text preluat cu acordul autorului de pe blogul piticigratis.com

Haznaua: capitolul 1. Revelaţia

Ziua 7

Comisarul Rareş amuşină cu capul ridicat, fornăind nervos din nări. Faţa lui ridată se încruntă, umplându-se, pentru o clipă, şi mai tare de riduri.

— Simţi, bobocule?

— Nu simt nici un miros.

— Exact, punctă comisarul, scoţînd cu două degete o scobitoare din buzunarul de la spate şi proptind-o lin între incisivi.

Liviu avea iar pe faţă zâmbetul ăla arogant pe care Rareş îl ura aşa de mult. De trei luni terminase academia şi deja avea impresia că le ştie pe toate. Subinspectorul Liviu Ion îşi propti înapoi pe sfeclă pălăria fedora, îşi îndreptă ţanţoş umerii, de parcă s-ar pregăti să spună ceva impozant, ce necesită o oarecare postură şi deschise gura. Nu apucă să scoată vreun sunet.

— Pe toţi cristoşii, răcane, chiar n-am chef, răcni Rareş printre dinţi, apucându-l pe Liviu de cravată cu cea mai păroasă mână stângă din Poliţia Română. Dacă îmi mai bagi o replică de-aia de-a ta, sarcastică, de miştocar, îţi bag un pumn pe gât atât de adânc încât rămân cu urme de dinţi la subraţ.

— Îmi pare rău, domnu’ comisar, da’ chiar nu văd care e problema, se apără Liviu, cu un ton brusc umil. Adică na, nu s-a comis nimic ilegal. Ba chiar aş zice că ce s-a întâmplat aici a fost o faptă bună.

Rareş ridică cea mai păroasă mână dreaptă din Poliţia Română şi trosni un dos de palmă peste pălăria fedora de culoarea oului de raţă din capul tînărului său coleg. Pălăria se roti lin, în aer, complet neimpresionată de gestul de violenţă aleatoare, aterizând delicat pe podea.

— Nimic ilegal? Zi-mi, Liviule, tu te-ai născut idiot, sau te-ai străduit toată viaţa să ajungi aşa? Nu serios, chiar vreau să ştiu: încerca mă-ta într-o zi să culeagă păpădii în curte la şcoala ajutătoare, a rămas blocată cu capul în gard, au poştit-o vreo 20 de retardaţi, şi cumva şi-au combinat în uterul ei puterile cei mai proşti spermatozoizi din istoria geneticii, sau pur şi simplu într-o zi ţi-ai zis: „misiunea mea în viaţă e să-i fut existenţa unui comisar de poliţie în viitor, aşa că de acum înainte o să mănânc azbest şi o să trag lipici pe rât până ajung la inteligenţa şi puterea de deducţie a unei conserve de mazăre?” Vezi pălăria aia a ta de pidosnic dichisit de pe jos? Trebuia să fie plină de căcat în momentul ăsta!

Liviu ştia asta. Sigur, era anormal să găsească cel mai mare rezervor septic din ţară complet gol şi lună de curat. Dar de ce ar fi asta un lucru rău? Poate era ciudat că un ţăran din Lehliu a sunat 6 zile la rând, spunând că în fiecare noapte cineva îi fură tot căcatul din haznaua din fundul curţii. Poate era şi mai ciudat că, echipajul de poliţie locală care s-a sinchisit să se deplaseze la faţa locului a raportat, cu chipiul în mână şi muşcându-şi buzele ca să nu râdă, că nu numai că ţăranul nebun nu făcea glume proaste ci, mai mult, absolut toate haznalele din sat erau goale. Au verificat pe sărite 20 de case la rând şi nu au găsit decât haznale goale şi oameni care nu ştiu nimic. Probabil a fost cel mai ciudat raport din istoria poliţiei: „s-a constatat lipsa oricărui strop de căcat de pe raza comunei Lehliu.”

Şi acum, 7 zile mai târziu, cazul a ajuns la capitală, promovat de la gradul de glumă stupidă la cel de mister în toată regula. Câteva echipaje de poliţie au fost trimise imediat să verifice cum stă treaba local şi, spre surprinderea tuturor, nu mai era nici un strop de căcat în toate WC-urile publice, toaletele ecologice, canalizările şi rezervoarele septice verificate. Nici măcar aici, în cel mai mare rezervor septic din ţară, unde în mod normal se strâng tone de căcat şi e o duhoare de nu poţi să te apropii nu au găsit nimic. Curat lună. Cu toate acestea, subinspectorul Liviu Ion nu vedea nimic în neregulă cu asta. Era căcat, ce naiba!

