Acum a venit şi rîndul meu.

De atîtea ori am ascultat la basmele şi la ghicitorile ce aţi tot spus la întrolocările fîrtaţilor şi suratelor voastre în adunări, şi n-am zis nici un cuvinţel.

Ştiţi încă, dragii moşului nepoţi şi nepoate, că m-aţi tot rugat să vă spui şi eu cîte vrun basm, ori cîte vro poveste, şi, ca cioarele, parcă era un făcut de n-am putut să vă împlinesc cererea. Se vede că diavolul se punea d-a curmezişul în drumul meu.

Acum, iaca, cu grai hotărît vă spui că o să viu aici în toate duminicele, după toacă, să vă povestesc cîte un basm. Să vă adunaţi dară cît s-ar putea de mai mulţi la rădăcina ăstui nuc mare şi umbros. Să mai ştiţi iarăşi că basmele ce am să vă povestesc sunt numai pentru băieţi şi codane, pentru flăcăiandri şi fetişcane. Copiii mai pot juca încă la arşice. Le va veni însă şi lor vremea să le asculte.

Povestindu-vă tot ce mai ţiu minte din cîte am citit şi eu, ciat, pat, pînă am cărunţit, să nu luaţi în nume de rău cînd mă veţi auzi zicîndu-vă, dragii moşului nepoţi şi nepoate, căci de! aşa vine vorba. Şi daca voi vedea că vă plac poveştile mele, am să vă spui tot ce ştiu la sufletul meu, căci, văz eu, că mi se apropie şi mie să-mi leapăd potcoavele.

Daţi-vă mai încoace, ca să ne înţelegem mai bine la cuvinte. Aşa. Să începem azi cu povestea despre mărul discordiei.

Veţi fi auzind prin lumea a procopsită, sau veţi fi citit prin cărţi ori prin gazete zicîndu-se mărul discordiei. Eu mă prinz că nici nu visaţi ce bîzdîganie mai este şi aia. Căci noi, în legea noastră a românească, şi pre limba strămoşilor noştri, cînd este vorba de vrajmă, noi zicem: şi-a vîrît coada între dînşii diavolul învrăjbirei, ori: a intrat vrajma într-înşii; iară lucrului pentru care se învrăjbesc oamenii, noi îi zicem: sămînţă de gîlceavă.

Dară, vedeţi voi, dragii moşului nepoţi şi nepoţele, cărturarii totdauna au căutat să se deosebească de prostime. Ei scriu aşa cum să se înţeleagă ei între sine. Poate că aşa trebuie. Or fi ştiind ei ceva; căci nu doară de florile mărului se îndoapă cu învăţătura cîte douăzeci şi treizeci de ani.

Eu, biet, nici cărturar nu sunt, nici scriitor. Trăiesc, iaca, şi eu de azi pînă mîine, cu lucrul mîinilor mele. Dară voi ca, pînă mai fac umbră pămîntului, să ştiţi şi voi de tineri atîtea cîte am aflat eu dibuind şi am văzut pînă în vîrsta în care mă vedeţi, cu un picior în groapă şi altul afară. Poate că vă va prinde bine la ceva. Acum ascultaţi:

Spune la cărţi că în vremea cea veche, veche de tot, oamenii se închinau la idoli; erau păgîni; vezi că pînă atunci nu răsărise soarele dreptăţii, Christos, ca să cheme lumea la cunoştinţa adevărului. Pe acei idoli oamenii îi numeau zei şi zeiţe ori zîne; căci fiecare din zeii lor îşi avea zîna lui de soţie; ba încă unii aveau şi cîte mai multe. Erau zei ai cerului, zei ai pămîntului, ai mării, ai iadului, ai soarelui, ai lunei, ai frumuseţei, ai dragostelor, ai războiului, ai hoţiilor, ai nenorocirilor. Cu un cuvînt tot felul de lucru îşi avea cîte un zeu pe seama lui. Aşa credeau oamenii pe vremea aceea, vechii locuitori din ţara grecească, ce se numeau eleni, precum şi romanii din cari ne tragem noi. Unii din zei erau mai mari, alţii mai mici. Iară alţii erau şi jumătăţi de zei. Erau zei buni şi zei răi. Spun că ei trăiau şi se adunau la sfat într-un munte, ce, şi pînă în ziua de azi, se numeşte Olimp, pe acolo adecă pe unde în vremea noastră îşi pasc turmele de oi şi mieluşei o parte din românii macedoneni, cărora noi le zicem cuţovlahi.

