A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi fost nici nu s-ar fi povestit. A fost un pădurar nevoiaş, care zi şi noapte alta nu făcea decât pază moşiilor şi pădurilor unui crai prea puternic şi prea bogat.
Sâmbrie nu avea românul nostru pentru trebuliţa asta, decât bureţii1 ce şi-i strângea de pe cele tihărăi2, gorgoazele3 de prin copaci şi câte un braţ de vreascuri la vreme de iarnă. Se mai întâmplase, aşa cum se întâmplă de obiceiu oamenilor nevoiaşi, că pădurarul să aibă şi o gloată de copii; toţi mărunţei cât ulcelele şi numai după mâncare strigând, de-i venea omului să-şi ieie lumea-n cap.
Nu-l ajungea, se vede, însă poşidicul4 ce-l avea şi într-o bună zi se pricopsise iar cu un plod. Pădurarul, ce era să zică, ce era să facă, se pregătea şi el să dea o mână de ajutor prin casă; scutura dintr-un săculeţ un colb de făină, să puie de mămăligă, când auzi împrejurul colibei hărmălaie de câini, zornet de arme şi răsunet de glasuri.
Când s-a uitat omul şi a văzut ce alai boieresc poposise lângă cocioaba lui, i s-a făcut inima cât puricele. Venise mări Craiul, stăpânul pădurilor şi moşiilor, să meargă la vânătoare cu prietenii lui, taman prin părţile acelea.
Sta pădurarul şi tot ploconindu-se, prostit de atâtea măriri câte vedea, uitase după el uşa colibei deschisă.
Craiul zări în colibă o rumeneală de aur, ca şi cum ar fi răsărit soarele, şi uitându-se mai bine, văzu că lumina porneşte tocmai de la plodul născut, care scâncea în copac.
Lumina aceea băgă parcă un tăiuş de sabie prin inima Craiului. Ii spusese lui pe vremuri, un unchiaş că puterea îi va fi biruită de Făt Frumos cu părul de aur… şi, ce vedea acum cu ochii lui nu putea fi alta.
Craiul nu-şi arătă însă spaima pe faţă şi se prefăcu a fi blând cu pădurarul.
— Ai fecior nou născut, pădurarule?
— Am, vai de necazurile mele!
— Nu te-ai învoi să mi-l dai mie să-l cresc? Să-l cresc şi să-l grijesc drept ca pe feciorul meu?
— Nu s-o învoi femeia mea, Mărite Crai, că de, aşa-s mamele.
— Cum să nu se învoiască, se răsti Craiul… Na, ţine şi doi galbeni, ţi-l cumpăr eu, n-ai ce mai zice.
S-a scărpinat românul după ureche, s-a socotit, şi gândindu-se că plodului îi va fi bine, iar cu porunca stăpânului nu se putea lupta, a luat copilul şi i l-a dat.
O slugă de încredere a ieşit deîndată din alai şi a luat pe seama ei plodul, să-l ducă, chip doamne, la curţile Craiului. Numai că în ascuns sluga primise poruncă să ducă copilul undeva în pădure şi să-i facă de petrecanie.
Când a ajuns însă în miezul pădurii, oricât de neagră era inima slugii, tot nu s-a îndurat să ucidă aşa mândrie de prunc. Şi, cum era el înfăşat în ţoale, l-a legat cu betele de creanga unui copac, mai sus, ca să nu ajungă până la el fiarele cele sălbatice şi l-a lăsat acolo.
După ce a dormit o toană, copilul a prins a plânge şi mult s-au mai minunat nişte ciobani când au dat cu ochii de păpuşoiul legat de craca copacului. L-au luat ei de acolo să-l crească la stână şi deoarece l-au găsit în pădure, numele ce i l-au dat a fost „Găsitu”.
Găsitu, năzdrăvan era, că atâta cât creşteau copiii în trei ani, el numai într-unul creştea, şi tot mai mândru şi de ispravă se făcea.
Trecea vremea… şi, cum a fost, cum n-a fost, nu ştiu dar într-o bună zi Craiul cel mare, plecând din nou la vânătoare, ajunse chiar ia stâna din pădure. Când dădu Craiul cu ochii de băieţandrul cu părul de aur, se făcu vânăt de mânie.
— Cum te cheamă, voinicule, şi al cui eşti tu?
— Apoi, Găsitu mă cheamă, că ciobanii au dat de mine în pădure şi al cui oi fi, nimeni nu ştie, dar de bună seamă că al vreunui om nevoiaş, care m-o fi lepădat în voia cerului.
