text preluat cu acordul autorului de pe blogul piticigratis.com

Mai citeşte cineva literatură?

Mai exact literatură de tip parodie după romanţe pentru adulţi tineri care se petrec într-o distopie futuristă în care, printre glumele absurde se ascunde o critică fină a societăţii actuale?

Trăim într-o lume cu deficit de atenţie. Nimeni nu mai are timp să citească o trilogie de 2000 de pagini. Dar eu am reuşit să condensez întreaga cantitate informaţională a unei trilogii cinstite în doar 100 de pagini. Vreo două ore de citit şi poţi să te lauzi că eşti echivalentul unuia care a citit două săptămâni. Ce să vrei mai mult de la viaţă?

Notă foarte importantă! Numele nu se citesc aşa cum ai crede! Aşa e în seriile young adult. Numele au accentul altfel decât ai crede. Nu mă mai frecaţi la cap cu asta, dacă nu înţelegeţi genul, nu vă băgaţi! O să fac un ghid despre cum se citeşte fiecare nume o dată cu ecranizarea, dar până atunci ţineţi minte regula simplă: accentul nu e acolo unde îţi vine natural să îl pui la prima vedere. E oriunde în altă parte.

PREFAŢĂ

În anul 2057 profesorul Ludwig Von Schlitz face o descoperire epocală, care schimbă fundamental cursul întregii specii umane. Acesta demonstrează irevocabil că predispoziţia omului spre gândire de stânga sau de dreapta este înnăscută. Ba mai mult, este determinată direct de testiculul din care a pornit viitorul om. Cei porniţi din testiculul stâng devin de stânga, cei porniţi din testiculul drept de dreapta.

Curând se inventează Maşinăria Omega, un aparat care poate determina predispoziţia ideologică a fiecărui om, în funcţie de testiculul de baştină. Societatea profund divizată ideologic acceptă Maşinăria Omega ca determinator suprem al destinului uman şi se împarte de bunăvoie în două societăţi profund diferite. Dreptacii şi Stângiştii.

La vârsta de 16 ani, fiecare om este testat cu Maşinăria Omega şi repartizat celor mai apropiate rude cu care împarte orientarea politică. Uneori părinţi, alteori bunici sau unchi. Familiile fără membri în ambele orientări sunt extrem de rare, cum orientarea este complet aleatoare.

Încercările de a limita geografic cele două societăţi eşuează, însă oamenii îşi dau seama că nu e nevoie şi că ele pot funcţiona şi aşa, ocupând acelaşi spaţiu. Singura necesitate comună rămâne infrastructura, care nu poate fi împărţită, dar poate fi menajată tacit, de ambele părţi, fără prea multă comunicare.

O dată desemnat într-o tabără şi cetăţenia asumată, omului îi este interzis să interacţioneze direct cu membri ai societăţii rivale sau să consume orice tip de artă, cultură sau informaţie care aparţine celorlalţi.

Deşi mulţi masculi mai vehemenţi pe orientarea socio-politică ar fi chiar dispuşi să îşi taie coiul duşmănos, ca să se asigure că progeniturile lor gândesc în aceeaşi direcţie ca şi ei, biologia nu funcţionează pe placul lor. Rămas singur, un testicul începe să producă aleator progenituri atât de stânga cât şi de dreapta, sfidând parcă dorinţele poporului.

O ură mocnită dar liniştită se aşterne în societate. Fiecare dintre tabere consideră că cealaltă e o problemă reală pentru viitorul omenirii. În acelaşi timp fiecare om are rude acolo cu care nu are voie să vorbească, dar cărora le doreşte binele. Războiul este evitat însă ambele tabere sunt înarmate până în dinţi, aşteptând ca conflictul mocnit să se aprindă şi să vină mult aşteptata Zi a Judecăţii, când una dintre tabere o va nimici pe cealaltă, salvând astfel omenirea de deviere bolnavă. La această parte absolut toţi oamenii sunt de acord. Care e partea deviată şi bolnavă dintre cele două însă rămâne adevărata întrebare care bântuie omenirea.

Secolul următor este cunoscut de istorie ca Secolul Liniştii. Conflictele interumane scad aproape de zero, interacţiunea cu un om din tabăra opusă, singurii cu care te-ai putea certa pe bune, fiind ilegală.

100 de ani însă crăcănează şi mai tare prăpastia dintre cele două societăţi. În anul 2163, ambele societăţi sunt pregătite de război. Pacea pare mai instabilă decât ultimul dinte de lapte din gura unui copil de 11 ani. În acest an se naşte Areola, cea care avea să schimbe totul. Fiica a doi părinţi de dreapta. O mamă optimistă, plină de speranţe ca fiica ei să adopte idealurile meritocraţiei şi competiţiei ce o definesc şi un tată temător, pentru că ascunde un secret cutremurător. Ambele perechi de bunici sunt înştiinţate de naşterea ei prin sistemul de comunicare bisocial reglementat de AI. Nu au voie să o vadă, fiind Stângişti, însă speră ca Maşinăria Omega să le aducă nepoata pe calea corectă la împlinirea vârstei de 16 ani.

Volumul I: Bijuteriile Familiei

Capitolul I

Inchizitoarea Rotula scrâşni din dinţi şi mai luă o mostră de păr de la Areola, care stătea liniştită şi temătoare în scaunul de testare. Era drăguţă, dar nu extrem de drăguţă. Fix cât de drăguţă ar fi nevoie ca să se poată identifica orice fată cu ea, fără să se simtă ameninţată. Maşinăria Omega hârâi şi bâzâi din nou anormal, producând acelaşi rezultat absurd, care nu existase niciodată în istoria omenirii.

„Subiect de orientare nedefinită”, afişă ecranul din nou.

— Trebuie să fie o greşeală, bombăni ea. Aşa ceva nu s-a întâmplat de când lucrez cu maşinăria, şi am testat sute de mii de tineri! Ori eşti Dreptaci ori eşti Stângist. Nu există orientare nedefinită. Ce e prostia asta?

Îşi aprinse o ţigară. Simbol suprem al Dreptacilor. Dreptul de a face ceva complet dăunător şi inutil, doar aşa, că e dreptul tău să faci ce vrei cu corpul tău.

— Draga mea, spune-mi tu cum te simţi. De dreapta, ca oamenii normali, sau de stânga, ca toţi terminaţii?

— Nu ştiu, chiar nu ştiu, răspunse Areola sincer, muşcându-şi buzele.

— Dar îţi iubeşti părinţii, nu?

— Normal. Pe mama. Tata a murit de mulţi ani, într-un accident de muncă. Îşi exercitase dreptul de a nu purta cască pe şantier.

— Atunci a murit erou. Dreptul de a nu respecta reguli care sunt făcute doar pentru propria siguranţă e un drept fundamental uman. Am să te trec de dreapta. Ca să îţi fie bine. Rămâne secretul nostru, da?

Areola încuviinţă, nesigură pe ea. Rotula scuipă ţigara, o apucă de umeri şi începu să o scuture.

— Fetiţă, bagă-ţi minţile în cap. Ce s-a întâmplat în camera răstoarnă tot ce ştim despre specia umană! Dacă află cineva eşti moartă, sunt moartă, părinţii tăi sunt morţi. Mă rog, şi maică-ta. Practic toată lumea e moartă, mă înţelegi? Se fute tot căcatul şi o dată futut, nu-l mai dezfute nimeni!

— Sunt de dreapta! Urlă Areola, încercând să se convingă mai mult pe sine.

La ieşirea din cameră fu luată în braţe de mama ei. Plângea de fericire că are un copil de aceeaşi orientare ca şi ea. După moartea soţului, cea mai mare groază a ei era ca destinul să nu cumva să îi fure fiica şi să o ducă spre scârbavnica şi greşita orientare Stângistă.

Din camera de testare se auzi un singur foc de armă şi un trup cum se îndoaie, frânt pe podea. Inchizitoarea Rotula înţelesese că singurul mod în care doi oameni pot păstra un secret este ca unul dintre ei să fie mort. Soarta societăţii era prea importantă să zacă în mâinile ei. Ştia prea multe.

Capitolul II

Areola era la a treia întâlnire cu Pelvis şi simţea fiorii îndrăgostelii cum o gâdilă din vârful degetelor de la picioare până la rădăcinile firelor de păr din cap. Pelvis era un tânăr de dreapta destul de standard. Blondiu spălăcit, înalt, uscăţiv, acneic dar cu o faţă simpatică, de intelectual. Faptul că era şi memelord îi creştea mult şarmul.

Avea acea umbră sexy pe suflet pe care o aveau toţi bărbaţii de dreapta. Ştia că războiul e inevitabil şi iminent şi că e datoria lor să salveze lumea. Convingerea că o să fie probabil eroi în viitorul apropiat îi făcea pe toţi să-şi dea importanţă de pe acum. Ar fi fost însă imposibil pentru dreapta să câştige un conflict direct fără enorm de multe victime colaterale. Deşi majoritatea oraşelor mari, ca New Cureşti ajunseseră să fie populate în totalitate de doar una dintre ideologii, când ieşeai din urban dădeai de o lume pestriţă în care cele două realităţi se întrepătrundeau. O privi ocrotitor.

— Ţi-e foame?

Areola dădu din cap şi Pelvis o luă de mână, conducând-o pe o stradă plină de restaurante mici şi street food. Îşi dădu seama că nu are bani. Încă nu-şi găsise job şi abia începuse cursul de economie elementară. Habar n-avea cum funcţionează un portofel virtual. Îl strânse de mână.

— Stai liniştită, că dau eu masa asta. Sunt gentleman, spuse el, dându-i o şuviţă de păr după ureche. Oricum, notez aici toate cheltuielile pe care le fac pe relaţia noastră şi dacă nu ajungem la sex într-o perioadă rezonabilă de timp, îţi facturez jumătate din cât am cheltuit pe tine. E doar cinstit.

Areola încuviinţă, oarecum. Îi plăcuse gestul cu părul. Să deţii bani era uşor. Să îi înţelegi însă, era aproape imposibil. Dreapta avea 147 de cryptomonede oficiale care fluctuau spastic în sus şi în jos ca valoare. Meniul pizzeriei la care se opriseră se agita
în faţa lor, atât valoarea fiecărui produs cât şi moneda în care era calculată schimbându-se de mai multe ori pe secundă. Îi arătă în meniu o pizza Vegi şi Pelvis se aplecă peste el ca un mare vânător. Îşi trosni degetele şi se opri din respirat şi clipit. Pocni meniul cu două degete în dreptul pizzei Vegi şi în dreptul selecţiei lui, câteva secunde mai târziu, blocându-le preţul şi confirmând tranzacţia. După rânjet, nimerise preţuri bune.

— Să ştii că dacă ai în portofelul virtual puţin din fiecare monedă şi îl iei ca pe un tot unitar, fluctuaţiile sunt mult mai mici. Eu ajung falit sau miliardar maxim de 2-3 ori pe zi. Te obişnuieşti, explică Pelvis, molfăind. Ridică o felie de Quattro Stagioni, băltind în ketchup şi continuă, uitându-se din nou în telefon la fluctuaţiile crypto: Spre exemplu aş fi putut cumpăra o garsonieră acum cu banii pe care i-am dat pe felia asta de pizza acum 5 minute.

— Îmi pare rău că ai pierdut o garsonieră pe mine, mormăi Areola, uitându-se în pământ.

Pelvis începu să râdă înecându-se cu pizza.

— N-are legătură cu mine, cu tine, cu garsonierele sau cu pizzele. Nu poţi judeca valoarea actuală bazat pe valoarea anterioară. Se vede că nu înţelegi încă economia dinamică. Stai liniştită, şi mie mi-a luat ani buni până am ajuns în punctul în care să mă pot preface într-un mod credibil că o înţeleg.

Pelvis era versat. Tendinţele lui de dreapta fuseseră evidente din faşă. Îi povestise maică-sa că plângea când vedea bebeluşi de altă culoare şi dacă aceştia îi atingeau jucăriile, se înroşea tot şi se oprea din respirat de parcă stătea să explodeze. Desemnările începeau de la vârsta de 4 ani şi se făceau anual. Verdictul de „conclusiv de dreapta” se dădea doar dacă tendinţele erau covârşitoare. Dacă nu, se considera că copilul mai are de dezvoltat. Abia la 16 ani se întâmpla desemnarea finală, cea la care erau repartizaţi unei tabere chiar şi cei mai centrişti dintre stângaci şi dreptaci. Pelvis purta cu mândrie colierul albastru de la vârsta de 7 ani. Termină de hăpăit şi o luă iar de mână:

— Hai să te duc într-un loc frumos!

— E o adunare naţionalistă?

— Bineînţeles.

Şi la celelalte două date-uri Pelvis o dusese la adunări naţionaliste. Părea mare fan.

Străzile erau pline de oameni cu coliere mari la gât, care luminau albastru, semn că sunt de dreapta. Areola îşi pipăi propriul colier şi se întrebă ce rost au. Toţi oamenii pe care îi văzuse vreodată erau de dreapta. Simţi că încheietoarea colierului joacă. Era ciudat. În mod normal colierele erau imposibil de scos, o dată puse. Se desfăceau singure doar când purtătorul nu mai avea puls.

O tăiară printr-o alee lăturalnică unde un pompier freelancer negocia cu o doamnă bătrână valoarea salvării unei pisici blocată într-un copac. În acelaşi timp amândoi negociau cu un jurnalist freelancer procentele monetizării videoclipului ulterior pe reţelele de socializare. Două străzi mai încolo ocoliră un spital privat în faţa căruia se desfăşura o licitaţie pentru organe. Un copil zburătăci pe lângă ei, cărând cu grijă o mică lădiţă frigorifică. Îi zâmbi până la urechi Areolei. Era la vârsta la care îşi schimba dantura. Avea doar câţiva în gură şi toţi prea mari pentru capul lui.

— Fata, nu cumperi un rinichi?

Pelvis îl ciufuli puţin şi-i dădu un bobârnac.

— N-avem noi bani de rinichiul tău. Dar îţi urez baftă! Să-l vinzi cât mai scump!

