A fost o dată un pui de român; el n-avea nici tată nici mumă. Tot rămasul de la părinţi era pus sub epitropie. Nemaiputînd suferi el mustrările nedrepte ale epitropilor, se duse în lume şi apucând pe o potecă care îl scoase într-o poiană departe, se duse cale lungă să-i ajungă.

Acolo înserând şi neavînd unde adăposti, se urcă pe o moviliţă şi se uită în toate părţile ca doar va zări vreo lumină încotro-va; şi după multe căutări văzu licărind abia o scînteioară de foc şi o luă într-acolo. Merse, merse, noaptea jumătate şi ajunse la un foc mare, mare foarte. Împrejurul acelui foc văzu că dormea un om mare cât un uriaş. Ce să facă? ce să dreagă? după ce se gândi puţin, se băgă pe cracul nădragului acelui om, şi mase noaptea acolo.

A doua zi când se sculă omul acela, văzu cu mirare pe băiatul nostru cum căzu din cracul nădragului său.

— Dar tu mă? zise el.

— M-ai făcut în astă noapte, tată, răspunse băiatul.

— Dacă este aşa, mai zise omul cel mare, să-mi paşti oile, şi eu ţi-oi da de mâncare; dară să bagi bine de seamă, să nu treci hotarul, că este prăpădenie de tine.

Îi arătă cu mâna până unde ţinea moşia lui, şi îi zise apoi:

— Pasă cu Dumnezeu.

Băiatul păscu oile toată ziua, şi când se întoarse seara, găsi focul făcut şi ajută omului să mulgă oile.

După ce sfârşi, şezură la masă, şi pe când mâncau, întrebă pe omul cel mare:

— Cum te cheamă pe tine, tată?

— Mogârzea; răspunse omul cel mare.

— Mă mir cum nu ţi-a fost urît să şezi singur aici în pustietate.

— Tu te miri fără cuvînt. Dară nu ştii că ursul nu joacă de voie?

— De asta, aşa e, mai zise băiatul; dară, te văd tot trist şi fără voie bună, spune-mi povestea ta, tată.

— La ce te-ar folosi să ştii lucruri ce poate să te întristeze şi pe tine.

— Fie, voi să ştiu şi eu. Tu nu-mi eşti tată? Oare că mă ai acum pe mine, socoteşti că-ţi va fi în deşert?

— Ei bine, dacă este aşa şi voieşti, iată istoria mea:

Eu, precum ţi-am spus, mă numesc Mogârzea; sunt fecior de împărat, şi am plecat la Lacul de Lapte Dulce, care nu este departe de aci, ca să mă însor cu o zînă. Auzisem că acolo sunt trei zîne. Dară norocul mi-a stat împotrivă; căci nagodele de iele dete peste mine şi-mi luară inima, şi de atunci m-am aşezat aici şi mă hrănesc cu oiţele mele pe moşioara asta, fără să mai am poftă la ceva, fără să mă pot veseli un minut măcar, sau fără să pot rîde şi eu o dată.

Pustiile de iele sunt aşa de gâlcevitoare, încât nu suferă pe nimeni să treacă peste hotarul lor care să rămînă nepedepsit. De aceea te sfătuiesc să fii cu luare aminte, ca să nu păţeşti şi tu ceva.

— Bine, bine, lasă pe mine, tată, zise băiatul, şi se culcară.

Când se lumină de ziuă băiatul se sculă şi plecă cu oile. Nu ştiu cum, nu ştiu de ce, dar lui nu-i venea la socoteală să vază livezile cele frumoase ale ielelor, şi el să-şi pască oile pe uscătura moşiei lui Mogârzea.

A treia zi, pe când sta la umbra unui copaci şi cânta din fluier, căci era meşter a zice din fluier, o oaie se dezbină din turmă şi intră în livezile cele înflorite ale vecinelor; după dînsa alta, după asta alta, şi când băgă de seamă, mai multe oi apucase de trecuseră hotarul.

El, tot cântând din fluier, se duse să abată oile ce lăsase turma; dară deodată se văzu faţă în faţă cu trei fete zburdatice, că-l opresc şi încep a juca împrejurul lui.

Dacă văzu băiatul cum merge treaba, îşi puse şi el puterile, şi cântă cu foc; iară ele jucară până seara.

— Acum, le zise el, dacă voiţi să vă cânt mâine mai cu foc, lăsaţi-mă să mă duc, că i-a fi foame lui bietul Mogârzea.

— Noi te lăsăm, ziseră ele, dar să ştii că de nu vei veni, nu scapi nepedepsit de noi.

Se învoiră deci ca mâine să vie de-a dreptul cu oi cu tot să le cînte, şi se întoarseră fiecare la ale sale. Mogârzea se miră cum de sporeşte laptele, şi nu se linişti de cât numai după ce-i se spuse că n-a călcat hotarul. Mâncară şi se culcară.

Băiatul nu aşteptă să se lumineze bine, şi din albul zilei pleca cu oile drept în livezile ielelor. Cum începu să cânte cu fluierul, ielele fură aici, şi jucară, şi jucară până în deseară, când atunci băiatul se făcu că scapă fluierul din mână şi că din greşeală calcă peste el şi îl sparge.

Să-l fi văzut atunci cum se tânguia şi cum îşi frânge mâinile şi plângea că şi-a pierdut tovărăşelul; ţi s-ar fi făcut milă de el. Chiar ielele se înduioşară şi făcut începură să-l mîngîe.