— Aşa, bine… Şi, cine-i mai mare aici?
— Apoi baciul care păzeşte oile; de el ascult eu ca de un tată.
Craiul făcu ce făcu şi dădu peste baci. Mai cu porunca, mai cu tocmeala, mai cu sila, îl luă pe Găsitu în puterea lui, zicând că are să-i poarte de grijă şi are să-l căpătuiască.
Scrise îndată Craiul hrisov de-l dădu în mâna Găsitului, şi-i mai dădu şi un cal sprinten.
— Uite, voinicule, calul cunoaşte drumul şi el te va duce drept la curţile mele. Dă jupânesii să-mi citească hrisovul şi are să aibe ea grijă de tine.
Fără de nici o teamă, Găsitu îşi luă rămas bun de la tovarăşii de la stână, ca şi de la baciul care-l crescuse şi porni dus de voia calului. Merse ce merse şi calul prinse a necheza şi a-i vorbi omeneşte.
— Bine te-oi purta, Făt Frumos, şi nu după voia Craiului, care la pierzanie te-a mânat.
— Cum ţi-o fi voia, cal năzdrăvan, zise Găsitu, şi-l mângâie pe coamă.
După ce merseră o bucată de drum, dădură ei într-un ţinut pustiit şi sărac. Oamenii umblau despuiaţi şi slabi, de păreau nişte arătări de pe altă lume. Calul opri drept la chilia unui pustnic.
— Cine ţi-a îndreptat paşii într-acolea, bine ţi i-a îndreptat, în folosul nostru ca şi într-al tău. Şi de-a fir în păr prinse a-i spune pustnicul lui Găsitu despre toată năpasta ce picase asupra ţinutului aceluia, cu un balaur care chinuia şi surghiunea oamenii.
N-a stat mult la cumpănă Făt Frumos, adică Găsitu şi prinse el curaj şi îndrăzneală de luptă. Era la scăpăratul soarelui, când prinse el să-şi măsoare puterile cu ale balaurului şi mai, mai că nu l-ar fi dovedit fără de ajutorul calului.
Drept mulţumită, după ce scăpă ţara de balaur, pustnicul îi grăi din nou.
— Află, Găsitule, că hrisovul ce-l duci jupânesii Craiului, zice să-ţi taie capul. Uite că ai fost pus să-ţi duci singur pieirea. Dă-mi acum hrisovul, să-i schimb slova. Şi pustnicul, cu mâna lui, schimbă slova hrisovului, că pe vremea aceea oamenii nu aveau ştiinţă de carte şi mare le era suferinţa şi năpasta.
— Acum, stăpâne, putem merge mai departe, necheză calul năzdrăvan. Ocolul ne-a fost bun şi nouă şi altora. Ştiam eu că hrisovul cuprinde porunca pieirii, numai că n-aveam ce face şi nici tu nu puteai îndrepta lucrurile.
Cu hrisovul cel nou în sân şi călare pe calul năzdrăvan, în zbor ca de pasăre ajunse Găsitu la curţile Craiului.
Jupâneasa Craiului s-a mirat de cartea trimisă de către bărbatul ei, dar n-a avut ce face şi i-a dat ascultare. Aveau ei, Craiul şi Crăiasa, o copiliţă tânără şi frumoasă, pe care o ţineau surghiunită şi obidită. Cu suflet curat şi judecată limpede, jupâniţa cea tânără ţinea parte oamenilor asupriţi şi de asta nici tată-său, nici mumă-sa, nu prea o aveau dragă. Hrisovul grăia s-o dea de mireasă lui Găsitu. Nu de asta se minuna jupâneasa bătrână, ci de porunca să-l lase pe Găsitu să ocârmuiască poporul până la venirea Craiului cel mare.
Ţinu nunta crăiască trei zile şi trei nopţi. Domniţa cea tânără se bucura, că frumos era la chip Găsitu şi blând la căutătură. După trei zile, Găsitu prinse să aibă grijă de treburile ocârmuirii. Desfăcu el hambarele cu multe merinde
şi le dădu să se îndestuleze flămânzii. Rupse lacătele de pe buţile cu galbeni şi le împărţi sărăcimii. Merse dintr-un loc într-altul şi tot judecată dreaptă ţinea. Întorcea înapoi ce luase Craiul cu hapca şi cu anasâna5. Nu mai ştiau oamenii ce să-şi creadă ochilor şi urechilor.