Copilul plecă mai departe şi Areola căzu puţin pe gânduri.

— Nu ţi se pare că e cam mic să-şi vândă un rinichi?
Pelvis îşi ridică tricoul, râzând, arătându-i cicatricea mare de pe abdomen.

— Neeee, eu eram chiar mai mic decât el când mi-am vândut rinichiul. Mi-am plătit în avans facultatea cu el. Altfel n-aş fi avut nici o şansă. Dacă o să am succes în carieră şi o să fac mulţi bani, îmi cumpăr altul până fac 40 de ani. Te descurci cu unul până la vârsta aia.

— Şi dacă n-o să ai succes în carieră?

— Dacă ajung ratat, faptul că am un singur rinichi o să fie ultima problemă. Dar eu sunt optimist. Unchiu-miu vinde maşini şi are deja trei rinichi. Sunt antreprenori de succes care au chiar cinci.

Areola fluieră a pagubă.

— Cinci rinichi? Nu-s cam mulţi?

— Dacă-i laşi la săraci oricum nu-i folosesc, că n-au bani să bea. Într-adevăr clasa de sus a acumulat cam mulţi rinichi în ultimul timp. Se estimează că 1% dintre Dreptacii planetei deţin 35% din rinichii Dreptei. Dar va avea grijă economia de piaţă să regleze cererea şi oferta. Dacă nu, o reglăm noi.

Areola încuviinţă. Deşi abia începuse să înveţe despre principiile fundamentale ale Dreptei, ştia că unii dreptaci, mai autoritarieni, considerau că aceste principii fundamentale trebuie reglementate şi supravegheate de stat. Alţii, mai libertarieni, considerau că fiind nişte principii fundamentale ale speciei umane, omul ajunge natural la ele, fără a fi nevoie de reglementare. Chiar dacă, în teorie, corporaţiile dreptacilor libertarieni erau foarte puţin reglementate, în practică, dacă puterea armată a Dreptei le cerea ceva, nu puteau să zică nu.

Totuşi, atât dreapta mai libertariană cât şi dreapta mai autoritară aveau o coloană vertebrală solidă comună: cultura locală, care în fiecare loc al globului fusese dramatic modificată de secolul tumultuos anterior celui de linişte. Spre exemplu, în New Cureşti, portul tradiţional consista într-un kimono, continuat cu iţari bufanţi, băgaţi în şosete lungi, colorate, băgate la rândul lor în sandale. Ţinuta era completată de un sombrero.

Cu toţii ştiau aceleaşi cântece tradiţionale, ca cel despre un gospodar care i-a dat un pumn în gură unui urs, crezând că e nevastă-sa sau cel despre negustorul cu penis detaşabil. Ambele necesitau un banjo pentru a suna tradiţional şi existau multe remixuri şi reinterpretări. Într-una nevasta confunda ursul cu bărbatul şi în alta ursul îi bătea pe amândoi fără motiv. Aveau aceleaşi superstiţii. Ca cea că dacă auzi o gravidă băşindu-se, ai noroc toată săptămâna. Sau că dacă dai o boală venerică mai departe la trei oameni, îţi trece. Aveau aceiaşi eroi populari, reprezentaţi peste tot în statui călare, deşi mulţi dintre ei veneau din epoci în care nu prea se mai călărea. Aceleaşi zicale, aceeaşi mâncare tradiţională care conţinea atât măr cât şi maioneză pentru un motiv pierdut în negura timpurilor şi chiar şi câteva sărbători locale, în care onorau faptele călăreţilor anteriori. Ocazie bună să îşi tragă kimonourile pe ei şi să mărşăluiască la pas coordonat până în cel mai apropiat bar, să se îndoape cu bere şi mâncarea aia tradiţională cu măr şi maioneză.

Pe vremuri, cultura era strâns legată de etnie. Areola era de etnia majoritară districtului RO003, în care atât ea cât şi Pelvis se născuseră, dar nu e etnia la care te-ai fi aşteptat. După secolul de haos anterior maşinăriei Omega, nici o etnie nu mai era unde te-ai fi aşteptat să fie.

Capitolul III

Un bărbos năclăit dormea într-un cort în grădina unui bloc. Colierul perfect rotund de la gâtul lui lumina roşu şi Pelvis îi făcu semn să nu se uite spre el. Era primul cetăţean de stânga pe care Areola îl văzuse în viaţa ei. Traiul paralel funcţiona doar în locuri cu densitate mică. Oraşele deveniseră, organic, de o singură culoare în doar trei generaţii. Stângiştii fuseseră aproape 40% din populaţia New Cureştiului cu 100 de ani în urmă. Ultima familie de stângişti emigrase de acolo în urmă cu peste 20 de ani.

Era şi normal. Cum nu aveai voie să interacţionezi cu ceilalţi, trăitul printre ei era practic trai în pustietate. Areola îşi dădu seama că cel mai probabil stângistul de mai devreme era doar un drumeţ. Din punctul drumeţului de vedere, era în pustietate. Normal că venise cu cort şi provizii. Nu e ca şi cum te poţi caza la un hotel dacă nu ai cum să interacţionezi cu angajaţii lui.

Clădirile erau din ce în ce mai înalte. Se aflau deja în cartierul financiar al districtului. Aici aproape jumătate dintre oameni erau brokeri. Cealaltă jumătate erau avocaţi. Un copil cu un băţ în mână alergă printre ei, urmat de altul la câteva secunde în spatele lui.

— E băţul meu! Te dau în judecată! urlă cel din spate.

— Ba eu te dau în judecată! răspunse celălalt râzând.

— Copii, calmaţi-vă! Când o să fiţi mari, o să puteţi să vă daţi în judecată în acelaşi timp! ţipă Pelvis după ei. Se întoarse spre Areola şi îi aruncă un zâmbet politicos: Dacă cel din faţă cade în băţ şi se răneşte, părinţii lui pot lejer să îi dea în judecată pe cei ai ăluilalt. Tu în câte procese eşti implicată?

Areola se fâstâci.

— În niciunul… am abia câteva săptămâni de când am fost desemnată.

— Mă scuzi, am şi uitat. Eşti foarte natural de dreapta şi mi-a zburat din minte. Lasă că ai timp. Eu sunt implicat în 29 de procese.

— Nu-s cam multe?

— Nu, doar 11 sunt împotriva mea şi în doar trei dintre ele sunt numit direct. În restul sunt în calitate de reclamant, dar într-adevăr e peste medie. Ce să zic, eram cel mai litigios din curtea şcolii!

Încă două străzi şi ajunseră în faţa unei clădiri brutaliste impunătoare. Era extrem de similară cu celelalte două clădiri în care o dusese Pelvis la date-urile anterioare. Erau într-un cartier administrativ, unde dreapta mai autoritară îşi făcea simţită prezenţa. Pâlcuri de oameni cu diferite uniforme treceau pe lângă ei. Chiar şi poştaşii aveau trese pe umeri.

— Am ajuns.

— Pariez că are amfiteatru, îi ciripi ea, oarecum încântată, dar doar oarecum.

— Are chiar mai multe, se făli junele, conducând-o spre o intrare atât de înaltă încât pe ea ar fi încăput două tancuri, unul în cârca celuilalt.

Pe uşa mare de lemn se lăfăia un basorelief cu un om musculos, îmbrăcat doar cu un chilot de blană care plătea cu o bucată de os un om mai puţin musculos să spargă pietre. Pe cealaltă uşă, musculosul vindea pietrele unui gras pe zece bucăţi de os.

Într-un amfiteatru se adunaseră mulţi tineri îmbrăcaţi la fel. Exersau coregrafia pentru un dans ideologic ce aveau să-l prezinte de Ziua Autodeterminării.

— Ce sublim că arătăm la fel şi ne mişcăm la fel, continuă el. Asta e frumuseţea oamenilor de dreapta. Ne place să fim uniformi la un strat superficial, ca să ne simţim parte din ceva mai mare decât noi, dar în străfundul nostru, fiecare dintre noi e super-super freaky într-un mod unic. Nimic ilegal sau imoral, bineînţeles. Majoritatea dintre noi suntem foarte BDSM, spre exemplu.

Areola era foarte impresionată. Se uită la el cu gura întredeschisă, ca şi cum nu ştie clar dacă vrea sărutată sau doar să zică ceva. Pelvis continuă.

— Tu, spre exemplu, pe ce aptitudini eşti cel mai competitivă?

— Nu ştiu, răspunse ea.

Un gând îi străfulgeră prin minte şi se opri din a-l verbaliza în ultimul moment. Nu era atrasă de competiţie în mod special. Poate nu competiţia era cel mai important lucru în existenţa umană? Ştia că asemenea afirmaţie poate fi lejer privită ca blasfemie.

— Trebuie să ştii pe ce aptitudini eşti competitivă. Altfel nu o să răzbaţi apele tulburi ale capitalismului. Eu, spre exemplu, am un plan clar. Vreau ca până la 30 de ani să deţin dreptul de închiriere al unui apartament de minim 60 de metri pătraţi. Să îmi întemeiez o familie. Nu sunt ca toţi ăştia de vârsta mea. Toţi vor să se facă corpopoliţişti, corpomilitari sau corporatişti simpli. Eu vreau totul deodată. Aş vrea să mă bag în poliţia militară corpo.

Areola zâmbi. Îi plăcea că e familist. S-ar fi văzut crescând copii alături de el într-o familie tradiţională. Ea, educând copiii şi având grijă de casă, cu pasiuni mici care să-i ocupe timpul ca fotografia, psihologia, mindfulnessul sau băutul pe timpul zilei. El, bătând mercenari care încearcă să vândă secrete militare private poate ca partener într-o corporaţie, poate ca freelancer. Şi cu o grădină de flori şi plante aromate în spatele casei.

O femeie masivă şi bătrână apăru între tineri şi aceştia făcură cerc în jurul ei. Începu să dea feedback constructiv dar nenecesar de agresiv.

— E Oracolul Fistula! Exclamă Pelvis încântat. Tu ştii ce rar vine la repetiţii? Haide!

Pelvis porni vesel, trăgând-o de mână şi Areola se lăsă trasă. Era foarte curioasă.

— Ia uite! Pelvis şi-a făcut o prietenă! Exclamă Oracolul încântată. Ai ales bine, draga mea. Pelvis este arhetipul tânărului de viitor!

Pelvis roşi şi îşi şterse ochelarii, ruşinat.

— Vorbind de viitor, mărite oracol, poţi să ne prevezi viitorul?

Fistula zâmbi blajin şi se apropie de Areola. Se uită în ochii ei şi deodată calmul înţelept se transformă în frică. Făcu un pas în spate.

— Fătucă, eu nu simt nici un strop de dreapta în tine! Muzica se opri.

— Un spion de stânga printre noi! Ţipă alarmat un tânăr.

Oracolul ridică o mână să-l liniştească.

— Să nu ne impacientăm. Nu simt nimic de stânga în această cameră. Poate doar sunt obosită. Poate ochiul minţii nu vede azi atât de clar. Nu eşti de stânga, draga mea, nu?

— În nici un caz! Exclamă Areola insultată. Apoi puţin confuză. Avea oare gânduri de stânga fără să-şi dea seama? Oare inchizitoarea Rotula nu se sinucisese chiar degeaba?

Oracolul făcu semn tuturor să se aşeze.

— Să facem un mic test clasic, o întrebare simplă. Eşti de acord, draga mea?

Areola încuviinţă. Fistula făcu o pauză dramatică apoi continuă pe un ton teatral.

— Un om sapă o gaură. Alt om cade în ea. Cine e de vină?

Areola căzu pe gânduri şi începu să calculeze în cap. Întrebarea, deşi simplă la prima vedere, avea ramificaţii şi variabile. Observă uimită că toţi din jur erau deja enervaţi. S-ar fi aşteptat să răspundă deja. Îşi luă inima în dinţi şi răspunse.

— Nu ştiu!

Şoc. Groază. Pelvis o luă de mână.

— Cum adică nu ştii? E simplu, ce naiba. Ştie şi un copil mic. E doar vina celui care a căzut în gaură, fiind responsabilitatea lui deplină să se ferească de gropi şi orice alte pericole. E misiunea familiei tale să te pregătească să te fereşti de toate gropile care pot apărea în viaţă. Omul e deplin responsabil de soarta lui, se ştie!

— Se ştie! Încuviinţară şi ceilalţi tineri, încordaţi.

— Deci orice om poate să sape o gaură oriunde are chef?, se miră Areola.

— Drept fundamental, se ştie!, murmură gloata într-o singură voce.

— Chiar şi pe proprietatea altuia?

Fistula clefăi în scârbă.

— Chiar şi pe proprietatea altuia. Dar atunci e şi dreptul ăluia fundamental să te împuşte în figură dacă are chef. Trebuia deja să ştii lucrurile astea!

— N-a apucat să le înveţe, se băgă Pelvis. Abia a fost desemnată!

Vocea Oracolului se ridică, furibund.

— Astea sunt lucruri fundamentale pe care ţi le spune instinctul. Nu trebuie să le înveţi. Se ştie!

— Se ştie! îngână gloata întărâtată. Câţiva începură să scoată cătuşele. Mulţi aveau cătuşe la ei, fiind foarte ahtiaţi după BDSM. Pelvis făcu spre ei.

— Potoliţi-vă! E doar confuză! A crescut fără tată. N-a fost uşor! E genul care îşi arată aptitudinile mai târziu! Areola, spune-le că de vină e cel care cade în groapă, baby!

Areola roşi puţin. Îi spusese baby! Îşi luă inima în dinţi şi mai tare.

— Chiar nu ştiu!

Oracolul hâsâi ca un cauciuc de bicicletă când face pană.

— Eretica! Puneţi mâna pe ea!

Areola se făcu mică în spatele lui Pelvis, care scoase cu lejeritate aruncătorul de grenade pe care-l ţinea tot timpul pe spate pentru că e dreptul fundamental al omului să care un aruncător de grenade oriunde are chef. Îl armă.