— Îţi spun eu ce e în neregulă cu asta, rosti Rareş calm, parcă citindu-i gândurile colegului său. Habar n-avem cât de extinsă este treaba asta, cine, cum şi de ce ia tot căcatul şi ce face cu atâta căcat. Sincer. N-am nici cea mai vagă idee cu ce avem de-a face aici, dar am un sentiment neplăcut în stomac. Cineva care e în stare să facă aşa ceva, şi fără să observe nimeni, trebuie descoperit.

Momentan doar câţiva oameni din vârful poliţiei şi ei doi ştiau amplitudinea fenomenului. În rest, erau doar nişte agenţi bulversaţi, trimişi să verifice WC-uri şi un ţăran paranoic din Lehliu care urlă că moroii i-au furat căcatul. Rareş ştia că trebuie să producă nişte răspunsuri cât mai repede. Preferabil până începe lumea să pună întrebări.

Un agent umbri trapa cu scară a haznalei cu capul.

— Mă scuzaţi că vă întrerup, domnule comisar Rareş, a venit domnul director Faur, de la Direcţia Regională de Administrare şi Salubrizare….

— Ştiu cine e, îl întrerupse din scurt Rareş. Doar eu l-am chemat. Zi-i să coboare!

— În… rezervorul septic?

— Nu, în mă-ta! Tu ce crezi?

Faur. Şeful de la ramura Administraţiei Publice care se ocupă cu monitorizarea şi legiferarea pentru toate firmele de salubrizare din ţară. Tipul cu gestionatul căcatului. Dacă un om ştie unde şi de ce a dispărut, sigur el e.

Haznaua: capitolul 2. Alunecarea

Ziua 7

Faur era un om gras. Nu genul de gras după care să întorci capul pe stradă, uimit că e anatomic posibil ca acel munte de grăsime să meargă pe două picioare, dar destul de gras încât să-ţi înjuri norocul dacă te duci cu maxi-taxi-ul până la Focşani şi se aşează pe aceeaşi banchetă cu tine.

— Sper că ai un motiv bun pentru care m-ai pus să mă deplasez până aici, comisare, mormăi adormit directorul general de la Regionala de Salubrizare, uitându-se plictisit spre ceas. Ştia clar cât arătau limbile. Dar poate din gest înţelegeau şi cei doi poliţişti că e un om ocupat.

— Ştii şi tu de ce te-am chemat aici, n-o mai face pe prostul, răspunse Rareş pe un ton calm, plimbând scobitoarea în gură dintr-o parte în alta. Să-mi spui tot ce ştii despre dispariţia căcatului.

— Dispariţia căcatului, rânji Faur dispreţuitor. Tu ştii cine sunt eu? Tu ştii de la ce partid sunt eu? După cum ţi-a spus şi secretara mea, la telefon, habar n-am despre ce vorbeşti. Din câte văd eu, n-a dispărut chiar tot. Mai sunt vreo doi pe aici. Mă scuzi, dar am lucruri mai importante de făcut, comisare.

Rareş era încă de un calm admirabil. Dar Liviu ştia, după cum îi luceau ochii bătrâni, în penumbra celui mai mare rezervor septic din ţară, că e doar calmul de dinaintea furtunii. Urla ciuda în el. Tânărul subinspector era sigur ce o să urmeze dar, cu toate acestea, aşteptă semnul, cum fusese obişnuit. Rareş clătină sec din cap spre el. Liviu îşi trosni degetele de la mâna stângă şi, într-o mişcare fluidă îi înfipse grăsanului un pumn în plexul solar. Directorul horcăi şi alunecă, în genunchi, pe podea.

Liviu îşi aprinse o ţigară şi se sprijini de scară. Şunca de pe burta directorului era mult mai tare decât părea la prima vedere. Totuşi, fusese un pumn bun. De-ăla, prins din plin, care te bucură pe dinăuntru. Dacă ar fi fost în Mamaia, la un aparat de-ăla de dat cu pumnul în minge, aparatul ar fi ţiuit acum, dat peste cap, şi nişte ţoampe s-ar fi uitat galeş spre el. Grasul nu avea contor, dar după cum gemea, abdomenul lui era de acord că fusese un pumn bun. Ţigara era aproape terminată în momentul când corpul directorului Faur îşi reveni din şoc destul încât să-i permită să vorbească.

— Sunteţi… nebuni. Când ies de aici vă îngrop carierele la amândoi. Habar n-aveţi cine sunt eu, bolborosi Faur, respirând greu.