Şi cum vă spusei, într-una din zile, pe vremile acelea, toţi zeii aceştia mari şi mici, buni şi răi, fură poftiţi la nunta unui zeu mai mic, pre nume Peleu, ce lua de soţie o zînă după mutra lui, ce se chema Tetide; fiindcă la elenii aceia, zeii cei buni, ca şi cei nebuni, cei răi ca şi cei nerăi, toţi fierbeau într-o oală, cum se zice.

Numai zeiţa învrăjbirei, nu ştiu cum se făcu, nu ştiu cum se drese, că rămase nepoftită. Bag seamă că o uitaseră.

Pe cînd stau şi se chefuiau zeii ăştia la nunta aceea, de! ce să zici, ca la nuntă, zeiţa vrajmei, turba de necaz p-afară. Umbla d-a-ncătelea de colo pînă dincolo şi astîmpăr nu-şi mai găsea. Era, măi frate, cu părul vulvoi şi alcătuit numai din şerpi veninoşi, aşa spune la cărţile lor, cu gura sîngerată de răutate, cu ochii învineţiţi, duşi în fundul capului şi roşcaţi, cu mîini ca răşchitoarele, cu chipul sfrijit ca o iasmă, scrîşnind din nişte dinţi negri, şi scoţînd din gură, cînd tot trăncănea, nişte stropi cu rea duhoare; iară hainele de pe dînsa erau sfîşiate şi deşirate.

Cînd, ce să vedeţi dumneavoastră? într-o cirtă de vreme nu ştiu unde se duse, căci numai ce iată că se întoarse cu un merişor rumeor şi aurit în mînă, se apropie de adunarea nuntaşilor tocmai cînd era în toiul chefului şi aruncînd mărul în mijlocul lor zise: „Acest măr se cuvine celei mai frumoase zeiţe dintre voi“. Atîta zise, şi se dete mai cît colo, uitîndu-se la meseni şi rînjind. Se vede că ştia ea ce ştia. Spun că acest măr să fi fost cules din grădina Esperidelor. (Altă dată vă voi spune şi ce era acea grădină a Esperidelor.)

Trei din zeiţele cele mai de frunte, şi anume: Junona, soţia domnului zeilor şi mumă a celorlalţi zei; Minerva, căreia grecii îi ziceau şi Palas-Atena, zeiţa înţelepciunei, şi Vinerea sau Afrodita, zeiţa dragostelor, înfumurate, de! ce să zici, cum sunt cei mari, se ţinea fiecare a fi cea mai frumoasă şi se uitau una la alta ca şi cîinele la pisică. Cum văzură mărul, cîtetrele tartoriţele de zeiţe se repeziră la el, care de care să-l apuce mai curînd; dară fiindcă ajunseră cu toatele la măr într-o aceeaşi clipeală de ochi, se opriră de a pune mîna pe dînsul, de teamă ca să nu se încaiere acolo la nuntă şi să-şi facă zeirile de rîs. Vezi că era p-acolo şi tartorul zeilor, pre nume Joe. Şi aducîndu-şi aminte de povestea ţiganului, că:

Nu e cu lopata
Ci cu judecata,

cîteşitrele zeiţele cerură de la zeul fulgerului şi al trăznetului, tata Joe, ca să le facă judecată dreaptă.

Nunta se sparse şi îndată fruntaşii zeilor se adunară la sfat pe muntele Ida, de lîngă cetatea Troia, acolo adecă unde se făcuse şi nunta. Şi dacă văzură că nici ei nu se înţeleg între dînşii, se temură să se dea cu judecata în partea uneia sau a celorlalte din zîne.

Pasămite nici ei, cu toată zeirea lor, nu se puteau cortorosi de balele vrajbei.

Ceilalţi zei ţineau într-una, ba că uneia, ba că celeilalte se cuvine mărul; şi din toată nunta nu se alese decît o zarvă şi o ceartă, de nu le mai da nici dracul de căpătîi.

Zîna învrăjbirei rînjea, sălta şi bătea în palme de bucurie că-şi izbîndise asupra celor ce o nesocotise.

Văzînd zeii că nu se pot înţelege, şi ca să nu ajungă treaba pînă la păruială, şi apoi ca să împace şi pe cele trei zîne ţanţoşe, sfatul zeilor găsi cu cale să trimită pe Mercur, alergătorul lor, să le caute un om pe care îl va socoti el că este mai cu mintea întreagă, şi pe acela să-l puie a face această judecată şi să hotărască el cu sufletul lui.