— Eu zic să ne calmăm puţin! Ştiţi că sunt la vârsta la care îmi place în aşa hal de o tipă, deşi o cunosc doar de câteva zile şi habar n-am dacă am ceva în comun cu ea la nivel fundamental, încât sunt în stare să îmi dau viaţa pentru ea!

Gloata furibundă dădu înapoi.

— Sper că eşti conştient că vei fi dat în judecată de toată lumea din amfiteatrul ăsta, da? scrâşni Fistula la el.

Tânărul bălăngăni arma ameninţător. Pelvis o sărută pe frunte pe Areola, cu aruncătorul de grenade bine ţintit spre adidaşii oracolului.

— Să vedem dacă ajungeţi până acolo! Areola. Fugi. Găseşte-ţi destinul! Nu cred că este aici!

Cu cealaltă mână îi desfăcu de la gât colierul luminos care o desemna ca pe o persoană de dreapta. Se desfăcu uşor, ca şi cum n-ar fi vrut să fie pe gâtul ei.

Areola fugi, şiroaie de lacrimi scurgându-se pe obrajii ei diafani. Îi curgeau şi mucii şi cum nu putea să respire pe nas şi alerga, având nevoie de mult oxigen, respira pe gura deschisă. Şi muci i se scurgeau în gură.

Volumul II: Torsiune Testiculturală

Capitolul IV

După multe peripeţii, la sfatul unei bătrâne misterioase care o ajutase să treacă emoţional peste cele întâmplate, Areola ajunsese în sfârşit acasă. Nu era „acasă” cel cu care era obişnuită, ci un nou „acasă” în sânul societăţii de stânga. Cele două bunici, Tibia şi Lombara o strângeau în braţe de o sufocau. Mai în spate, bunicii Adipos şi Sternu se ţineau de mână plângând, aşteptându-şi rândul.

Toţi patru locuiau împreună, într-o casă mare cu un atelier de yoga care mirosea a vopsea permanent sau un atelier de pictură în care se mai făcea şi yoga. Depinde cum priveşti problema. Două cupluri de stânga cu câte un singur copil fiecare. Copil care s-au nimerit a fi de dreapta.

Lombara şi Sternu nu-şi mai văzuseră fiica de 35 de ani, de la ceremonia de desemnare. Tibia şi Adipos îşi văzuseră fiul în urmă cu zece ani, la înmormântarea lui. Singurul ritual comun la care pot participa atât membrii din societatea Dreptacilor cât şi din cea a Stângiştilor. Moartea nu avea orientare sociopolitică. După ce îţi cădea colierul colorat de pe gâtul rece, putea să-şi ia adio toată lumea de la tine. Inclusiv rudele care nu te mai văzuseră de la desemnare.

Cele două cupluri se întâlniseră în urmă cu 19 ani, când fuseseră cu toţii informaţi că, în societatea Dreptacilor, copiii lor hotărâseră să întemeieze o familie. O familie pe care cei patru bunici nu aveau cum să o cunoască. În schimb, se puteau cunoaşte reciproc.

În ziua în care Areola se născu, fură înştiinţaţi că au devenit bunici. Petrecură şi băură până dimineaţă, împărtăşind speranţa că Areola o să devină de stânga şi să ajungă la ei. Apoi băgară nişte MD şi făcură sex în patru o noapte şi o zi, până în seara următoare. De atunci, cei patru bunici de stânga ai Areolei formară un patruplu plin de dragoste şi înţelegere reciprocă. Îi povestiră că în general, la partidele de sex, bunicul Adipos stătea pe un scăunel şi se uita, intervenind fizic abia la final. Areola nu consideră că era necesar să afle şi detaliul ăsta, dar aşa era societatea stângiştilor: se vorbea foarte mult şi foarte deschis despre sex.

Într-o seară, Areola se sui pe casă cu bunicul Adipos, care obişnuia să îşi fumeze acolo paiul de culcare. Bunicul Stere nu urca niciodată pe acoperiş. Era un om masiv, cu picioare scurte. În schimb bunicul Adi, un om uscăţiv, cocoşat şi negricios, părea făcut special pentru căţărat pe clădiri. Stătea ghemuit, cu genunchii la bărbie, ca un gargui şi pufăia din mahoarca de hidroponică cu CBD, scărpinându-şi chelia pe sub bască cu degetele lui păianjenoase. Încă rânjea cu gura până la urechi. Începuse în momentul în care se treziseră cu Areola la uşă şi aflaseră că procesul de desemnare fusese eronat, şi nu plănuia să se oprească prea curând. În seara în care cei patru aflaseră că Areola a fost numită de dreapta, fusese doliu în casă. Bunica Tibia nu se mai putea opri din plâns. Dar acum, şase luni mai târziu, situaţia stătea cu totul altfel.

Rotocoale groase de fum dansau prin aer cu moliile. Spre diferenţă de aerul din New Cureşti, aerul din Scrotopeni avea personalitate. Mirosea a iarbă proaspăt cosită şi găinaţ. Pretutindeni se auzeau insecte şi păsări, nu doar aparate de aer condiţionat, ca în metropolă. Lipseau, în schimb, zgârie-norii şi smog-ul. Luna se apleca limpede asupra clădirilor mici ale stângiştilor cu tot cerul după ea. Cel mai tare, Areolei îi lipseau împuşcăturile constante, semnul că dreptacii se apără. Aici, fără clădiri impunătoare şi împuşcături ocrotitoare, Areola se simţea expusă. Fragilă. Bunicul îi întinse ciotul piponului, făcându-i semn că mai are un fum. Ea refuză politicos.

— Chiar e toată lumea comunistă pe partea asta, cum se zice?

— Prostii. Cu adevărat, suntem toţi socialişti. Şi împărţim totul, bineînţeles. Complet cu familia şi apropiaţii, în mare măsură cu vecinii şi comunitatea şi într-o oarecare măsură cu restul societăţii. Într-adevăr, există şi comunism pur, în oraşele mari de stânga, dar aici la marginea Scrotopeniului, n-ar avea sens. Suntem prea răsfiraţi. Ar fi prea multă birocraţie. Şi aşa avem prea mulţi angajaţi la stat.

Areola îşi aminti de mama ei, care se plângea tot timpul de acelaşi lucru: prea mulţi angajaţi la stat. Părea că numărul lor crescuse în ultimii ani în ambele emisfere umane. Bunicul o simţi că se înmoaie şi îi trânti o palmă pe spinare, drăgăstos.

— Fiul meu, tatăl tău, odihnească-se în pace, s-a născut cu un singur coi. Nu pe stânga, nu pe dreapta. Fix pe mijloc. Nimeni nu mai văzuse aşa ceva. Fiind rezident la spital pe atunci, am tras nişte sfori, m-am milogit de nişte oameni şi am trecut coiul în dosarul medical ca fiind pe stânga. I-am făcut transplant cu un coi de plastic 15 ani mai târziu, când tatăl tău a ajuns la o vârstă la care coiul să fie de mărime cât de cât adultă – evident, să nu aibă unul mai mare şi unul mai mic. Dar operaţia n-a fost doar din motive estetice. Mă gândeam că dacă îi pun coiul de plastic pe dreapta, îl împinge pe ăla real pe stânga şi-l face coi de stânga. Ca tu să te naşti de stânga. Însă coiul ăla era de mijloc. Nu poţi forţa orientarea politică a unui coi.

Bunicul Adi oftă. Areola oftă şi ea.

— Cred că viaţa tot timpul o să mă tragă în două direcţii. Şi mi-e dor de mama. Nici nu am apucat să îmi iau adio şi e doar vina mea. Că n-am putut să le zic dreptacilor ce vor să audă.

Bunicul Adi o luă de umăr şi o trase lipită de el.

— Ăştia de dreapta sunt nişte tâmpiţi. Nu ai tu nici o vină, scumpa mea. Erai în pericol şi asta era singura soluţie. Să renunţi la colierul de dreapta. Acum n-au voie să te atingă, n-au voie să vorbească cu tine, crede-mă. Suntem cu toţii bine dresaţi. Deja ne-am învăţat, atât noi cât şi ei, nici să nu-i mai vedem pe cei de orientare opusă. Practic, e ca şi cum n-ar fi persoane.

O scutură puţin, parcă să se convingă că e reală, şi continuă.

— Plus, e viaţă aici la Stânga. Viaţă frumoasă, fără discriminare. Trăieşti bine. Marţi, spre exemplu, la cantina comunală unde ne luăm masa se dau spaghete. Şi nici măcar nu trebuie să produci ceva neapărat. Poţi să trăieşti bine dintr-o bursă de autodezvoltare prin pictură, ca bunică-ta. Sau prin yoga, ca cealaltă bunică-ta.

Bunicul Adi se ridică în picioare şi bobârnăci tacticos chiştocul pe sub streaşină, fix în containerul de reciclare nr 26, de culoare ciclam, care ştia toată lumea că e pentru chiştocuri.

— Dacă dădeam pe lângă, îmi scădeau puncte sociale. Şi mai zice lumea că după o vârstă nu-ţi mai place adrenalina.

Capitolul V

Duoden era bronzat şi lat în spate. Mâinile sale aspre şi tenul bătut de soare îl făceau să pară mai matur decât era în buletin. I-ai fi dat lejer 19 ani şi 3 luni, el având doar 17 ani şi 11 luni. Viaţa îl bătătorise. Când nu lucra în pământ, se antrena cu gherilele de juni pentru Ziua Judecăţii. Societatea de stânga ştia clar că n-are nici o şansă să se bată pe faţă cu societatea de dreapta. De aceea, planul lor pentru Ziua Judecăţii era unul simplu şi pervers: să se dea înfrânţi din prima, după care să atace şi să hărţuiască dreptacii pe la spate cu război de gherilă.

— Zici că abia ai făcut 17 ani? Întrebă Duoden, şuierând a pagubă.

Areola încuviinţă, dând din cap în stilul ei caracteristic. Erau abia la prima întâlnire, dar simţea că-l cunoaşte de o veşnicie.

— Uf. Ce aiurea. Că eu într-o lună devin major şi sexul cu minore e problematic. Acuma e super ok, peste 12 luni iar e super ok dar fix de luna viitoare până peste 11 luni e super problematic.

Areola începuse să se obişnuiască cu cuvântul problematic. În lumea stângistă se folosea foarte des. Descrisul de situaţii ipotetice problematice era principala lor formă de socializare.

— Din câte minorităţi faci parte? Continuă el.

— Nu ştiu, răspunse ea ruşinată, nu m-am gândit la asta vreodată. Sunt nouă pe aici.

Duoden culese un fir de mohor şi şi-l înfipse în gură.

— Ciudat, noi ăştia de stânga de obicei ne simţim minoritari de mici. Eu fac parte din 12 minorităţi. Doamna prim-secretarx din 41. Îţi dai seama? 41. Normal că a ajuns prim-secretarx. Trebuie să faci o listă, altfel nu ajungi nicăieri.

— Nici nu ştiu de unde să încep, se fâstâci ea.

Duoden o apucă de o mână. Avea palmele mari şi aspre.

— Poţi să începi cu faptul că eşti femeie. Asta e o minoritate.

Areola căzu puţin pe gânduri.

— Parcă sunt totuşi mai multe femei decât bărbaţi pe planetă, nu?

Pe Duoden îl bufni râsul. O luă în braţe şi o roti.

— A fi minoritate nu ţine de cifre. Ţine de cum te simţi.

— Uiiiiiiiiii!, făcu Areola în timp ce se rotea. Duoden o puse jos brusc şi îi spuse pe un ton serios, puţin timid.

— Ştii, eu chiar duc o viaţă simplă, dar cinstită. Lucrez pământul la cooperativa de rucola bio. Ştiu că nu fac parte din destule minorităţi încât să ajung vreodată vreun lider, dar de fapt, pe dinăuntru, sunt mai familist, aşa. Din câte puncte fac la cooperativă, aş putea întreţine o familie chiar cu trei neveste, să zicem, dacă ar încasa şi ele ajutor de şomaj.

Areola nici nu-şi dădu seama când intraseră în oraş. Blocuri mari cu apartamente mici se înălţau semeţe pe marginea drumului. Un trecător desfăcu un pachet de biscuiţi lângă ei şi până să termine de mestecat primul biscuite, alţi trecători îi asaltară pachetul, luând fiecare câte unul.

— Omul ăla tocmai a fost jefuit! exclamă ea.

— N-ai înţeles tu bine, explică Duoden. E jaf doar dacă iei de la cineva cu mai puţin decât tine. Dacă are mai mult, e privilegiat şi când iei, doar redistribui etic şi moral. Niciunul dintre ei nu avea biscuiţi deci ce ai văzut n-a fost jaf. Doar comunism.

— Nu prea înţeleg comunismul, şopti Areola ruşinată.

— Comunismul e simplu de înţeles. Să zicem că tu ai doi pantofi în picioare, da? Şi vine la tine cineva în picioarele goale. E dreptul lui moral să îţi colectivizeze un pantof şi să-l redistribuie pe piciorul lui.

— Păi şi cum? Mergem amândoi cu câte un pantof? E chiar mai incomod decât să mergi în picioarele goale.

— Până găseşti pe cineva cu trei pantofi şi îi colectivizezi un pantof, explică Duoden.

Areola vru să îl întrebe cine naiba merge pe stradă cu trei pantofi, dar îşi dădu seama că nu are sens. Se hotărî să îi zică să o rotească din nou, pentru că era distractiv, dar simţi cum îi ghiorţăie maţele. Biscuiţii ăia îi făcuseră foame.

— Aş mânca şi eu ceva, cugetă ea cu voce tare.

Duoden se scărpină în bărbia lui proeminentă.

— Ar trebui să mâncăm. Ştiu eu o cantină bună, unde burgerul din derivat de pui e doar 85% soia, însă trebuie să ştii, aici pe stânga, mesele se plătesc jumi-juma. Să plăteşti unei femei masa în oraş e o formă de misoginie şi patriarhat scârbos peste care societatea noastră a trecut de mult timp.

— Dar nu am nici un ban, oftă Areola, cu capul în pământ.