— Da, grasule, da’ vezi tu, încă n-ai ieşit de aici, rânji Rareş. Totuşi, eu cred că am pornit cu stângul. Mă rog, cu stânga, nu-i aşa Liviule?

Subinspectorul zâmbi de complezenţă. Faur se uită nedumerit la amândoi. Simţi o mână păroasă pe guler şi, fix atunci, în capul lui lat cât un cuptor cu microunde un gând încolţi: că nu mai vrea pumni în stomac.

— Pe cuvântul meu, chiar nu ştiu nimic, bâigui Faur, pe un ton brusc plângăcios.

— Hai, n-are cum. Trebuie să ştii tu ceva. Ia gândeşte-te mai bine. Rareş îl ajută să se ridice, scuturându-i haina cu gesturi largi. Să o luăm de la început. De când a început să dispară rahatul?

— Păi.. de vreo lună tot se strângea din ce în ce mai puţin. Şi de 7 zile a început să dispară tot. N-am mai găsit nici un strop.

— În rezervorul ăsta septic? întrebă Liviu, cu un carneţel în mână. Îi plăcea să noteze detalii mici într-un carneţel. Îl făcea să se simtă mai important.

— Nu… în toată ţara…

— În toată ţara?! izbucni furios Rareş, trântindu-l de un perete pe director. Scobitoarea din gura comisarului se apropie milimetric de unul dintre ochii porcini ai lui Faur. Directorul începu să plângă. Cine l-a furat şi de ce, grăsane?

— Să moară toată familia mea dacă ştiu! Chiar nu m-a interesat! Tu ştii câţi bani economisim zilnic pentru că nu trebuie să ne mai ocupăm de asta? Nu mai trebuie să plătim vidanjorii, transportul, depozitarea, sporuri… câştigăm milioane de euro zilnic! Calul de dar nu se caută la dinţi.

— Şi nu te-ai gândit şi tu aşa, să raportezi la cineva ce a dispărut tot căcatul din România? Nu ţi se pare, totuşi că ar trebui să se ştie? punctă Liviu, băgând carneţelul în buzunar.

Rareş simţi că directorul mai are puţin şi urinează în pantaloni, aşa că îl lăsă să se prăvălească înapoi pe jos. Avea pantofii ăia vechi în picioare, în care mai intră apa când plouă, şi nu voia să rişte să simtă ceva călduţ la ciorapi.

— Păi… am zis că oricum ajunge la TV în câteva zile , şi să mai scot şi eu un ban cât se poate, până dă Măruţă pe post…

— Măruţă? Întrebară cei doi poliţişti într-un cuvânt.

— Păi… nu el a făcut sesizarea? întrebă directorul nedumerit. De 7 zile mă sună zilnic şi îmi spune că ştie ce se întâmplă, şi dacă nu repar problema mă dă în gât la poliţie. I-am zis că îi dau bani să tacă, dar n-a vrut să audă. Mă gândeam că de la el ştiţi…

— Stai aşa. Cătălin Măruţă, ăla de la televizor, de face emisiunea aia pentru gospodine cu 7 clase? Ceva brusc nu mai avea sens în capul bătrânului organ.

Cei doi poliţişti se uitară unul la altul.

— De unde naiba ştie Măruţă de treaba asta? se întrebă subinspectorul Liviu Ion, cu voce tare, retoric.

— Şi, mai important, de ce nu a spus la nimeni? completă comisarul Rareş. Hai, bibanule, cred că trebuie să-i facem o vizită acasă lui Măruţă.

Liviu zâmbi. De când voia mă-sa un autograf cu prezentatorul de la Happy Hour.

Haznaua: capitolul 3. Impactul

Ziua 7

La a treia bătaie insistentă, uşa scârţâi dureros şi, în fanta mică şi întunecoasă apărură doi ochi gălbui şi înfundaţi în orbite.

— Da?

— Casa Măruţă? Comisar Mircea Rareş şi subinspector Liviu Ion. Am venit să-i punem câteva întrebări domnului Cătălin Măruţă.

În cei doi ochi se aprinse o lumină tulbure.

— Intraţi.

Uşa se deschise complet şi cei doi poliţişti păşiră în penumbra holului. Un miros înţepător-stătut le uscă nările. Comisarul Rareş îşi duse mâna la nas, scârbit. Pe Liviu nu-l impresiona mirosul. Avea o mătuşă invalidă de care avea grijă zilnic, în speranţa că-i va lăsa moştenire garsoniera de 32 de metri pătraţi din Rahova. De 5 ani baba trăgea să moară şi n-avea spor. În schimb, tânărului subinspector îi stârni curiozitatea omul din faţa lui: slab cu un păr rar şi creţ, lipit cu transpiraţie de cap, se târa tremurând şi cocoşat în faţa lor. Cei trei se opriră într-o cameră întunecoasă, cu pături în geam. Rareş se aşeză pe un fotoliu, la insistenţele gazdei. Liviu se propti de un perete. Ceva i se părea în neregulă cu omul din faţa lui şi, inconştient, îşi pipăi pistolul pe sub haină. Ochii i se obişnuiră cu luminozitatea şi îl recunoscu pe omul din faţa lui. Sau ce mai rămăsese din el.