— Nu-mi e de altceva, zise el, ci pentru că aşa fluier care să zică cu foc nu mai găsesc, căci el este din inimă de cireş de 7 ani.

— Noi avem un cireş în curte, şi e tocmai de 7 ani; dacă vrei, haideţi să-l tăiem şi să-ţi faci un altul.

Se duseră cu toţii, tăiară cireşul, şi de teamă ca să nu i se strice inima când îl va despica, le rugă ca să pună cu toate mâinile.

Deci, după ce dete cu toporul şi făcu crăpătura cât să-l despice numai cu puterea braţelor, ca să nu ajungă ascuţitul toporului la inima lemnului. Atunci ele, proastele, băgară degetele, stînd de-o parte şi de alta a lemnului; şi pe când le zise: trageţi! el scoase toporul şi le prinse degetele în crăpătura lemnului.

În zadar se rugară ele să le scape de acolo; în zadar îi spuseră că le vine leşin de durere, căci el nu voi să ştie de făgăduielile cele frumoase şi mari ce-i spuneau ele, ci rămase rece ca piatra.

Atunci el le ceru inima lui Mogârzea.

— Du-te că e pe fereastră într-o sticlă, ziseră ele.

După ce o luă întrebă cum să o puie la loc; iară ele îl învăţară, crezînd că le va scăpa din nevoie.

— Multă lume veţi fi chinuit voi, făcîndu-o să sufere în toată viaţa lor durerile morţii; răbdaţi şi voi o noapte că doar nu s-o face gaură în cer.

Apoi plecă cu oile şi inima lui Mogârzea; iară ele se boceau de ţi se rupea inima de milă. Cum ajunse acasă, Mogârzea începu a-l ţine de rău pentru că a fost prea întârziat. Drept răspuns băiatul îi zise să se culce pe spate, şi el suindu-se pe pieptul lui, se săltă de câteva ori; când, câlc! ieşi dintr-însul inima de putregai ce-i lăsase ielele, îi dete de înghiţi pe a lui, îi astupă gura şi nasul cum mâinile lui, îi dete de bău apa ce era în sticlă, şi îl obloji cu un plastur ce luase de la iele.

N-apucase să-l lege bine, şi o dată sări în sus ca o căprioară zicînd:

— De vei fi sau nu, fiul meu, ce vei de la mine pentru binele ce mi-ai făcut?

— Să-mi spui încotro este Lacul de Lapte, cum să fac ca să iau de soţie una din trei zîne care sunt acolo, şi să fiu fiul tău pentru totdeauna.

Primi cererile băiatului, se puseră la masă, fără să se mai mire de ce dau oile atîta lapte, se înveseliră în chiote, în cântece şi în jocuri, toată noaptea.

Dacă văzură că i-a apucat ziua nedormiţi, hotărîră să se ducă împreună ca să vază păcălitura ielelor; ceea ce şi făcură. Mogârzea cum le văzu, luă copacul la spinare cu ele cu tot, şi plecă la împărăţia tatălui său, care se umplu de bucurie când îl văzu voios ca mai-nainte, iară el arătă pe mântuitorul său ce venea în urma lui cu oile.

Toţi de toate părţile mulţumea băiatului pentru isteţimea lui şi pentru că a scăpat pe Mogârzea de nevoia în care căzuse. Trei zile ţinură veseliile la palat.

După ce trecură aceste zile, băiatul chemă pe Mogârzea la o parte şi-i zise:

— Eu voi să plec, fă bine de-mi spune încotro este Lacul de Lapte Dulce, şi de va vrea Dumnezeu, nădăjduiesc să mă întorc cu femeie. Mogârzea se încercă mai întîi să-l oprească; dară după ce văzu că în zadar îşi sparge capul cu dînsul, îi spuse ceea ce şi el auzise, căci nu putuse vedea nimic din cauza ielelor.

Băiatul îşi luă fluierul şi ceva merinde de cale, plecă şi se duse, de duse, trei zile de vară până-n seară şi ajunse la Lacul de Lapte, care era pe moşia unei zîne. A doua zi dis de dimineaţă începu a cânta cu fluierul pe marginea lacului, când, ce să vezi? unde ieşi o zînă frumoasă cu părul cu totul şi cu totul de aur, şi îmbrăcată cu nişte haine mândre cum nu mai văzuse el; la soare te puteai uita dar la ea nici cât, şi începu a juca. Băiatul rămase încremenit cu ochii bleojdiţi la ea; iar zîna dacă văzu că nu mai zice din fluier, plecă. A doua zi, iar aşa făcu. Când a treia zi, tot cântând se cam apropia de ea, care nu băga de seamă jucând, şi de o dată se repezi, o luă în braţe, o sărută şi-i smulse trandafirul de la cap.

Ea, dete un ţipet şi apoi începu a se ruga de el să-i dea trandafirul, dar el nu voi. Plângea lemnele şi pietrele de jalea ei, cum se bocea şi se ruga. Apoi cum a pus trandafirul la pălăria lui, dînsa se ţinea după dînsul. Dacă văzu şi văzu că chip nu este să-l înduplece a-i înapoia trandafirul, se învoiră ca să se ia. Apoi se duse la Mogârzea de-i cunună împăratul şi rămase acolo. Iar în luna lui Mai, în toţi anii se ducea la Lacul de Lapte de-şi scăldau copiii ce făceau.

După moartea împăratului, Mogârzea împărţi pe din două împărăţia cu mîntuitorul său.

Încălicai, etc.