Dudoden chiui, îşi aruncă pălăria în aer şi începu să se tăvălească pe jos de râs, dând din mâini şi din picioare ca un gândac blocat pe spate.

— Bani? Bani?! Ahaha, săraca de tine, te-au debusolat bine demenţii ăia de dreptaci, hai că eşti simpatică.

Se ridică de jos, îşi şterse o lacrimă de prea mult râs din colţul ochiului şi o luă în braţe strâns şi empatic, fără să profite de ocazie să-i strecoare mâna pe o bucă, cum făcea Pelvis când o lua în braţe.

— Aici, la stânga, banii nu există. Merităm lucruri în funcţie de câte puncte sociale avem. Punctele scad când luăm ceva de la societate şi cresc când dăm înapoi la societate. Este atât de simplu încât şi un copil ar înţelege. Doar dreptacii ar gândi ceva atât de complicat, ca sistemul financiar, pe care un copil nu l-ar înţelege.

Areola îşi muşcă buza.

— Mi-au spus câte ceva bunicii despre puncte, gen că se adună prin muncă sau autodezvoltare. Dar eu nu cred că am timp de muncit şi autodezvoltat în timpul date-ului nostru, nu?

Duoden îi pocni un ţânţar de pe frunte, o luă de braţ şi începu să o conducă vesel spre bulevardul central al Scrotopeniului.

— Există multe moduri de a face puncte sociale, nu doar muncă şi autodezvoltare. La noi, ăştia tineri, cel mai uşor mod de a face puncte e prin activism.

— Ce-i ăla activism?

— Activismul este cea mai nobilă chemare a omului. Activismul e atunci când explici tuturor ce e bine şi ce e rău, chiar dacă nu te-a întrebat nimeni. Să-ţi arăt.

Duoden ochi un copăcel mai central şi din trei mişcări se sui pe o cracă solidă. Îşi drese vocea şi începu să ţipe:

— Oameni buni! Oameni buni! Eu cred că toţi oamenii ar trebui să fie liberi să facă ce societatea a hotărât că e mai bine pentru ei!

Majoritatea trecătorilor nu îl băgară în seamă, dar câţiva dădură din cap aprobator, unii chiar mormăiră un aproape convins „aşa este”. Colierul lui Duoden începu să pâlpăie, semn că încasa puncte sociale. Îi făcu un semn discret Areolei şi ea nu-l înţelese. Îi făcu un semn mai puţin discret, lovindu-şi uşor mâinile una de alta. Areola în continuare nu înţelese. Exasperat, Duoden îi şopti:

— Aplaudă, fată!

Areola începu să aplaude mesajul pozitiv transmis de Duoden, întâi timid, apoi mai apins şi simţi cum colierul roşu de la gât începu să-i zbârnâie, vibrând puternic de două ori. Făcuse primele ei două puncte sociale, pentru aprobarea mesajelor pozitive.

— Putem mânca acum? Întrebă ea.

Dudoen chicoti.

— Nu încă, e prea devreme. Trebuie să mai facem nişte activism!

Porniră amândoi pe bulevardul mare, pe care biciclete abia se strecurau, printre maşini electrice puse la încărcat. Întâlniră multe ocazii de activism. Întâi se intersectară cu o persoană impunătoare ca greutate şi Areola o opri să-i spună că e frumoasă şi că toate tipurile de corp sunt frumoase. Apoi întâlniră o persoană în scaun cu rotile şi Areola îi spuse că e perfectă aşa cum e. Apoi întâlniră un fel de masturbator public, care alerga furnici cu o lupă, în timp ce îşi strângea puternic ambele testicule între coapse, chicotind şi muşcându-şi buza de plăcere. Areola îl întrerupse, spunându-i că toate sexualităţile sunt valabile şi că nu e nimic ruşinos în a fi mândru de kink-urile proprii. Punctele sociale curgeau.

— Putem mânca acum? Întrebă ea din nou.

Duoden o mângâie pe cap, ocrotitor.

— E abia miezul zilei, mai avem mult activism de făcut!

Bulevardul se lăţi şi mai tare. În faţă, se intersecta cu alte bulevarde. Toate dădeau într-un parc imens şi labirintic, în care mii de tineri mărşăluiau în grupuleţe compacte, cu pancarte în mână. Fiecare grup ţipa altceva şi când se intersectau, ţipetele se amestecau într-o cacofonie fără sens. Trecură pe lângă un grup cu pancarte pe care scria „opriţi discriminarea oamenilor care n-au o problemă cu manelele”, altul care răcnea „puncte sociale egale pentru psihiatri şi oameni care se autodiagnostichează” şi un grup foarte mare cu pancarte care spuneau „da, să te încrunţi la mine când mă vezi că îmi mănânc mucii e o formă de abuz psihologic”, altul cu „nimeni nu ar trebui să discrimineze alţi oameni, în afară de acei oameni care discriminează alţi oameni, pe care ar trebui să îi discrimineze toată lumea” şi alte câteva zeci de grupuri ale căror cauze erau imposibil de explicat în doar câteva propoziţii aşa că pancartele lor erau pline de text cu font prea mic să poată fi citit.

— Uite! Ăla e un protestatar profesionist! Spuse Duoden, arătând cu degetul spre un tip cu o pancartă pe care scria „sunt de acord cu tot ce se strigă în jurul meu”.

Omul stătea pe loc şi lăsa diferitele grupuri să treacă pe lângă el, alăturându-se temporar tuturor cauzelor prin care trecea. Pe spatele pancartei desenase un steag complex, alcătuit din 16/16 căsuţe, fiecare cu steagul ei, care la rândul lor formau alte
steaguri în locurile unde se întâlneau.

— E un adevărat erou, şopti Dudoden, cu vocea tremurândă şi o lacrimă în colţul ochiului de impresionat ce era. Susţine peste 300 de cauze!

După ce Duoden îi ceru omului un autograf, traseră amândoi aer în piept adânc şi se scufundară în marea de protestatari. Duoden făcea cărare, cu trupul lui tonifiat şi Areola îl urma, ţinându-se cu o mână de cureaua lui. Câteva minute mai târziu erau în mijlocul parcului.

— Uite, acolo! Un protest la care sigur o să vrei să te alături! spuse Duoden, arătând spre un pâlc de oameni care stăteau la coadă la o gheretă cu îngheţată în timp ce protestau.

Areola citi una dintre pancartele lor mari. „Opriţi discriminarea oamenilor cu strungăreaţă”. Puse mâna la gură ruşinată. Oare făcea parte dintr-o minoritate discriminată şi nu îşi dădea seama?

— Nu ştiam că strungăreaţa e ceva rău!

Duoden îi dădu părul după ureche şi o sărută pe frunte.

— Nu te preocupa! Oamenii cu strungăreaţă sunt la fel de frumoşi ca oamenii fără strungăreaţă!

Colierul roşu al lui Duoden clipi de două ori, semn că afirmaţia anterioară îi conferise puncte sociale. Un membru al grupului de protestatari îi întinse cât putu repede două pancarte, îngrijorat să nu-şi piardă rândul la coadă. Areola mai citi o dată mesajul de susţinere adresat minorităţii din care tocmai îşi dădea seama că face parte.

— Nu m-a discriminat nimeni până acum pentru că am strungăreaţă, suspină ea. Eşti sigur că discriminarea asta există?

— Nu fi prostuţă, o dojeni Duoden, suntem zece miliarde de oameni pe planetă. E statistic imposibil ca cineva undeva să nu discrimineze oamenii cu strungăreaţă.

Unul dintre protestatari, veni spre ei, lingând îngheţată. Se băgă în conversaţie.

— Din păcate, discriminarea oamenilor cu strungăreaţă e cât se poate de reală. Un tovarăş al grupului a găsit în arhivă o postare pe internet de acum 150 de ani în care, la o poză cu o tipă cu strungăreaţă, cineva numit insultan420 a întrebat „poţi să o sugi printre dinţi?”. Dacă nici asta nu e dovadă a discriminării sistemice prin care minoritatea ta a trecut, nimic nu e.

Areola se simţi brusc copleşită de răutatea speciei umane, de care până în acel moment nu fusese pe deplin conştientă, şi începu să plângă. Toţi protestatarii care apucaseră să-şi ia îngheţată veniră în jurul ei şi începură să o încurajeze cu complimente şi să danseze. Se vedea că şi restul ar fi vrut să participe dar mulţi dintre ei erau la coadă de peste zece minute şi nu voiau să-şi piardă rândul. Energia pozitivă o ridică din starea proastă şi începu şi ea să danseze cu ei, cu pancarta în mână. Protestul o făcea să se simtă bine. Punctele sociale curgeau.

Capitolul VI

O oră mai târziu, ea şi Duoden erau într-o cantină, molfăind de zor nişte burgeri în care gustul de pui, dacă închideai ochii şi te concentrai, nu era complet acoperit de cel de soia. Era o cantină extrem de democratică, cu peste 100 de feluri de mâncare în meniu. Clienţii aveau dreptul să voteze din listă care va fi masa următoare şi cantina gătea după dorinţa majorităţii. De obicei ieşea pizza sau burgeri. Rareori spaghete. Duoden avea un verişor de gradul doi care jurase că un vecin i-a povestit că într-o zi a prins şniţel. Părea implauzibil. Şniţelul rar sărea de 3% din voturi.

— Crezi că protestul funcţionează? Adică, oamenii ăia care îi discriminează pe cei ca mine, o să discrimineze mai puţin de la faptul că am ţipat noi într-un parc cu pancarte în mână?

— E vorba de energia pozitivă şi de faptul că dacă te simţi bine, explică Duoden între două înghiţituri, înseamnă că faci ceva bine. Dacă faci ceva bine, înseamnă că e mai puţin rău în lume şi cumva ai redus cantitatea de discriminare, relativist vorbind. Destul de problematică întrebarea ta, să ştii. Doar dreptacii chestionează utilitatea activismului.

Areola se simţi insultată, apoi puţin confuză. Avea oare gânduri de dreapta fără să-şi dea seama? Oare inchizitoarea Rotula nu se sinucisese chiar degeaba?

— Nu chestionez utilitatea activismului, zâmbi ea, aruncând cu un cartof prăjit în el. Glumeam şi eu cu tine!

Duoden prinse cartoful în gură.

— Grijă mare cu glumele, că e problematic să le faci pe subiecte serioase, ca activismul. O să înţelegi tu mai clar cum stă treaba, cu timpul. Trei luni cu duşmanul te-au debusolat puţin. Trebuie să spălăm spălarea pe creier pe care au încercat să ţi-o facă.

O sărută pe frunte, unde dimineaţă o ciupise ţânţarul şi încă mai avea o umflătură roşie, apoi o luă de mână. Se plimbară veseli, fără nici o direcţie, absorbiţi unul de celălalt. În scurt timp ajunseră la marginea oraşului unde, pe o pajişte se întindeau, cât vezi cu ochii, pături lângă pături, cu mici culoare lăsate printre ele, prin care mişunau sute de oameni. Majoritatea păturilor erau goale, dar răzleţ, se mai vedeau obiecte pe ele. Un samovar coclit, un capac de wc crăpat, snopi de banane pline de pete negre, tricouri vag găurite şi multe alte minunăţii luceau ca nestematele în lumina roşiatică a apusului.

— Ce e aici? Se miră Areola.

Duoden clefăi şi dădu ochii peste cap, fălos de ce vede.

— Ăsta e motorul economiei de stânga: păturile mărinimiei. Le găsim la fiecare colţ de stradă, dar aici, în piaţa principală a oraşului, sunt cele mai multe. Dacă ai nevoie de ceva de pe o pătură, iei şi e al tău. Dacă ai ceva în plus, laşi şi e a oricui o ridică. Este cel mai bun sistem economic, pentru că nu discriminează pe nimeni. Dacă planeta ar fi plină de pături ale mărinimiei, toate problemele omenirii ar fi rezolvate. Dar ăştia de dreapta nu vor să fie bine pentru toată lumea. Că dacă ar fi, n-ar mai avea de ce să se simtă elitele superioare.

Areola se uită uluită la oamenii din jur. Arătau atât de diferit de oamenii din societatea de dreapta din care plecase, încât nu-i venea să creadă. Dacă în partea cealaltă toţi erau îmbrăcaţi aproximativ la fel şi aveau cam aceeaşi freză, aici se putea vedea tot spectrul de îmbrăcăminte şi freze de care e capabilă specia umană. Nici un om din jur nu avea părul de aceeaşi culoare cu altul, sau de culoarea lui naturală. Şi la tipologia corpului erau foarte diferiţi, mai nimeni, în afară de Duoden, nu era în formă. Majoritatea erau ori plinuţi, ori aschilambici. Se vedea că în societatea de stânga, ora obligatorie de înviorare matinală nu exista.

— Ştiu, e sublim, punctă Duoden. Fiecare arată şi se mişcă altfel. Asta e frumuseţea oamenilor de stânga. Avem identitate proprie, la un nivel superficial suntem cu toţii unici. Dar în străfundul nostru, gândim cu toţii exact la fel şi avem aceleaşi principii sănătoase. Spre exemplu, mai toţi ascultăm manele fără să ştim clar dacă o facem ironic sau nu.

Un cetăţean trecu printre ei puţin temător, împingând la o roabă acoperită cu un cearşaf. Se apropie de o pătură mare, dădu cearşaful la o parte şi răsturnă întreg conţinutul roabei. Era plină de avocado. Sute de cetăţeni se năpustiră cu ochii bulbucaţi pe pătura cu avocado, îmbrâncindu-se şi trăgându-se de păr. Din când în când, din mulţime mai zbura câte un pantof pe o traiectorie periculoasă şi Duoden o proteja pe Areola de impact, cu pieptul lui musculos.

Deodată, un elicopter apăru peste gloata furibundă şi începu să împrăştie grămada cu tunuri de spumă. Presiunea spumei împinse fără prea multă rezistenţă corpurile de grăsani şi slăbănogi care alunecară umede unele printre altele Grăsani se rostogoleau peste tot şi slăbănogi erau propulsaţi printre ei, cu toţii nimerind cu picioarele în sus pe câte o pătură. Din elicopter sări o femeie corpolentă la vederea căreia Areola nu putu să nu-şi aducă aminte de Oracolul dreptacilor. Dacă i-ai fi dat la o parte bretonul de culoarea curcubeului, cele două femei ar fi fost leite.

