că acesta nu este omul pe care să îl poarte unii şi alţii de nas. El avea o voinţă, şi ţinta unde voia să ajungă era a scăpa ţara de lichelele dinnăuntru şi a o mîntui de liftele de din afară. Pentru care şi începură a-l cam şti de frică şi unii şi alţii. Şi dreptul lui Dumnezeu, deşi se arătă nesăţios de sîngele vrăjmaşilor săi şi ai ţării şi neîmblînzit pentru cei ce cădeau în greşeli, dară cei asupriţi găsiră într-însul un reazim. Poporul şi oastea îl iubia, iară groaza înaintea lui mergea. Vezi că el nu era mîndru; el nu ştia ce va să zică trufia; judecata lui era dreaptă şi osîndă aspră şi fără iertare.

Cumpănind puterile vecinilor, el crezu mai nimerit pentru docamdată, să se aibă bine cu toţii şi să vezi dumniata că el nu zise nici pis celor ce l-a lăsat în pace, dară s-a aruncat ca un leu turbat asupra tutulor celor ce l-a călcat pe coadă.