— Cătălin Măruţă, bănuiesc.

Omul rânji afirmativ, dezvelind nişte gingii lipsite de dinţi. Ochii bătrâni ai lui Rareş se obişnuiau mai greu cu întunericul, şi nici nu era genul de om care să se uite prea mult la televizor. Însă şi pentru el era complet evident că era o diferenţă mare de la Cătălin Măruţă de pe micul ecran la arătarea costelivă din faţa lor.

— Ăsta e? Dar ce ai păţit, domnule Măruţă, de ai ajuns în aşa hal? întrebă calm comisarul.

— O, am fost bolnav, domnilor poliţişti, răspunse prezentatorul şi începu să râdă. Râsetul se transformă într-o tuse horcăită. Foarte, foarte bolnav. Vă pot servi cu ceva? Un ceai, o cafea?

Rareş dădu din cap negativ în numele amândurora. Măruţă rânji din gingii şi gura lui lipsită de dinţi semănă pentru o clipită cu cea a unei lipitori imense.

— Ei bine, eu am nevoie de ceva. Mă scuzaţi un minut.

Liviu dădu o tură de cameră. Încercă un întrerupător, fără succes. Uitându-se în sus, la lustră, observă că becurile erau smulse de la jumătate, de parcă cineva a încercat să le culeagă, ca pe pere. Pe covor se mai ghiceau nişte cioburi mici. Cineva strânsese în grabă becurile sparte. Se mai vedeau şi nişte pete maro, ce ar fi putut fi sânge, însă era mult prea întuneric ca să îţi dai seama cu siguranţă. Subinspectorul se uită la Rareş. Bătrânul nu părea atent la împrejurimi ci, mai degrabă pierdut pe gânduri. Avea obiceiul ăsta, să rămână blocat în conexiuni şi în încercarea de a vedea imaginea completă, ignorând lucrurile mici, din faţa lui.

— Şi unde-i Andra şi copilul? întrebă Liviu tare.

— I-am trimis departe. Departe de ţara asta oribilă şi ce se întâmplă aici, se auzi vocea din bucătărie, apropiindu-se. Cătălin Măruţă apăru în cadrul uşii. Ţinea un furtun de aspirator în mâna stângă şi un cuţit în dreapta şi Liviu putea să bage mâna în foc că brusc, părea mai sănătos. Mai în putere. Chiar nu aş fi vrut să fie aici, să vadă prin ce trec, şi incompetenţa organelor poliţiei, ce m-a adus în asemenea hal.

— Ce incompetenţă? i-o întoarse Rareş răspicat. Abia am aflat de caz astăzi! De unde naiba să ştim ce se întâmplă, dacă oamenii ca tine, care ştiau ceva nu au spus nimic? Aşa că lasă mesajele criptice şi spune mai repede tot ce ştii, ca să rezolvăm tâmpenia asta şi să revenim la vieţile noastre normale!

Pe Liviu nu-l interesa dialogul. Era mai atent la cuţitul pe care prezentatorul îl strângea atât de tare în mână încât i se albiseră pumnii. Nu folosise niciodată pistolul în interes de serviciu. Avea piedica pusă şi nici un glonte pe ţeavă, şi încerca să rezolve aceste două mici probleme până când comisarul Rareş nu-l provoacă prea tare pe nebun. Dar ştia că deja, probabil, era prea târziu.

— Să revenim la vieţile noastre normale? Mult prea târziu pentru asta, domnule comisar. Cel puţin pentru mine. Şi mult prea târziu şi pentru tine, pentru că am să-ţi sug tot căcatul, direct din intestinul gros! completă Măruţă cu un rânjet diabolic, năpustindu-se ca o fiară peste fotoliul în care stătea comisarul.

Două focuri de armă răsunară în camera întunecoasă şi puturoasă. Măruţă se prăbuşi pe jos, zbătându-se bizar pe covorul ce se îmbiba cu sânge. Rareş sări peste el şi-l apucă de guler. Şiroaie de roşu închis, ca vinul de ţară, bolboroseau din cele două găuri proaspete din cap ale prezentatorului. Liviu nu putu să tragă la corp, de teamă să nu-şi ochească şi colegul. Cu toate astea, nebunul încă mai era viu. Două gloanţe în ceafă, ieşite prin frunte şi obrazul drept, şi Măruţă încă mai clipea, horcăind.