Femeia, cu două pulane cauciucate în mâini, începu să facă cărare printre cetăţeni, pocnindu-i strategic în părţile moi ale corpului, gen ficat sau rinichi. Se opri, cu un bocanc proptit pe mormanul de avocado, şi urlă din toţi rărunchii.

— Vă jur, în numele tuturor normelor sociale, că bat la voi ca la fasole dacă nu se opreşte orice formă de violenţă!

— E chiar comisara supremă Hernia, de la Liga Antibullying! Exclamă Duoden extrem de admirativ. Se aplecă şi îi şopti Areolei mândru: am avut onoarea să lucrez cu ea în calitate de informator.

Gloata începu să se calmeze, atât de la argumentele aduse de Comisara Supremă cât şi de la barbituricele din spuma anti-bullying cu care erau năclăiţi din belşug. Hernia lăsă bastoanele şi continuă pe un ton calm.

— Acum, faceţi vă rog o coadă ordonată, în funcţie de numărul de minorităţi din care faceţi parte şi luaţi doar câte un singur avocado bio, să ajungă la toată lumea!

Duoden îi făcu cu mâna şi Comisara se apropie de ei, veselă.

— Opa! Duoden şi-a tras situationship! Ce mă bucur. Să ştii că ai ales bine, draga mea. Duoden este arhetipul tovarăşului stângist de viitor. Egal cu toată lumea, evident, dar mult mai egal decât majoritatea tinerilor pe care i-am întâlnit.

Areola făcu o plecăciune şi Comisara Hernia se uită puţin dezamăgită la părul ei de un blond spălăcit.

— Ştii, ar trebui să faci ceva cu părul ăla, draga mea, măcar o şuviţă colorată. Altfel cum ai vrea să ştie lumea că ai o personalitate unică?

— Are timp să-şi dezvolte o personalitate unică, tovarăşa comisar! O apără Duoden. Abia a venit printre noi. Dintr-o eroare fusese întâi desemnată a fi de dreapta.

— Oribilă eroare, oftă comisara, luând-o de mână pe Areola. Dar ce bine că s-a rezolvat şi ai ajuns printre ai tăi.

În momentul în care o atinse, Hernia sări trei paşi înapoi ca friptă. Ceva era greşit. Începu să hâsâie ca un şarpe opărit.

— Nu simt nimic de stânga în tânăra asta!

Cetăţenii din jur se opriră din păruială pe ultimii avocado şi se strânseră într-un cerc ameninţător în jurul ei. Duoden o luă pe Areola de mână, gata s-o apere cu mâna lui grea de fermier aflat sub media de înălţime a speciei. Un murmur ostil începu să se înteţească.

— Un spion de dreapta!

— Să o trimitem într-un centru de reeducare!

— Să sape la canal!

Duoden luă o mână de praf de jos şi se pregăti să îl arunce în ochii oricărui potenţial atacator. Răcni:

— Oameni buni! Haideţi să ne calmăm puţin! Să practicăm nişte mindfullness! Fata asta abia a scăpat de nebunii de dreapta! E normal să fie puţin confuză!

Comisara Supremă se apropie şi ea.

— Acest brav tânăr are dreptate! Am zis doar că nu simt nimic de stânga, nu că simt gânduri de dreapta! Ochiul minţii e obosit după atâta confruntat violenţă. Mai poate da eroare. Nu eşti de dreapta, draga mea, nu?

— În nici un caz! Exclamă Areola insultată şi puţin confuză. Oare chiar avea gânduri de dreapta fără să-şi dea seama? Oare plecase dintre ei degeaba? Oare băiatul ăla pe care nu mai ţinea minte cum îl cheamă de când îl întâlnise pe Duoden îşi riscase toată reputaţia pentru ea fără nici un motiv? Simţi o senzaţie puternică de deja-vu, fără să-şi dea seama de ce.

Comisara Supremă le făcu tuturor un semn să se aşeze.

— Să facem un mic test clasic, o întrebare simplă. Eşti de acord, draga mea?

Areola încuviinţă. Comisara făcu o tură de mers lent în jurul ei, cu mâinile la spate, căzută profund pe gânduri. Mulţimea nu scotea nici un sunet. Toţi aşteptau cu sufletul la gură întrebarea.

— Un om sapă o gaură. Alt om cade în ea. Cine e de vină?

— Caca, exclamă Areola. Fix caca. La fel au făcut şi ăilalţi. Hernia se încruntă.

— Draga mea, te rog să te concentrezi şi să dai un răspuns serios, pentru că întreaga ta soartă depinde de asta.

Areola trase aer în piept şi băgă capul în pământ. Prima oară când i se pusese această întrebare era mult mai tânără şi lipsită de experienţă. Practic un copil. Acum, patru luni mai târziu simţea că absorbise destule cunoştinţe încât să poată răspunde mult mai informat. Mai ales că apucase să înţeleagă atât mecanismele de dreapta cât şi pe cele de stânga. Îşi angrenă toate rotiţele minţii în operaţiune şi produse un răspuns.

— Nu ştiu!

Cutremurarea şi oroarea se citea pe feţele tuturor. Duoden o strânse puternic de mână.

— Cum adică nu ştii? E atât de simplu încât oricine ar putea răspunde. Este vina individului care sapă groapa, pentru că nu a respectat toate normele legale de săpare ale unei gropi care ar trebui să se asigure că operaţiunea nu prezintă absolut nici un pericol pentru nimeni. Dacă omul a respectat toate reglementările în vigoare şi altcineva tot a căzut în gaură, înseamnă că reglementările au fost făcute greşit şi e un eşec al întregii clase politice, dar şi a societăţii care şi-a pus încrederea în ea.

— Se ştie! Încuviinţară şi ceilalţi tovarăşi, uitând complet că veniseră acolo pentru avocado.

Cu toţii scoaseră telefoanele şi se pregătiră să scrie texte lungi în care să ceară cancelarea Areolei. Duoden se enervă.

— Lăsaţi telefoanele jos! Nimeni nu cancelează pe nimeni, mişeilor! Aţi văzut-o mai sensibilă şi mai confuză şi gata, cancelare? Voi ştiţi că fata asta a crescut fără tată? Că dintr-o eroare de sistem a fost nevoită să trăiască printre lipitori de dreapta mai multe luni? Areola, sentimentele pe care le provoci în mine mă răscolesc. Spune-le acestor tovarăşi slab informaţi că vezi adevărul adevărat şi că vina este a celui care sapă groapa şi a statului că nu a avut grijă ca groapa să fie săpată în siguranţă!

Areolei începură să îi transpire palmele. Faptul că prezenţa ei îl răscolea pe Duoden o răscolea şi pe ea la rândul ei. Se uită în ochii lui negri şi mici, îşi luă inima în dinţi şi se adresă mulţimii nervoase.

— Înţeleg argumentele voastre şi cu siguranţă minim parţial e ca voi, dar chiar nu cred că lucrurile sunt aşa simple. Adică cum, dacă eu închid ochii acum şi merg aiurea până cad într-o gaură, e vina societăţii?

— Bineînţeles, icni Comisara. Într-o societate ideală n-ai avea nici un motiv să îţi vină un gând atât de stupid ca ăla de a închide ochii şi a merge aiurea până cazi într-o gaură! Te mai întreb o dată: un om sapă o gaură. Alt om cade în gaură. A cui e vina?

Areola se ridică pe vârfuri şi răcni din tot pieptul ei suav.

— Îţi mai răspund o dată! Nu ştiu!

Comisara începu să se dea cu curul de pământ de furie.

— Prindeţi nazista! Să o cancelăm şi apoi să o reeducăm!

Duoden îşi trânti pieptul bine lucrat între ea şi gloată.

— Aţi simţit vreodată dragoste atât de puternică încât să nu mai ţină cont de orientarea politică? Ştiţi că sunt la vârsta la care dacă îmi place tare de o tipă, sunt de acord cu orice zice, oricât de cretin ar fi, da? Ei bine, dacă aveţi de gând să invadaţi spaţiul personal al domnişoarei cu scopul de a o discrimina, întâi va trebui să îmi invadaţi mie spaţiul personal şi să mă discriminaţi pe mine!

Gloata începu să dea înapoi.

— Orice ai face, să ştii că noi suntem victimele! Ţipă unul.

— Ba noi suntem victimele! i-o întoarse Duoden răspicat.

— Ba noi! Contracară comisara supremă Hernia. Noi suntem victimele!

— Ba nu! Urlă Duoden furibund. Noi suntem victimele!

Gloata dădu şi mai tare înapoi. Tânărul fermier de rucola se întoarse spre ea, cu o lacrimă în ochi. Arăta la fel de bine ca în dimineaţa când îl cunoscuse, cu trei zile înainte, când soarele dimineţii îi dezmierda trupul vag transpirat şi mâinile murdare de pământ, în timp ce scormonea printre răsaduri şi s-a întors spre ea, care doar trecea pe drum şi i-a zis: „hai salut!” După care s-a întors iar la muncă. Dar acum situaţia era opusul unui salut. Areola îşi simţi inima în gât. Era un „adio”.

— Areola, fugi! Găseşte-ţi destinul. Se pare că nu e nici aici!

— Dar n-are cum! Se răzvrăti ea. Că sunt doar două părţi! Dacă nu-i nici acolo, nici aici, atunci unde rahat e?!

Areola simţi cum colierul roşu se desprinde singur şi îi cade de la gât. Duoden înţelese îndurerat.

— Nu ştiu, dar găseşti tu! Eşti cea mai completă persoană pe care am cunoscut-o în viaţa mea! Ai o întreagă serie de trăsături distincte şi capacităţi! Acum fugi, că nu pot să-i mai ţin mult cu victimizarea!

Fugi din nou, cu lacrimi şiroind pe obrajii ei palizi de mărime medie. Muci îi curgeau în paralel din nasul ei de mărime şi formă medie, cele patru şiroaie de afluenţi întâlnindu-se în streaşina de deasupra buzei de sus şi curgând de acolo, direct în gură.

Capitolul VII

6 luni mai târziu

Cele două femei corpolente se băteau de mai bine de jumătate de oră şi niciuna nu părea să câştige. Gâfâiau greu, ambele cu câte un ochi umflat. La o privire atentă, toate rănile uneia păreau reflectate în cealaltă. Parcă era o singură persoană, care se bătea în oglindă.

Cancelarul Axilar se uita pierdut la bătaie, trosnindu-şi degetele distrat. Camera era în formă de potcoavă, cu două tronuri mari, paralele, în capetele potcoavei şi un spaţiu mare în mijloc, în care Oracolul Fistula şi Comisara Supremă Hernia se înfruntau, pentru probabil a suta oară. O sută de bătăi terminate în egalitate perfectă.

— Mai cu ură! ţipă prim-secretara Perineea de pe celălalt tron, apoi şopti către echivalentul ei de dreapta: E ireal, parcă sunt aceeaşi persoană.

Cele două femei se opriră o secundă, încercând să-şi calmeze respiraţia. Se uitau una la alta cu scârbă şi respect şi apoi se năpustiră una spre cealaltă, cu un răcnet identic.

Cancelarul încuviinţă, zâmbind parşiv.

— De câte ori trebuie să îţi demonstrez? Teoria potcoavei este adevărată. Avem aici un exemplar perfect de extremă dreapta şi un exemplar perfect de extremă stânga. Sunt echivalente. Sunt aproape identice. Fistula şi Hernia practic sunt aceeaşi persoană.

Prim-secretara rânji la fel de pervers.

— Nu a negat nimeni! E clar că noi, extremiştii, avem mai multe în comun unii cu celălalţi decât cu semenii noştri mai moderaţi, de aceeaşi orientare.

Cancelarul bătu cu pumnul în cotiera tronului.

— Destul cu amabilităţile! Spionii mei spun că cercetătorii stângişti au făcut o descoperire importantă legată de acel anormal testicul de centru pe care l-aţi furat de la noi.

— Rapoartele mi-au spus că l-aţi lăsat intenţionat să fie furat, sperând că noi vom avea mai mult noroc cu cercetarea decât voi. Hai să lăsăm subterfugiile şi să vorbim cinstit. Ştim şi că voi aţi aranjat accidentul care a dus la moartea posesorului acelui testicul, acum 10 ani. Ştim şi că aţi fost atât de incompetenţi încât aţi lăsat singurul copil născut natural din acel testicul să vă scape!

Cancelarul râse fals, apoi scrâşni din dinţi.

— De fata aia, Areola, zici? Sursele mele îmi spun că nici voi nu aţi fost în stare să o controlaţi. Că a fugit şi de la stânga. Deci incompetenţii, la final, aţi fost voi! Dar deja nu mai contează, dacă serul pe care l-aţi dezvoltat din testiculul anormal funcţionează.

— Funcţionează, confirmă Perineea. O dată injectat într-un mascul, acesta va produce doar copii de stânga. Sau de dreapta, cu mici modificări pe care chiar şi cercetătorii tăi limitaţi le pot face. Întrebarea e, ce e dispusă dreapta să ofere în schimbul lui?

Axilar se ridică în picioare şi trânti un râs malefic. Nelăsându-se mai prejos, Perineea se ridică şi ea, râzând şi mai malefic.

— Nimic. Absolut nimic nu o să vă dăm în schimbul lui, răcni Axilar. O să ni-l daţi gratis pentru că este în interesul tuturor extremiştilor să existe. Dreapta va produce doar copii de dreapta. Stânga va produce doar copii de stânga. În două generaţii nimeni nu va mai avea rude de partea cealaltă a spectrului, să le pese de soarta celorlalţi şi Ziua Judecăţii poate veni. Războiul Final va fi în sfârşit aici!

— Există zvonuri că Areola umblă prin comunităţi periferice, atât de stânga cât şi de dreapta. Că de fiecare dată când cineva încearcă să îi pună un colier la gât, acesta îşi schimbă culoarea de la roşu la albastru atât de repede încât pare mov. Că răspunde la întrebări cu alte întrebări care îl fac pe cel care a pus primul întrebări să îşi pună singur întrebări! Ar putea deveni problematic.