Nu-i trebui lui Mercur să alerge mult, căci nu doară de florile mărului era el zeu-alergător; un oarecare păstor de oi, pre nume Paris, carele de altminterea se trăgea şi el din viţă de împărat, îşi păştea turmele chiar pe acel munte Ida, fără să aibe habar de ceea ce se întîmplase la acea nuntă zeiască. Acesta fu poftit să-şi dea cu socoteala care ar fi din zeiţe cea mai destoinică care să priimească mărul. Mercur îl găsise a fi om de ispravă şi drept. Şi nici că putea fi altfel, deoarece zeul cel mai de omenie zicea aşa. Mocofanul de cioban rămase uimit cînd totdeodată i se înfăţişară zeiţele, voind fiecare cît mai curînd să-şi vază visul cu ochii.

Mai întîi veni Junona, zeiţa zeiţelor, şi începu să-şi laude mîndreţele cu nişte vorbe ce ar fi întrecut pe cea mai meşteră peţitoare din lume. Apoi Minerva, zeiţa înţelepciunei, vorbi şi ea despre a ei falnică înfăţişare, cu nişte graiuri ce ar fi lăsat la degetul cel mic pe cea mai limbută teleloaică ce-a fost vrodată pe lume, ori va fi. Vinerea însă, zeiţa dragostelor, cînd se înfăţişă şi ea, începu să vorbească cam alene, cu nişte cuvinte mieroase şi ademenitoare de ar fi planisit nu numai pe oameni, dară şi însuşi pietrele. Vicleana mai umbla şi cu marghiolii, căci făgădui lui Paris că de o va alege pe dînsa de cea mai frumoasă dintre muierile fără de moarte, să ştie cu hotărîre că-i va da de soţie pe cea mai frumoasă femeie d-ale oamenilor. Pe cînd încă vorbea, ea se făcea că se joacă cu copca de la umăr, ce-i ţinea rochia închisă, şi tot jucîndu-se păru că din întîmplare se descheie şi se prefăcu că o scapă din mînă. Odată căzu haina de pe dînsa şi rămase goală pînă în brîu, şi chiar în aceeaşi clipă ochii muritorului se izbi de sînul său cel fraged şi ceresc. Şi mai desfăcîndu-i-se haina, oleacă, lăsa să i se vază şi nurii picioarelor. Zeiţa însă, ca şi cînd s-ar fi ruşinat, iute, iute puse mîna de-şi ridică haina pe dînsa; dară prefăcîndu-se a-şi ascunde goliciunea, ea lăsă de i se văzu toate frumuseţile. Să fie cu iertăciune, căci eu abia cutezai să spui. Ceea ce zeiţa, păgîna! nu s-a sfiit a face. În faţa atîtor lipiciuri şi a drăgălaşelor sale forme, ceea ce mocîrţanul nu mai văzuse de cînd îl făcuse mă-sa, Paris nu se mai putu opri de a striga, căzînd în genuchi şi căutînd a săruta picioruşele zeiţei cele albe, ca o coală de hîrtie sclivisită, grăsulii şi pline de tinereţe: „Nimeni în cer şi pre pămînt nu este destoinică a primi mărul, fără decît numai zeiţa Vinerea adecă Afrodita“.

Aoleo! unde era muma dracului să vază supărarea şi tulburarea celorlalte zeiţe cînd auziră alegerea lui Paris? Amîndouă se repeziră la bietul tînăr ca să-l ia în unghi şi mai multe nu.

Abia, abia, le astîmpărară ceilalţi zei. Zeiţa Vinerea însă se ţinu de cuvînt, căci înlesni pe Paris a hrăpi pe o anume Elena, femeia lui Menelau craiul, căreia îi mergea numele că este cea mai frumoasă făptură omenească de sub soare.

Celelalte zeiţe băgară zîzanie printre toţi craii elenilor; şi unii săriră ca să ajute pe bărbatul cu muierea hrăpită, iar alţii pe Paris ca să-şi ţie prada.

Şi unde mi se încinse o bătălie între aceşti crai de ţinu zece ani de zile.

Aceasta este istoria mărului învrăjbirei, căruia astăzi îi zic mărul discordiei, şi din care se născu vestitul război de la Troia.