— Zi-mi ce s-a întâmplat cu tot căcatul! urlă Rareş, scuturând ultima suflare din trupul muribundului. Ciudat, dar răcnetul se auzi extrem de stins, ca un ecou îndepărtat a ce ar fi trebuit să se audă.

— Prea… târziu… Monica Tatoiu… l-a mâncat pe tot… mai izbuti să spună Cătălin Măruţă în timp ce lumina i se stingea din ochi.

Rareş încercă să-şi şteargă mâinile pe cămaşă şi le luă de acolo mai murdare de sânge decât erau. Nu mai înţelegea nimic. Adrenalina momentului îi părăsi corpul, şi fu înlocuită de o durere înţepătoare între coaste. Se uită nedumerit spre Liviu. Liviu se uita fix la el, livid şi blocat, cu pistolul în mână. Comisarul privi în jos, şi abia atunci văzu cuţitul de bucătărie, adânc înfipt în propriul piept păros. Un gust metalic şi sărat îi invadă gura şi se înecă. Rareş se prăbuşi.

Haznaua: capitolul 4. Scufundarea

Retrospectiv, nu îmi dau seama care ar fi fost alegerea corectă. Am vrut să scriu cel mai lung banc cu căcat din istorie. Vreo 7-8 pagini în total. Dacă l-aş fi pus pe tot deodată, mi-ar fi luat vreo 2 săptămâni să mă conving să-l termin, şi nu cred că l-ar fi citit nimeni sub formă de zid masiv de text. Aşa că l-am împărţit în 5 părţi. Partea proastă la asta e că părţile nu se susţin de sine stătător, că nu asta era intenţia. A doua parte proastă e că de o luna scriu doar chestia asta, în principal de lene şi din cauză că nu vreau să scriu altceva aici până nu termin. Ştiu că nu e pe placul tuturor genul ăsta de kitsch intenţionat de o beletristică îndoielnică, dar pe mine mă amuză. Şi, până la urmă, nu tot ce scriu aici e pentru toată lumea. Unii preferă articolele de genul x, alţii de genul y sau z. Mie îmi place să scriu ce am chef să scriu. Ăsta e penultimul capitol. Promit că ultimul o să fie epic şi o să lege toată povestirea. Şi dacă nu vă interesează, asta e. Intraţi săptămâna viitoare, când termin cu asta şi trec la altceva. Să vă plângeţi că ceva de aici nu e pe placul vostru e ca şi cum aţi primi o ciocolată gratis pe stradă şi v-aţi plânge că e cu stafide şi voi voiaţi cu arahide. E gratis. Ori consumaţi, ori ciocul mic. Trebuie să fii mare căcănar sa te plângi de gratuităţi sau să ai impresia că ţi se cuvin.

Ziua 10

Avea două găuri noi. Una în dreapta pieptului, lungă cât jumătate de deget, încă umflată, cu un număr de copci mai mare decât numărul de copci pe care nu i-ar fi lene să-l numere, şi una mai mică, în lateral, pe unde băgaseră tubul să dreneze sângele din plămânul colapsat. Avea acum cu o gaură în plus decât fosta nevastă-sa. Doctorii ziceau că a fost norocos. Mă rog, cât de norocos poate fi un om care a primit un cuţit în piept de la un prezentator TV în sevraj din lipsă de căcat. Dar cuţitul, deşi intrase printre coaste, nu tăiase nimic prea vital. Ceva vase de sânge de mărime medie şi nişte plămân. Rareş avea, pentru prima oară în viaţa lui de om mândru că e păros, pieptul bărbierit, şi două găuri noi. Cu una în plus decât fosta nevastă-sa, şi le-ar fi preferat în fiecare zi pe ale lui în locul găurilor ei de curvă obosită, oricum.

Nu durea extrem de tare decât când trăgea aer în piept şi expira. După ce şi-a recăpătat conştienţa a refuzat morfina cu politeţe. Deşi dădea o stare de ameţeală plăcută şi nepăsare, îi lua toată puterea de concentrare. Şi avea nevoie să se concentreze pe un punct roşu de pe o hartă de pe laptopul lui. În cameră, cu o faţă îngrijorată, intră subinspectorul Liviu Ion. Rareş se uită la ceas. 20:12. Colegul lui întârziase 12 minute.