Axilar se înfoie pe scaun. În ring, Hernia şi Fistula continuau să se bată în zadar. Încercau să se lovească una pe alta dar nimereau pumn în pumn, picior în picior, frunte în frunte. Păreau amândouă gata să-şi piardă conştienţa, ceea ce cu siguranţă s-ar fi întâmplat simultan.

— Planul nostru secret e în desfăşurare de mai bine de 10 ani. Am reuşit să convingem majoritatea liderilor atât de stânga cât şi de dreapta să fie de partea noastră şi ţie îţi este frică de o fătucă?

— Ţie ar trebui să îţi fie frică! mârâi Perineea. Doar tu i-ai plătit pe toţi apropiaţii tatălui ei să-l convingă că numai bărbaţii cu penisul mic poartă cască pe şantier. Eşti deplin responsabil de moartea lui şi dacă va afla, tu vei fi fi duşmanul ei principal!

— A fost alegerea lui să asculte de societate şi să nu poarte cască!

Perineea dărâmă măsuţa pe care se aflau ceştile de cafea cu piciorul, nervoasă.

— Alegerile făcute la presiunea societăţii nu sunt alegeri!

Axilar dădu şi el un picior măsuţei, ca să nu pară dominat, apoi se calmă.

— Am venit aici să punem la cale o conspiraţie globală, nu să discutăm a cui e vina dacă un om nu poartă cască sau cade într-o groapă. Areola e o nonproblemă. Situaţia e sub control. Sunt sigur că oamenii tăi sunt cu ochii pe ea.

— Să fii cu ochii pe ea e destul de dificil. Trece prin comunităţi atât de stânga cât şi de dreapta. I se pierde urma.

— Atunci trebuie să accelerăm planul.

Axilar bătu din palme. Cele două femei se opriră din încercările nereuşite de a se omorî reciproc. Cancelarul continuă.

— Voi două veţi forma o unitate de operaţiuni speciale comune stânga-dreapta. Urmăriţi, interogaţi, manipulaţi, sabotaţi. Trebuie să ştim fiecare mişcare a Areolei. E singura variabilă necunoscută din ecuaţia asta.

Cele două femei scrâşniră din dinţi la unison şi se îndreptară spre uşa imensă din colţul opus al camerei. Perineea aşteptă ca uşa să se închidă în urma lor şi se întoarse spre echivalentul ei, aruncându-i o ocheadă.

— Cred că ar trebui să facem sex, spuse ea. Acolo, în ringul murdar de sânge şi transpiraţie.

Capitolul VIII

Duoden se trezi cărat de subraţe de doi cetăţeni solizi, îmbrăcaţi din cap până în picioare în armuri de luptă urbană, care le acopereau inclusiv colierele. Holul clădirii era întunecos şi umed. Instinctul de fermier îi spunea că se afla undeva sub pământ. Putea fi oriunde. Fusese cărat cu duba din Scrotopeni timp de mai multe ore. La un moment dat, după ce duba se oprise, îşi pierduse conştienţa de la lovituri. Ar fi putut fi la sute de kilometri de orăşelul natal. Camere cu zăbrele la uşi se scurgeau pe lângă el, pe stânga şi pe dreapta. Era într-o închisoare.

O uşă se deschise în faţa lui şi se trezi aruncat pe podeaua rece. Auzi uşa cum se închide în spatele lui, greoi şi parcă final. Ochii i se acomodau cu întunericul. Ceva se mişca într-un colţ al camerei. Era un om. Blondiu, uscăţiv, tânăr. Poate cu vreo doi ani mai mare decât el. Părea la fel de bătut. Duoden dădu să deschidă gura dar un detaliu îl opri. Colierul celuilalt prizonier era albastru.

— Ce ghinion pe mine, spuse Duoden către un perete. Singur în celulă cu un tip necunoscut şi nu pot vorbi cu el, pentru că e de dreapta.

Străinul râse, amar. Se vedea că orice contracţie a pieptului era dureroasă.

— Bineînţeles că n-aş vorbi în viaţa mea cu un tip de stânga. E imoral şi ilegal. În schimb să vorbeşti singur e absolut normal. Mai ales după ce ai fost bătut şi sechestrat săptămâni la rând.

— Practic eu fac un monolog intern cu voce tare acum, vorbi Duoden cu peretele. Habar n-am cine sunt dubioşii ăştia de m-au ridicat. Am văzut un simbol nou pe uniforma lor. O potcoavă. Şi nici n-am înţeles ce vor. M-au întrebat încontinuu de gagică-mea. Încercau să mă întoarcă împotriva ei. Să îmi spună minciuni despre ea. Să ma determine să îmi trădez sentimentele.

Celălalt tânăr se ridică în picioare, şocat de ce aude accidental în monologul celuilalt.

— Zilele se contopesc în temniţa asta. Adevărurile şi minciunile se amestecă. Dar ştiu cu siguranţă că mă cheamă Pelvis, sunt un tânăr de dreapta din New Cureşti, vreau să mă fac poliţist militar la o corporaţie mare şi javrele astea de o lună încearcă să mă convingă că gagică-mea, pe care n-am mai văzut-o de jumătate de an, e o persoană rea. Şi nu e. E lumina din ochii sufletului meu şi amintirea ei mă ţine viu!

Duoden îşi muşcă buza şi aruncă o privire cu coada ochiului, cât îi permitea sistemul lui moral de stânga, celuilalt prizonier. Cu siguranţă vorbea de Areola. Era singura persoană care poate fi descrisă ca lumina ochilor sufletului a cărei amintire te ţine viu.
Acest Pelvis nu era, ca şi el, o victimă. Era un rival.

Volumul III: A treia gaură

Capitolul IX

Pelvis recunoscu piscul semeţ la poalele căruia se aflau. Era chiar Vârful Carbasan, cel mai înalt punct din munţii Bucegi. Erau departe de New Cureşti şi de Scrotopeni, oraşele lor natale, atât de apropiate geografic dar atât de distante ideologic. Vru să o facă pe deşteptul cu cunoştinţele lui vaste, dar Duoden îi arătă cu un deget gros şi aspru spre munte.

— Carbasanul.

Şi el fusese atent la orele de geografie. Stângiştii nu erau atât de ignoranţi pe cum se aştepta.

Evadarea din închisoarea secretă a coaliţiei extremiştilor sfidase imposibilul. Implicase o serie atât de mare de capcane, labirinturi, probe, piste false, sacrificii şi provocări încât ar fi umplut o carte. Arhitecţii coaliţiei construiseră închisoarea într-un mod foarte contraintuitiv şi impractic. Fuseseră implicaţi şi scenarişti în proces şi se simţea. Evadarea fusese mai mult drum iniţiatic decât evadare.

Constructorii se bazau pe un singur lucru: ca să ieşi de acolo, aveai nevoie de aptitudini şi de gândire atât de dreapta cât şi de stânga, ceva imposibil de imaginat. Nu se aşteptau însă ca un dreptaci şi un stângist să lucreze împreună şi să evadeze. Să colaboreze unul cu celălalt deşi întreaga lor viziune asupra vieţii e diferită. Exact asta făcuseră Pelvis şi Duoden.

Când se cunoscuseră, cu peste un an în urmă, în celula mizeră şi întunecoasă în care fuseseră aduşi cu forţa, erau rivali. Amândoi voiau ceva ce nu se poate împărţi la doi: dragostea Areolei, fata pe care ambii o considerau suflet pereche. Uşor uşor, între cei doi rivali se construi un pod de respect. Peste podul de respect se construi un pod de înţelegere şi peste acel pod, în final, un pod de prietenie. Dar rivalitatea romantică dintre ei lărgea în continuare un hău pe care nici o serie de poduri unul peste altul n-ar fi putut să o unească.

Se uitară amândoi spre zare. Anul petrecut sub pământ, în întuneric şi lumină palidă de neoane îi făcuse să uite cum arată soarele. Amândoi se maturizaseră mult în ultimul an. Ajunseseră la gradul de pilozitate facială la care chiar poţi să-ţi laşi ceva acolo fără să fii penibil. Nu mai erau adolescenţi. Erau foarte foarte tineri adulţi cu nişte mustăţi respectabile.

Îşi dădură mâna frăţeşte, încruntându-se unul la altul. Maturitatea îi făcuse să îşi dea seama că pot fi rivali supremi pe plan romantic dar şi cei mai buni prieteni pe restul planurilor. De aceea, deşi se apreciau reciproc, o făceau încruntat. Îşi dădură seama că evadarea fusese partea uşoară. Acum urma partea grea: să o găsească pe Areola şi să vadă pe care dintre ei îl va alege.

Capitolul X

Anul fusese destul de răscolitor pentru întreaga societate. Atât lumea de stânga cât şi cea de dreapta anunţaseră că cealaltă tabără descoperise un vaccin care asigura, fără marjă de eroare, orientarea politică a descendenţilor în concordanţă cu cea a părinţilor. Nimeni nu voia să îl folosească, însă logica elementară a societăţii dicta că vaccinul trebuie folosit cât mai rapid.

Echilibrul dintre cele două tabere era stabilit de o teorie a probabilităţii: ambele produceau atât descendenţi de stânga cât şi de dreapta în proporţii egale. Schimbul de tineri născuţi într-o zonă nealiniată cu valorile lor interne era singurul motiv pentru care pacea dintre cele două tabere persista. Dacă una din tabere folosea vaccinul, cealaltă tabără ar fi scăzut la jumătate ca populaţie într-o singură generaţie şi tot aşa, până ar fi dispărut. Cum niciuna dintre tabere nu putea garanta că cealaltă nu-l foloseşte în secret, singura soluţie raţională era ca ambele să-l folosească.

Nu toată lumea voia să fie raţională, însă. O parte semnificativă a populaţiei ambelor lumi era reticentă faţă de ideea de vaccin, din principiu. Pur şi simplu aşa era construită specia umană. Să-ţi injectezi în corp tot felul de chestii doar de dragul societăţii nu era pentru toată lumea.

Un alt argument împotriva tratamentului era că acesta trebuia injectat direct în testicule, lucru cu care o parte dintre bărbaţi nu erau neapărat de acord. Programul de vaccinare porni însă simultan în ambele tabere, în ciuda rezistenţei. Deşi era opţional momentan, scepticii erau batjocoriţi în presă şi în media. Mai toate emisiunile de divertisment îi prezentau ca laşi, trădători, paranoici, căcăcioşi şi egoişti cărora nu le pasă de binele social. Erau batjocoriţi în sketchuri amuzante în care erau jucaţi de actori cu peruci ciudate, dinţi lipsă şi ochi încrucişaţi, ca să înţeleagă lumea că sunt inferiori.

În această lume crâncenă şi scrâşnitoare din dinţi o legendă urbană începu să se propage. Despre o nălucă, o fată firavă care se plimba din aşezare în aşezare, indiferent de orientare, cu o privire extrem de senină şi fără colier colorat care să-i denote afinitatea politică. Ba chiar, dacă încercai să îi pui unul cu forţa, pâlpâia mov şi cădea singur. Fata se comporta deosebit de misterios. Cei care o văzuseră spuneau că nu dădea verdicte, doar transforma afirmaţiile autorităţilor în întrebări.

„Toate testiculele trebuie vaccinate”, tunau autorităţile.

„Oare chiar trebuie ca toate testiculele să fie vaccinate?” Întreba ea.

Câţiva oameni, de la sceptici moderaţi la contrarieni şi paranoici, începură să o urmeze în călătoria ei, mergând în spate, tăcuţi, ca într-un pelerinaj. „Nimeni nu ar trebui să mă urmeze”, spunea ea. Dar ei ştiau că e doar un test.

Curând pâlcul se transformă în ceată, ceata în gloată şi gloata în mulţime. Începură să se înarmeze. Să se organizeze.

„Nu vreau să pornesc o revoluţie care să răstoarne întreaga societate”, spunea ea. Dar ei ştiau că e doar un test.

„Nu ar trebui să ne organizăm în batalioane de gherilă şi să sabotăm instituţiile autoritariene atât de stânga cât şi de dreapta”, insista ea, în timp ce zeloţii ei construiau tuneluri şi fortăreţe, luau cu asalt depozite de armament sub acoperirea nopţii şi distrugeau infrastructura poliţienească şi militară. Ştiau că e doar un test.

„Nu sunt liderul de care aveţi nevoie”, pledă ea în faţa plutoanelor de copii-soldat care umpleau cocktailuri molotov. Cu toţii o aprobau cu un zâmbet ştrengar în colţul gurii. Era doar un test, toţi ştiau că e exact liderul pe care îl merită.

„Na, bine, văd că n-am de ales”, cedă ea şi revoluţia începu.

Capitolul XI

Primele bătălii fură dezastruoase pentru revoluţionari însă cu cât conflictele luau amploare şi implicau mai mulţi combatanţi, cu atât punctul slab al extremiştilor vaccinişti devenea mai evident: coordonarea între forţele de extremă dreaptă şi extremă stângă era deficitară. De la nivel de conducere în jos, nu aveau destulă încredere unii în ceilalţi cât să lucreze frumos împreună şi fiecare dintre cele două aripi extremiste pierdea timp pregătindu-se pentru potenţiala trădare a celeilalte.

Armata revoluţionarilor, în schimb, unită de aura iluminată a Areolei, acumula experienţă şi curaj cu fiecare bătălie. Tot ce le lipsea era o conducere strategică competentă. Doi generali, unul de stânga şi unul de dreapta, care să îşi înţeleagă perfect facţiunea şi, în acelaşi timp, măcar să se tolereze unul pe celălalt. Când Duoden şi Pelvis se alăturară rebelilor, amândoi cerură răspicat Areolei să aleagă pe unul dintre ei ca partener romantic, însă Areola refuză, explicându-le că va face această alegere dificilă doar după ce conflictul global se va clarifica. Aşa că cei doi acceptară poziţiile de generali şi îşi dădură din nou mâna, încruntaţi. Poziţiile li se potriveau ca două mănuşi. Una de stânga şi una de dreapta.