După o bucată de vreme iată însă că se mântuiră şi cu petrecerile şi cu vânătorile. Şi Craiul se întoarse acasă. Venea bucuros şi măreţ, de nu-şi mai încăpea în piele. Când dete însă ochii cu Găsitu şi mai află că e însurat cu fii-sa şi că ocârmuieşte şi ţara, mai-mai să cadă din şea. Se prefăcu el că-l îmbrăţişează, că n-avea încotro, dar, dacă ar fi putut, l-ar fi dat chiar atunci morţii.
Şi, cu fiecare veste pe care o afla; tot mai mult se cătrănea şi se învineţea. Jupâneasa, nevastă-sa, abia îl aşteptase să vie ca să-şi descarce sufletul. Nu se învoia ea nici moartă cu faptele lui Găsitu şi ale tinerei lui soţioare.
— Uite, aşa şi aşa, povestea ea… Găsitu a dat iama prin avuţia noastră. Ne-a sărăcit, se tânguia ea… A împărţit averile noastre norodului, moşia ţi-a împărţit-o prostimei, celor din închisori le-a dat drumul. Tot palatul nostru îi plin de opincari. Mare izbelişte şi mare nenorocire a mai adus în casa noastră. Eu nu mai aflu nici somnul nici liniştea”.
Craiul tot ascultând-o, o lămurea că hrisovul lui fusese schimbat şi că în cel adevărat, în cel scris de mâna lui, porunca spunea să taie capul Găsitului.
Acu, în taină mare, au hotărît ei să-l piardă pe Găsitu chiar în noaptea aceea, că nu mai era vreme de aşteptat.
Avea Craiul, chiar sub fereastra iatacului, un măr cu nişte mere de aur. Mărul acela era păzit straşnic; că oricine ar fi intrat afară de Crai, paznicii azvârleau laţul de-l prindeau şi drept într-o prăpastie fără de fund îl trăgeau, de-şi găsea acolo neîntârziat moartea.
Găsitu nu aflase încă nici despre groapa în care muriseră atâţia viteji şi nici despre mărul cu mere de aur.
La cină, Craiul, se prefăcu a fi cum nu se mai află de vesel şi de bucuros. Găsitu se uita la el, nu prea îi venea a crede, dar cum era el cu inima curată, bănuia că s-o fi schimbat fi cea lui cea aspră şi lacomă. Domniţa cea tânără se arăta însă speriată cum îi pasărea prinsă in colivie.
— Uite Găsitu, eu mă bucur că-mi eşti ginere, grăi Craiul, dar numai tu nu cauţi a-mi afla poftele şi dorinţele.
— Се-ţi pofteşte inima socrule, întrebă Găsitul.
— Uite că sub fereastra mea se află un măr cu mere de aur, cum nu se mai află altele. Cine mănâncă din ele nu mai simte nici osteneala, nici povara anilor. Tare aş mânca un măr.
— Nu-i cine ştie ce greutate, sări Găsitu. Mă duc să-fi aduc unul.
Nici nu plecă bine de la masă şi Craiul făcu semn jupânesii şi-şi frecă palmele a mare bucurie. Gândea că s-a mântuit cu Găsitu.
Nu trecu însă cât ai fuma o ţigară şi Găsitu intră în casă, aducând în mâini două mere de-ţi luau ochii de mari şi de poleite.
— Cum asta? răcni Craiul. Şi fără să mai aibă stăpânire de sine, sări de la masă şi dădu buzna spre livada cu mărul.
De acolo însă Craiul nu se mai întoarse. Păzitorii zvârliră laţul şi până-n fundul groapei, oscior de oscior, se rupse trupul asupritorului.
Vezi, că până la paznici, oricât de singuratici şi oricât de neştiutori erau ei, ajunsese vestea cea bună despre Găsitu şi doar nu erau tocmai ei, asupriţii şi amărâţii, să-şi doboare viteazul!
Aşa merge vestea de la om la om şi aşa o duce mai departe şi povestea…
„GĂSITU“ – după un basm vechi de ELENA MĂTASĂ, publicat în ziarul Albina
- burete — nume generic dat unor ciuperci. ↩︎
- tihăraie — povârniș pe coasta unui munte; râpă abruptă; loc râpos, sălbatic, acoperit cu vegetație deasă. ↩︎
- gorgoaze — bolbotine, rogodele, poame crude sau coapte. ↩︎
- poșidic — mulțime, droaie, gloată de copii. ↩︎
- cu anasâna — a lua (sau a duce, a aduce etc.) cu forța. ↩︎