— Hai că arăţi mai bine, minţi Liviu, uitându-se la comisar cu un zâmbet forţat. Era palid ca mortul. Doar ochii luceau vii, ca întotdeauna.

— O să se bucure mă-ta când o să afle, glumi Rareş, abţinând o grimasă. Durea ca dracu’ când vorbea. Dar nu te-am chemat aici pe post de oglindă. Am şi eu.

— Păi… de 3 zile toate resursele poliţiei sunt ocupate să o găsească pe doamna Tatoiu, dar nu am găsit nimic. Parcă a intrat în pământ, explică Liviu spăşit, ca un elev care şi-a uitat caietul acasă.

Rareş concluzionă scurt:

— Sunteţi proşti, bă. Îi veni să tuşească şi se muşcă de limbă ca să se abţină. Ştia că tuşitul durea mai tare decât o mie de sori încercând să-i intre în anus în acelaşi timp.

— Are o maşină în leasing cu GPS. Am prieten vechi care… mă rog, nu intru în detalii, că nu te fute pe tine grija ce şi cum. Pe scurt, e aici, arătă Rareş cu un deget tremurând, pe harta de la laptop. Liviu se uită nedumerit.

— Comuna Baia de Fier? Ce să caute acolo? Nu e nimic acolo.

— Eşti prost şi incult, concluzionă ceva mai lung comisarul. N-ai făcut geografie la şcoală, bibane? Sau erai prea ocupat să beleşti maimuţa în baia şcolii? Peştera Muierilor. Pariez un plămân sănătos că e acolo.

— Plec cu un echipaj de poliţie la prima oră mâine, domnule comisar!

Rareş se ridică greu din pat, şi puse picioarele pe podea. Schimbarea bruscă de poziţie îl ameţi.

— Nu. Plecăm acum. În noaptea asta terminăm cu tot rahatul ăsta.

— Dar mai ai minim 5 zile până să-ţi dea voie să te externezi! protestă subinspectorul.

— Ori vii cu mine, ori mă duc singur, rosti comisarul calm, îndreptându-se spre scaunul pe care erau aruncate hainele lui. Eu zic să tragi de pantaloni şi să te uiţi ce ai în ei. Dacă e un lindic zglobiu, de bagaboantă, te dai la o parte şi mă laşi să trec. Dacă e o pereche de coaie, te duci să tragi maşina lângă intrare cât mă îmbrac, continuă el, aruncându-i o cheie din buzunarul sacoului. Şi treci şi pe la maşina mea, şi ia-mi din torpedou pistolul de rezervă. Presimt că o să se termine violent toată povestea asta.

Haznaua: Capitolul 5 şi ultimul: Vârtejul

Peştera era umedă, rece şi parcă uitată de tot universul. Ca Mălina Olinescu. Dar, spre diferenţă de Mălina Olinescu, mirosea ceva mai urât. Pe o stalagmită, învăluită într-o lumină bizară, stătea cu spatele Monica Tatoiu.

— Comisarul Rareş şi subinspectorul Liviu Ion! Vă aşteptam!

Monica se întoarse pe stalagmită, cu faţa la ei, folosindu-se doar de muşchii fesieri. Ochii ei luceau ca nişte becuri maro.

— De unde ştiai că venim? întrebă Rareş înmărmurit.

Încercă să-şi tragă respiraţia încet, să nu forţeze plămânii pe care simţea că mirosul infect îi traumatiza mult mai tare decât reuşise Măruţă cu cuţitul. Liviu tremura, palid. Mâna îi aluneca spre pistol.

— Am simţit căcatul din voi mişcându-se, răspunse Monica, cu o voce ca de tunet. Simt tot căcatul din lume acum. Am ajuns la o etapă superioară, departe de spaţiu şi timp. În fiecare om văd căcatul tuturor strămoşilor lui şi căcatul tuturor generaţiilor viitoare. Tu nu o să ai urmaşi, comisare. O să mori în seara asta!

— Mie îmi sună ca şi cum ameninţi un organ. Tovarăşa Tatoiu, cred că ţi s-a urcat căcatul la cap! Rareş rânji, scoţând pistolul din teacă şi îndreptându-l spre capul faimoasei dătătoare cu părerea. Eu zic să te dai frumos jos de acolo şi să te predai, până nu te scobesc în dinţi cu un glonte!

— Niciodată, răcni Monica Tatoiu, râzând extrem de dramatic.

O siluetă durdulie se prăvăli de după o stalagmită durdulie. Îşi dădu masca de gaze jos şi-şi aranjă cravata, dregându-şi vocea grav.