Bătăliile următoare fură extrem de complicate şi haotice din punct de vedere militar dar extrem de clare şi coerente vizual, din punct de vedere cinematografic. În mai multe instanţe, cele două forţe opuse alergară una spre alta în formaţii perfect aliniate care s-ar fi văzut impecabil dintr-un punct imaginar aflat undeva în lateralul lor, dar fix între ele ca distanţă. Nimeni nu purta cască, ca să li se vadă bine feţele şi nimeni nu clipea când apărea o explozie, fiind cu toţii prea încrâncenaţi ca să le bage în seamă.

La Coilungăreni armata revoluţionară văzu prilejul să decapiteze jumătate din armata extremistă. După spusele spionilor, temuta mareşală Fistula, conducătoarea militară a forţelor de extremă dreaptă, se certase la sânge cu echivalenta ei de stânga, Hernia, rupând forţele extremiste în două. După cercetări îndelungi, o bănuială veche fu confirmată: Hernia şi Fistula erau clone, alterate genetic să se ducă ideologic în extreme diferite, însă, în esenţă, aceeaşi persoană. La sfaturile celor doi generali extrem de simpatici, Areola hotărî să-şi arunce toate forţele într-o încercare disperată de a exploata diviziunea, ştergând extremiştii de stânga de pe hartă.

Se dovedi a fi o capcană. Imediat după ce asaltul începuse, revoluţionarii se treziră flancaţi de forţele mobile de dreapta ale Fistulei, care îi lovi năprasnic în coaste. Dar ambuscada era doar o diversiune. Profitând de haos, un întreg pluton de lunetişti extremişti de stânga, bine ascunşi pe câmpul de luptă pe nişte dealuri pe care nu le verificase nimeni puse ţinta pe Areola. Zece puncte laser văzu Duoden pe fruntea ei superbă când se hotărî să se jertfească şi să sară cu pieptul lui păros în calea gloanţelor. Zece gloanţe îl nimeriră în inimă şi căzu muribund în braţele îndurerate ale Areolei, trăgându-şi ultimele suflări.

— Inima mea a fost făcută să devină scutul tău, bolborosi el, cu gura plină de sânge, înainte să închidă ochii pentru ultima oară.

Orbit de furie, Pelvis aruncă aruncătorul de grenade din mână şi înarmat doar cu un briceag VictorInox începu să taie o cărare prin armata extremistă de stânga, direct spre Hernia care, văzându-l, dădu bir cu fugiţii. Picioarele ei durdulii nu erau în stare să ţină pasul cu furia clocotită a lui Pelvis, dus la apoplexie de imaginea celui mai bun prieten şi în acelaşi timp celui mai mare rival, zăcând într-o baltă de sânge. O ajunse din urmă şi îi făcu buzunare în toate organele vitale cu briceagul lui mic, nu înainte de a pica sub o ploaie de baionete.

Îngrozită, Areola ordonă retragerea, târând după ea corpul neînsufleţit al lui Duoden. Coilungăreni fu cea mai mare înfrângere a revoluţionarilor şi totul părea pierdut însă, în capitolul următor, rănile lui Duoden se dovediră mai puţin grave decât păreau la prima vedere. Deşi luase 10 gloanţe în inimă, inima lui era prea mare şi plină de dragoste să pice aşa uşor. Avu nevoie doar de un capitol ca să-şi revină, ba chiar să devină şi mai feroce decât era înainte. O cicatrice mare îi brăzda acum părul de pe piept, aducându-i aminte de momentul când îşi dăduse viaţa pentru dragoste, însă viaţa hotărâse că încă mai are treabă cu el.

Contrar a ce se înţelesese din bătălia de la Coilungăreni, nici Pelvis nu era pe cât de mort păruse. Cele 100 de împunsături cu baioneta fură superficiale şi ocoliseră toate organele vitale. Se trezi prizonier al Fistulei, care preluase, în ciuda dezaprobării generale, conducerea ambelor armate extremiste şi care voia să-l stoarcă de toate secretele.

— Ai fost ca un fiu pentru mine, începu ea. Ţii minte, când erai mic cum te ţineai după mine şi repetai tot ce zic?

— A fost o gleseală! protestă el.

— Ba n-a fost. Tot timpul ai avut o inimă curată, de dreapta. Ţi-au luat hormonii minţile. Însă eu încă am încredere în tine. Erai un copil cu potenţial. De viitor.

— Pe zi ţe tleţe am mai puţină încledele în viitol, scrâşni el.

— Păcat, oftă ea. Eu te văd ca lider marcant de dreapta. Pot interveni pentru tine. Să le explic că toată rebeliunea asta a fost doar un val al tinereţii. Că vezi calea cea dreaptă. Mai ales că, fie vorba între noi, n-ai nici o şansă să te combini cu Areola. E clar că îl place mai tare pe Duoden. Sunt mai apropiaţi. Mai compatibili. În schimb mii de fete cu ţâţe mari de dreapta ar da orice să întemeieze o familie tradiţională cu unul ca tine!

— Nu te cled! protestă el. Eu sunt plefelatul Aleolei!

— Te minţi singur! i-o întoarse Fistula, râzând.

Pelvis căzu în funiile cu care era legat, înfrânt.

— Chial cledeţi că mai am o şansă să mă întolc la dleapta?

— Dacă ne ajuţi cu toate secretele militare ale rebelilor, bineînţeles, zâmbi ea cu ochii mari şi hulpavi.

— Bine, încuviinţă el cu vocea stoarsă de vlagă, aproape şoptit. Am două seclete extlem de impoltante de măltulisit…

Fistula se apropie de tânărul sfârşit, încântată că a găsit o fisură în coeziunea rebelilor, gata să audă mai bine secretele tânărului general.

— Plimul seclet e că eu sunt convins că stânga si dleapta pot convieţui împleună. Nu ale lost să împalţi soţietatea în două din cauza unor difelenţe de opinie. Al doilea seclet e că volbesc peltic pentlu că atunci când m-aţi plins, mi-am ascuns bliceagul sub limbă!

O lamă luci între dinţii lui Pelvis. Fistula făcu un pas înapoi, îngrozită, însă era prea târziu. Bravul tânăr îi scuipă briceagul fix în ochiul drept, înfigându-l până la plăsele. Extremista muri înainte să atingă pământul.

Pelvis închise ochii. Ştia că gardienii care-l ţineau prizonier îl vor executa imediat ce îşi vor da seama ce s-a întâmplat însă când îi deschise la loc, gardienii erau şi ei morţi. În faţa lui, doi ninja îşi dădură măştile jos. Erau chiar Areola şi Duoden, veniţi să îl salveze.

Întorsătura de situaţie care le năruise speranţele revoluţionarilor se întoarse din nou. Extremiştii rămăseseră fără lideri. Compensau însă cu superioritate numerică. Rebelii pierdeau bătălie după bătălie şi Areola se hotărî să îşi apere ultima poziţie acolo unde începuse totul, în câmpia aridă dintre Scrotopeni şi New Cureşti.

Capitolul XII

Areola urca singură, ca de obicei, pe piscul abrupt şi semeţ care domina viitorul câmp de bătălie. De pe serpentinele pietroase şi pline de jnepeni se vedea tot. Şi mica armată ponosită a rebelilor, şi acumularea voluminoasă de forţe extremiste din zare. Erau câtă frunză câtă iarbă, dacă frunzele şi iarba ar fi fost tancuri. Rebelii erau încercuiţi. Totul părea pierdut. Duoden şi Pelvis căzuseră de acord, încruntaţi, că cel mai bun plan e să se arunce în luptă până la ultimul soldat şi să formeze un culoar prin care lidera lor să scape. Areola refuză. Dacă erau să moară, măcar să moară împreună.

Însă Areola avea un aliat nebănuit despre care nu vorbise cu nimeni. O bătrână pustnică înţeleaptă care locuia într-o peşteră în vârful muntelui şi cu care se consulta înainte de orice decizie importantă. Tot timpul era plină de poveţe şi pilde cu tâlc din care un om inteligent ar fi putut deduce care e rezolvarea oricărei probleme într-un mod în care să pară că a gândit-o şi el puţin.

O cunoscuse cu trei ani în urmă, când fugise panicată din lumea de dreapta în care fusese greşit desemnată. Stătea pe o piatră, lângă o cărare întunecoasă şi mânca seminţe. La fel ca şi ea, nu avea un colier colorat la gât care să o desemneze în una dintre cele două tabere. Bătrâna îi făcu semn să nu facă zgomot şi îi dădu un pumn de seminţe. Atunci pe Areola o izbucniră lacrimile. Îi povesti tot ce păţise şi bătrâna blajină o sfătui să îşi caute bunicii de stânga şi să încerce să-şi refacă viaţa acolo. De atunci, de fiecare dată când avea dubii şi întrebări existenţiale despre problematici sociale, viitor sau băieţi, Areola o căuta pe bătrâna misterioasă care, cu o povaţă şi un zâmbet cald, o îndruma pe calea cea bună. Nu spusese nimănui despre mentora ei ascunsă. Era secretul ei cel mai de preţ.

Urmă cărarea strâmtă pentru încă un rotocol şi ajunse în vârful piscului. Liniştea fu brăzdată de chirăiturile vulturilor şi de hârşâiala ASMR a andrelelor bătrânei înţelepte al cărei nume nu avusese niciodată curajul să îl afle, deşi în sufletul ei o ştia de-o viaţă. Stătea pe o piatră şi se uita în zare în timp ce mâinile ei zbârcite zămisleau un ciorap lung şi gros. Areola se aşeză lângă ea şi oftă. Faţa bătrânei era aspră şi bătătorită ca o şa uzată de bicicletă însă în zâmbetul ei larg, fără dinţi, se vedea doar seninătate şi împăcare.

Extremiştii păreau foarte bine organizaţi acum. Două tancuri aurii cu picioare în loc de şenile tronau în mijlocul armatei lor, mai înalte decât orice din jur. Spionii rebelilor confirmaseră că pe ele se tolăneau cei doi lideri necontestaţi ai stângii şi ai dreptei: cancelarul Axilar şi prim-secretara Perineea. Amândoi se folosiseră de ameninţarea rebelilor ca să preia puterea absolută în emisferele lor, apoi să unească cele două armate. Evident că doar extremiştii fuseseră de acord cu această sinistră coaliţie. Dar ei erau aproape jumătate din omenire. Restul, cei moderaţi, ţineau cu rebelii. Planeta era din nou împărţită în două, doar că altfel.

În faţa celor doi, armata era condusă de o monstruozitate cu trei mâini şi trei picioare, biomecanic legate într-un ghem de cabluri, aparatură, piele şi organe. Hernia şi Fistula muriseră, dar extremiştii reuşiseră să salveze destule organe şi creier din ambele, cât să le combine într-o abominaţie atât de extremistă încât sfida încadrarea pe stânga-dreapta. Nu mai existau disensiuni în armata duşmanilor. Doar extremism pur.

Norii se adunau în zare şi în sufletul Areolei. Ştia că va fi înfrântă. Voia să o întrebe pe bătrână strategii militare, variante şi posibilităţi de a evita carnagiul, însă i se părea că e în zadar. Deodată, se însenină. Se simţi împăcată cu soarta ei. O singură întrebare îi mai apăsa pe suflet, întrebarea potrivită.

— Dacă un om sapă o groapă şi alt om cade în ea, cine e de vină?

Andrelele se opriră din ciocnit o secundă şi bătrâna îi zâmbi, ochii ei luminoşi umplându-i sufletul de căldură.

— Of, draga mea. Toată lumea e de vină. N-ai cum să pui vina în cârca unui singur om sau a unei singure întâmplări. Fiecare atom din univers e de vină. Pentru că traseul lui de la începuturile timpurilor până acum au dus la posibilitatea ca acel om să cadă în acea groapă. Bineînţeles că unii sunt mai vinovaţi decât alţii, dar n-ai cum să izolezi groapa şi cei doi oameni de întreaga realitate şi să dezbaţi vina în abstract, ignorând toată circumstanţa. Fluturatul aripilor unui fluture în mezozoic ar fi putut face ca groapa să fie săpată doi metri mai încolo în prezent şi nimeni să nu mai cadă în ea.

— Dar dacă vorbim doar de planul uman, a cui e vina? Şi până la urmă ce e aia vină?

Bătrâna scoase o mahoarcă din sutien, şi-o propti între buze şi şi-o aprinse cu o scânteie produsă de frecarea celor două andrele. Vântul îi fâlfâia prin batic, ameninţând să i-l zboare din cap. Nu părea îngrijorată.

— Vorbim de vină atunci când cineva a făcut rău. Dacă răul a fost făcut cu bună ştiinţă, făptaşul anticipând consecinţele malefice ale propriilor acţiuni, este vorba de ticăloşie. Acolo treburile sunt simple. Marea majoritate a oamenilor consideră că ticăloşii trebuie pedepsiţi. Însă cele mai multe fapte cu consecinţe malefice nu se întâmplă din ticăloşie ci din prostie. Adică făptaşul habar nu are că faptele lui vor duce la consecinţe malefice. De aici, de fapt, porneşte toată gâlceava morală din toată istoria omenirii.

Areola se zgribuli de la vânt.

— Deci întrebarea adevărată e de fapt „cine e de vină pentru prostie?”

— Exact, completă babeta. Idiotul se naşte idiot sau devine idiot? Cine e de vină? Genele? Creşterea? Societatea? Părinţii? Ce facem cu idiotul prins? Îl pedepsim sau îl educăm? Cum distingem idiotul de un ticălos care, o dată prins, o face pe idiotul ca să scape? O dată identificat idiotul, mai are dreptul de a lua decizii sau acest drept îi trebuie luat? Ticălosul e o tipologie clară. Idiotul, în schimb, e mărul discordiei. Toată diviziunea ideologică între stânga şi dreapta vine de fapt din găsirea unei metode de a aborda acest nod gordian: idiotul. Ce faci cu el? Cum protejezi societatea de idioţi şi pe idioţi de ei înşişi? Trebuie eliminaţi din societate sau a fi idiot e un drept fundamental uman?