— Comisare, doamnă, eu zic să ne calmăm cu toţii şi să discutăm ca nişte oameni adulţi, rosti linguşitor directorul Faur, de la Direcţia Regională de Administrare şi Salubrizare a Fecalelor. Sigur ajungem noi la un compromis în care să fim cu toţii fericiţi. Stimată doamnă Tatoiu, vă rog să-i explicaţi situaţia domnului comisar ca să…

— Nu vreau să îmi explicaţi nimic! îl întrerupse răspicat Rareş. Faur, vierme gras şi slinos, eram sigur că eşti în cârdăşie cu suspecta. De-aia am adus o pereche în plus de cătuşe. Hai, pas de defilare amândoi!

— Dar domnule comisar, bâigui Faur, încercând să-şi găsească cuvintele.

— Nu vreau să aud! Încă un cuvânt şi vă găuresc! răcni iar Rareş. Nu numai mirosul îl înmuia. Umezeala îi ajunsese la cămaşă, trecând de pansament. Şi doar simţise când s-au rupt copcile. Spera doar că i se păruse.

— Mă tem că nu te pot lăsa să faci asta, Rareş. Trebuie să asculţi ce au de zis.

Subinspectorul Liviu Ion era livid. Mâna transpirată îi tremura pe pistolul ferm îndreptat spre capul comisarului.

— Liviu! Canalie! Eşti cu ei! Eram sigur că nu pot avea încredere într-un om pe care îl cheamă Liviu! Doar imbecilii fără scrupule au numele ăsta!

Rareş îl scuipă pe Liviu pe bocanc, plin de dispreţ. Ca intrată în transă, Monica începu să povestească.

— De mii de ani am existat noi, mâncătorii de căcat. Spre diferenţă de voi, oamenii normali, noi am ştiut să îl apreciem. Să îl vedem ca ce este cu adevărat: esenţa unei fiinţe, strânsă în intestinul gros. Nu mâncăm căcat pentru că ne place gustul. Îl mâncăm pentru puterea pe care ne-o dă. În evul mediu, mâncatul de căcat a scăpat de sub control, creând incidente oribile, cum ar fi cruciadele şi inchiziţia spaniolă. Aşa că, în perioada renaşterii, am format o societate secretă, responsabilă cu reglementatul mâcatului de căcat. Porţii, cantităţi, etc. Sute de ani toate au mers perfect. Sute de ani am aşteptat ca paznicii legilor, ca Măruţă să se complacă în pace şi să se culce pe o ureche. Şi într-o zi am făcut-o. Cu ajutorul lui Faur am mâncat tot căcatul din ţară. Toţi mâncătorii de căcat au fost uimiţi, au crezut că e o glumă. Aveam un alibi perfect, trimiţându-mi 3 sosii modificate genetic la televiziuni, să pară că am fost în direct non stop. A doua zi l-am mâncat iarăşi pe tot. S-au prins, dar era prea târziu. Erau prea slăbiţi. Nu ar fi putut să mă oprească nici să fi încercat. Eram deja mult prea puternică. Aşa că s-au ascuns. Dar în curând vor fi toţi morţi. Pentru că nu rezistă fără căcat. Şi nu mai există nici un strop în toată ţara.

— Sărind peste tehnicalităţi, completă Faur, noi stăm pe un depozit de bani. Cu puterile ei, Monica poate salubriza o cantitate de rahat pe care noi cheltuim un milion de euro de salarii şi întreţinere a utilajelor ca să o putem face. Pe zi, domnule Rareş. Eşti singurul om din toată lumea care a început să miroasă mica noastră înţelegere. Zi-mi o sumă, orice sumă, şi putem pleca cu toţii de aici fericiţi. N-are rost să stricăm ceva frumos pentru nişte căcat.

— Fericiţi, ziceţi voi. Rareş tuşi, simţind gustul de sânge în gură.

— Hai, înţelege şi tu, şopti Liviu. Ştiu că eşti încăpăţânat ca un măgar bătrân, da’ m-am săturat de garsoniera aia din Rahova. M-am săturat să o şterg la cur pe mătuşă-mea pentru o moştenire pârlită. Eşti bătrân. Meriţi o pensionare frumoasă. Să te plimbi în jurul lumii şi să vii să mă vizitezi în vila din Dorobanţi din când în când. Lasă pistolul ăla jos, ce naiba.

— Aha, sună foarte frumos ce spuneţi voi. Cu o mică problemă. Ce o să se întâmple cu restul mâncătorilor de căcat?

— Foarte simplu, vor muri, domnule comisar, rosti Monica Tatoiu fără nici o urmă de emoţie.

— Zău? Şi dacă, nebuni de foame, ca Măruţă, vor începe să atace oameni inocenţi?