Areola pufni.

— Nu putem să-i ignorăm?

— Din păcate, nu. Idioţii sunt peste jumătate dintre oameni. Ai putea argumenta că a fi idiot e parte din condiţia umană. De-aia atunci când un om sapă o groapă şi alt om cade în ea nu e atât de simplu. Chiar dacă ai şti exact gradul de ticăloşie şi idioţenie a ambelor părţi, ar fi imposibil pentru omenire să cadă de acord clar cine e de vină şi cum trebuie pedepsit.

Deznădejdea o copleşi pe Areola.

— Nu e corect, izbucni ea. Sunteţi atât de înţeleaptă şi versată! Eu sunt doar o fată ameţită şi confuză. N-am pregătirea. N-am inteligenţa necesară. Dumneavoastră ar trebui să conduceţi rebelii, nu eu!

Bătrâna se ridică în picioare şi aruncă andrelele, împreună cu ciorapul jumătate croşetat în hăul ce se căsca în faţa versantului.

— Din păcate, nu pot face asta.

Areola îşi muşcă buzele.

— De ce?

— Ştii foarte bine de ce. Caută-te în adâncul sufletului!

Areola începu să se caute în suflet, întâi sfios, apoi începu de-a dreptul să cotrobăie şi deodată dădu de o lumină şi de o căldură. Înţelese.

— Pentru că dumneavoastră nu existaţi.

— Exact, completă bătrâna. Sunt doar o plăsmuire a imaginaţiei tale, Areola. Eu sunt tu. Tu ai fost aia înţeleaptă şi versată tot timpul. Însă stima de sine scăzută nu te-a lăsat să crezi asta despre tine. Aşa că ai proiectat toată înţelepciunea şi versatilitatea ta în mine, ca să o poţi accepta.

Bătrâna începu să se disipe în vânt, ca ceaţa dimineţii, făcându-i cu mâna şi Areola, încă uimită şi cu gura căscată începu să internalizeze toate acele calităţi pe care le avea de la bun început şi pe care şi le negase pentru că avea stima de sine scăzută, ca orice fată crescută fără tată. Se ridică în picioare şi rânji spre norii grei de furtună care se adunau. Pentru prima oară în viaţa ei ştia clar ce are de făcut.

— O să îi înfrângem pe extremişti, urlă ea spre cer. Vom fi victorioşi!

În sfârşit atinsese forma ei finală.

Capitolul XIII

Nu ar fi avut nici un sens ca un conflict global, cu o aşa încurcătură ideologică complicată să se decidă cu o singură bătălie. Dar de cele mai multe ori destinul nu are nici un sens.

Rebelii erau încercuiţi, pe un teren plat, arid şi sfărâmicios, depăşiţi numeric de sute de ori. În ultimele bătălii nu numai că fuseseră înfrânţi, dar îşi consumaseră şi toată muniţia. Erau înarmaţi rudimentar doar cu funii şi beţe ascuţite. Iar tancurile inamice avansau încet şi sigur. Atunci începu ploaia.

Ploua cu patimă. Cerul scuipa pământul din toţi plămânii. Părea că zeii înşişi s-au decis să spele planeta de păcate şi să scurgă omenirea de pe ea, o dată cu zoaiele. Solul se transformă într-o mocirlă alunecoasă, în care ţi se afunda piciorul până la genunchi. Tancurile extremiştilor înaintau din ce în ce mai greu. Armurile tip exo-schelet ale infanteriei extremiştilor de dreapta hârâiau şi scoteau fum, toate părţile hidraulice fiind infiltrate cu nămol. Armele de asalt bolboroseau în loc să tragă, înecate de viitura de noroi. Chiar şi cele două tancuri cu picioare ale liderilor patinau ca nişte pisici cu bandă adezivă lipită de labe. Vizibilitatea era minimă. Dar rebelii erau încercuiţi. Nu aveau unde să fugă. Extremiştii strângeau laţul din ce în ce mai tare, din toate direcţiile.

Deja vedeau oameni, prin ploaia crâncenă. Nu erau însă rebelii, era doar partea cealaltă a propriului cerc, care se strângea. Extremiştii erau nedumeriţi. Unde dispăruseră rebelii? Ar fi trebuit să fie acolo, în mijloc.

Atunci rebelii ieşiră din nămol, de peste tot, de sub ei. Toţi aveau câte un pai în gură, prin care respiraseră cât pregătiseră busculada. Funiile şi beţele nu fuseseră afectate negativ de ploaie. Ba chiar nămolul le făcuse mai periculoase. Surpriza extremiştilor se transformă în groază şi groaza în horcăituri muribunde în timp ce erau împunşi cu beţe şi strangulaţi cu funii. Cele două tancuri cu picioare văzură pericolul şi încercară să se retragă. Funii apărură din nămol şi le împleticiră picioarele, trase din ambele părţi de bravi rebeli. Se prăvăliră ca nişte graşi beţi pe scări.

Compozitul aberant Hernia/Fistula mugea în timp ce şapte lasouri o prinseseră de cele trei mâini, trei picioare şi de gât, trăgând în toate direcţiile. Trupul ei împotriva naturii se dezmembră în şapte bucăţi, pocnind ca un coş. Extremiştii nu aveau unde să se ascundă şi nici unde să fugă. Aşa că se luptară la baionetă până la ultimul om. Nămolul se amesteca cu sânge şi cu adidaşi care mai şi zburau din picioare pe terenul alunecos. Victoria rebelilor era deplină şi finală.

Cei doi lideri extremişti, Axilar şi Perineea fură prinşi vii şi legaţi fedeleş unul de altul.

Lăsaţi acolo, până la brâu în nămol să conştientizeze masacrul care tocmai le năruise toate visele extremiste. O altă imagine le atrase însă atenţia. Îmbătată de victorie, Areola îşi dădu hainele jos şi se apropie de Duoden şi Pelvis, îmbrăcată doar cu nămol. Cei doi se uitară timoraţi unul la altul, apoi excitaţi la ea. Îşi dădură hainele jos şi o însoţiră în puseul de nudism înnămolit. Cele trei trupuri murdare dintre care două cu erecţii se apropiară unul de celălalt. Acolo şi atunci, în faţa întregii armate rebele şi a prizonierilor extremişti cei trei făcură dragoste pentru prima oară în viaţa lor. Duoden şi Pelvis o făcură pe Areola femeie şi ea pe ei amândoi bărbaţi. Şi puţin şi unul pe celălalt, ei între ei. Se contopiră carnal şi spiritual într-o bestie cu trei spinări, eliberând toţi anii ăia de hormoni adolescentini acumulaţi în ei. Gemeau la unison fără nici o jenă, în chiuiturile şi aplauzele armatei. Toţi erau fericiţi că lucrurile se terminaseră cu bine pentru eroina noastră, atât militar cât şi sentimental şi sexual.

Din acel moment, Areola, Duoden şi Pelvis formară un truplu de nedespărţit, în care armonia şi înţelegerea tronau. Un triumvirat cu doi bărbaţi şi o femeie, gata să conducă această lume nouă. Orice problemă apărea, Pelvis prezenta o soluţie de dreapta, Duoden una de stânga şi Areola alegea o variantă de mijloc, care să înglobeze ambele seturi de nevoi. Să aleagă între cei doi fusese mereu o alegere falsă. Orice alegere între doar două posibiltăţi e o alegere falsă, cugetă ea. Mereu există o a treia opţiune. Chiar dacă e ciudată, contraintuitivă şi nu respectă normele prestabilite.

Capitolul XIV

Trecu încă un an, în care rebelii reuşiră să demilitarizeze întreaga planetă şi să scoată toţi extremiştii din funcţiile importante, în aplauzele tuturor. Umanitatea începu uşor-uşor să-şi dea seama că cei cu idei extremiste sunt de rahat indiferent dacă sunt la polul din emisfera ta sau la cel din emisfera opusă.

Existau şi mici probleme în truplul Areola-Pelvis-Duoden. Spre exemplu, deşi ideea de truplu se mula aparent mai bine pe identitatea lui Duoden şi acesta se declara extrem de încântat în public, nu era atât de entuziast la sexul în trei ca ceilalţi doi şi prefera sesiuni unu la unu. Pelvis în schimb, deşi se declara puţin deranjat public de această abatere de la valorile tradiţionale, era extrem de încântat de sexul în trei.

Lumea veche fusese în sfârşit dărâmată şi urma să fie pusă în locul ei o lume nouă. Cum va arăta aceasta, nu ştia nimeni. Toată planeta aştepta cu sufletul la gură discursul Areolei cu care aveau să înceapă festivităţile de Ziua Victoriei în New Cureşti, devenit acum capitală planetară. Se apropie de podium şi de microfon cu paşi siguri, de femeie care înţelege realitatea. Nu mai era fata timidă de pe vremuri. Ciocni în microfon cu unghia, acesta şuieră şi pentru o secundă, întreaga omenire îşi ţinu respiraţia.

— Vă gândiţi la găuri diferite, începu ea, lăsând o lungă pauză dramatică, timp în care oamenii începură să se uite miraţi unii la alţii.

— Un om sapă o gaură. Alt om pică în ea. Cine e de vină? Jumătate dintre voi vor considera că cel care a căzut în groapă e un idiot. Cealaltă jumătate că cel care a săpat-o e un ticălos. Aceste două găuri la care vă gândiţi voi nu sunt aceeaşi gaură. Sunt două găuri imaginare, construite de mintea voastră. Gaura reală este o a treia gaură care n-are nici o legătură cu găurile voastre. Ca să înţelegeţi această a treia gaură, trebuie să ştiţi cât mai multe despre ea, nu să săriţi la o concluzie în funcţie de ce gaură vă imaginaţi voi.

— Poate ăla care a căzut în gaură tocmai se grăbea să descopere leacul pentru cancer, punctă Pelvis. Sau poate ăla care a săpat gaura a săpat-o ca să descopere leacul pentru cancer. Asta ar schimba complet problema, nu?

— Sau poate ăla care a căzut în gaură a căzut special ca să-l dea în judecată pe cel care a săpat-o. Sau poate ăla care a săpat-o, a săpat-o de-a dracu ca să facă o capcană pentru oameni cu probabilitate de funcţionare extrem de scăzută şi a avut noroc. N-ai de unde să ştii, completă şi Duoden.

Areola încuviinţă, mândră de cât de înţelepţi ajunseseră cei doi parteneri ai ei. Făcuse alegerea corectă.

— De aia fiecare gaură trebuie judecată individual. Uneori e de vină ăla care a săpat gaura. Alteori ăla care a căzut în ea. Uneori ăla care sapă gaura altuia cade singur în ea. Fiecare gaură e specială şi unică. Fiecare gaură sfidează generalizările. În schimb asta vor extremiştii de la voi. Să vă convingă că toate găurile sunt la fel. Să fii extremist e uşor. Ai o concluzie despre găuri şi o aplici la toate găurile. Să fii moderat e greu. Că trebuie să analizezi fiecare gaură în parte. De-aia extremiştii vor să profite de lenea şi superficialitatea voastră să vă bage pe gât concluzii simple şi universale, uşor de digerat.

— Care e soluţia? ţipară mai multe voci nedumerite care din lene şi superficialitate voiau o soluţie simplă şi universală, uşor de digerat.

Areola bătu iar în microfon.

— Soluţia e să nu mai ascultaţi de extremişti. De fiecare dată când va apărea un caz de orice, extremiştii vor încerca să vă convingă că toate cazurile similare sunt exact la fel. Nu mai daţi atenţie şi timp oamenilor care vor să vă convingă că toate lucrurile de-un fel sunt la fel şi lumea va fi un loc mai bun.

— Adevărat! răcniră mai mulţi. Dar asta nu rezolvă problema de fond pentru care ne-am adunat aici. Cum vom organiza această lume nouă? Cine ne va conduce? Care sunt drepturile şi obligaţiile fiinţei umane?

Areola râse, senin. Îi luă de mână pe Pelvis şi Duoden.

— Asta e treaba voastră. Nu ştiu, discutaţi şi voi între voi. Atât timp cât extremiştii n-o să aibă loc la masa discuţiei, sigur se va găsi o soluţie care poate fi tolerată de toată lumea. Noi ne retragem să ne vedem de vieţile noastre private, că am făcut destule.

Cei trei făcură o plecăciune, se întoarseră cu spatele la publicul nedumerit şi porniră voioşi, la pas, spre ieşirea din New Cureşti. Lacrimile i se scurgeau Areolei pe obraji şiroaie. Dar de data asta erau însoţite de foarte puţini muci, pentru că erau lacrimi de fericire. Şi mucii erau de fericire.

Cei trei nu au mai fost văzuţi vreodată de cineva de atunci. Unii spun că s-au dus undeva, la munte, să întemeieze o gospodărie. Că gospodăria încă mai dăinuie şi acum. Un loc idilic, în natură, unde copii buflei aleargă veseli împreună cu oiţe şi căpriţe, sub privirea ocrotitoare a mamei lor şi ai celor doi taţi. Că copiii au crescut vânjoşi, şi-au găsit parteneri şi au format o comunitate mică în care toate ideile pot coexista în deplină armonie. Alţii spun că fix la ieşire din oraş cei trei au căzut într-o gaură şi au dispărut în ea.

Omenirea intră într-o nouă etapă de pace, armonie şi înţelegere. Aplicând indicaţiile de bun simţ ale Areolei, planeta deveni în scurt timp o utopie. Însă cu timpul, lecţiile se uită. Câteva decenii mai târziu, noi extremişti începură să apară. Întâi răzleţ, apoi din ce în ce mai mulţi, gata să împrăştie din nou în societate rahatul lor obişnuit. Pentru că extremismul, prostia şi ticăloşia tot timpul vor face parte din natura umană.

---

(dacă ai ajuns până aici, probabil ţi-a plăcut, lasă vrăjeala. Dacă simţi că merit să mă cinsteşti cu ceva pentru distracţia livrată, poţi aici paypal.me/pitici)