Directorul Faur îşi împleti palmele într-un gest oratoric plin de falsă candoare. Degetele lui ca nişte cârnăciori păreau că se sugrumă reciproc:

— Începem o nouă eră. O eră mai curată. Fără mâncători de căcat. Mă rog, în afară de ea. Lumea va fi a noastră. Şi ce dacă vor fi nişte victime colaterale. Nici o revoluţie nu s-a făcut gratis.

Rareş vorbi printre dinţi, cu gura încleştată de mânie:

— Şi cine sunteţi voi, să decideţi cine e bine să moară şi cine e bine să trăiască, Dumnezeu?

— La cât căcat am mâncat eu, sunt cel mai apropiat lucru de Dumnezeu pe care l-a cunoscut planeta asta! urlă entitatea Monica Tatoiu, cu părul vâlvoi, fulgere scurgându-se valuri din fiinţa ei transdimensională.

Rareş se întoarse din nou spre Liviu, fixându-l pentru o clipă cu privirea. În ochii ăia de un gri metalic ca lingura se citea determinarea. Şi amândoi ştiură că ajunseseră în punctul din care nu mai era cale de întoarcere. Rareş ochi sfecla Monicăi, care lucea deja ca un soare mai mic.

Două pistoale răsunară în Peştera Muierilor. Două pistoale, o singură peşteră.

Epilog

Era un om deştept, se gândi el, băgând mâna în grămada de căcat uscat şi scoţând o bucăţică mai umedă, de consistenţa halvalei. Studie bucata intre degete şi o aruncă hulpav în gură. Era destul de tare şi scrâşnea între măsele. Îşi pierduse mult din savoare şi proprietăţi dar înmuiată cu salivă parcă îşi recăpăta din aromă şi o limbă fină ca a lui încă mai simţea seva preţioasă cum alunecă încet spre gât.

Deja se obişnuise cu întunericul din beciul în care se ascundea de 8 zile şi întrezărea pereţii tăiaţi direct în pământ cu ajutorul celor câteva raze de lumină ce se strecurau printre scândurile chempengului. Restul au fost naivi. Chiar au crezut că pacea din secolul 14 va fi respectată mereu. El a fost sigur că, inevitabil cineva va încălca toate regulile. Regulile sunt făcute pentru a fi încălcate. Dar el era pregătit. De zeci de ani, din porţia zilnică de rahat el păstra 10% şi o ascundea în beci. În fiecare zi o parte din el îi spunea că ce face e o mare prostie. Că fecalele îşi pierd proprietăţile supranaturale în mai puţin de un an. Şi în fiecare zi avea nevoie de fiecare dram de voinţă să se oprească din a-l mânca pe tot şi să pună de-o parte.

Dar când Monica Tatoiu şi-a jucat cartea el era pregătit. Când alţii ca el înnebuneau de foame, ajungând aproape în comă, când Măruţă urla de disperare la el în apartament, râcâind covorul cu degetele până îşi smulgea unghiile, el s-a retras în beci şi a continuat să subziste din provizii, aşteptând să se întâmple ceva.

Şi ceva s-a întâmplat. A simţit când uzurpatoarea ordinei mondiale a murit. A fost ca un licăr din stomac până în colon. Atunci a ştiut ce trebuie să facă. Ceilalţi erau încă slăbiţi. Încet, încet îşi vor reveni. Dar el era încă puternic şi, după ce îşi va consuma rapid proviziile rămase, va fi chiar destul de puternic încât să ajungă primul la cadavrul creaturii ce fusese Monica Tatoiu şi să îl mănânce, absorbindu-i din puteri.

Monica avusese o idee bună, cu monopolizarea întregului căcat din lume. Dar o aplicase prost. Prea în grabă, prea negândit, prea evident. Cu puterea obţinută din hoitul ei, el o va face cum trebuie. Ascuns, subtil, inteligent şi cu răbdare.

Un zâmbet larg şi maro i se întipări pe faţă. Aceeaşi răbdare şi perseverenţă care l-au ajutat să îşi păstreze hrana vieţii îl vor ajuta şi în continuare. Va deveni cel mai puternic scatofil din lume, apoi singurul.

Pentru că era un om deştept, se gândi Dan Capatos.

Multi aţi vrut o încheiere mai serioasă la povestea mea cu căcat, Haznaua. Şi prin mulţi vreau să zic multe voci din capul meu. Acum e gata. Şi ca să sărbătoresc asta i-am făcut bară în stânga, alături de alte seriale clasice de-ale mele. Să o puteţi citi mereu înainte de masă.