Sunt acum câţiva ani, d . I. C. Fundescu, editând o colecţiune de basme, adunate în diferite părţi ale Munteniei, mă rugase a o precede printr-o introducere asupra caracterului general al literaturei poporane a Românilor.
Primisem cu plăcere invitaţiunea, precum primesc nu mai puţin astăzi o altă de aceeiaşi natură din partea d-lui P. Ispirescu, căci naiva muză a stânei şi a colibei mi s-a părut totdeauna a fi unica nesecată sorginte de inspiraţiune adevărată naţională pentru cocheta muză de prin saloane.
Şi cum oare să nu-mi fi surâs ocaziunea de a putea lega numele meu cu secolarele suspine şi zâmbete ale unei naţiuni întregi, precum o modestă cordeluţă leagă un mândru mănuchi de flori!
Nu voi vorbi aci despre literatura poporană a Românilor în genere, căci o făcusem deja în cartea d-lui I. C. Fundescu şi aş avea acum prea-puţine de adaus la vederile mele de atunci.
Mă voi mărgini de astă dată în strictul cerc al publicaţiunii d-lui P. Ispirescu.
Din puntul de vedere extern, basmele din această colecţiune oferă, mai multă ca oriunde aiuri, imensul avantagiu de a reproduce cu fidelitate modul de a nara propriu al săteanului, în loc de a înlocui caracteristicele idiotisme ale graiului rustic prin forme mai prozaice ale pedantismului urban.
Bunăoară în basmul intitulat „Sufletul”:
„Ajunseră într-o poiană verde si frumoasă cu feli de feli de floricele, se puseră a se odihni şi a trage câte un pui de somn, mai cu seamă că erau şi obosiţi de drum. Pe unul dintr-ânşii, cum puse capul jos, îl fură sfântul; celălalt însă, nu ştiu cum, nu ştiu de ce, dară nu-l putea fura somnul nici câtă ai da în cremene. Se întoarse pe o parte, se întoarse pe alta, să adoarmă nicidecum; strînse ochii cât putu, şi cu toate acestea nu fu cu putinţă nici măcar a aromi: parcă ar fi fost cu ochii în soare. Dacă văzu şi văzu, se puse şi el etc.”
Citind aceste rânduri, cine oare nu se simte cu desfătare strămutată pe de-ntregul în viguroasa atmosferă de la ţară, unde expresiunile sunt tot atâtă de energice, ca şi arşiţa soarelui, ca şi trosnetul gerului, ca şi bătaia vântului!
Din puntul de vedere intern, colecţiunea d-lui P. Ispirescu este o preţioasă comoară pentru scrutatorul mitologiei naţionale şi chiar pentru un istoric.
Zmeii, cu cari se luptă la tot pasul eroii basmului român, uneori învingându-i prin virtute, alte dăţi prin isteţime, cine oare pot fi, dacă nu acela, pe drapelurile cărora bas-reliefurile de pe Columna lui Traian reprezintă draconi şi balauri?
Este primitiva sângeroasă şi îndelungată luptă între elementul dacic şi elementul roman, trecută cu timpul în fantastica regiune a mitului.
E mai obscură şi mai grea de lămurită legenda oamenilor roşii, dar ceea ce-i sigur, este că ea exista la Români în stare de superstiţiune deja în secolul XII, încât originea-i cea factică trebuie să fie căutată în cea mai adâncă anticitate.
Sub anul 1235 cronicarul francez Alberic des Trois-fontaines, carele trăia chiar pe atunci, povesteşte despre nişte oameni roşii, călări pe cai roşii, de statură mică, la număr vreo două sute, cari se arătaseră lângă monastirea Kertz din ţara Făgăraşului în Transilvania, având o locuinţă de refugiu într-o peşteră din Carpaţi.
Iacă însuşi textul:
„Eodem anno extra sylvas juxta Kerte apparuit quædam, ut dicitur, dæmonum ludificatio; apparuerunt rubei homines, qui de montana quadam exierunt in rubeis equis, minoris tamen staturæ quam sint nostri, homines fere ducenti, qui discursus varios spectante populo faciebant, illis de oppido contra illos irruentibus, caveam suam intraverunt, nec postea comparuerunt, unus tamen aliquantum al uno de oppido retentus fecit ejus manum omnino esse rubeam, et sic effugit etc.”1
Citiţi acum în colecţiunea de faţă pe „Măzărel-împărat”, ş-o să vedeţi că oamenii roşii din mitul român de astăzi, dæmonum ludifiatio, nu diferesc întru nimic de rubei homines ai lui Alberic des Trois-fontaines.
Apoi câte interesante particularităţi din viaţa română domestică din evul mediu, cu totulă necunoscute de aiuri, nu s-ar putea dezmormânta din basmele acestei mici colecţiuni!
De exemplu:
În „Fata moşului” baba zice bărbatului său: „pâne şi sare pe unu taler cu tine nu mai mănânc!”
La prima vedere, s-ar părea o simplă figură retorică.
Ei bine, a mânca pe un taler cu cineva era o vie realitate în veacul de mijloc, nu numai la noi, dară şi-n depărtatul Occident.
Et si sachiez que chascun jour
En une escuelle menjoient…,
zice o poemă franceză din secolul XII.2
Dar nu este intenţiunea noastră de a da aci o exegeză analitică a basmului român.
Îi rezervăm un loc întins în tomul V din Istoria critică a Românilor din Muntenia.
Tot ce am voit a face, este de a demonstra ponderositatea colecţiunii d-lui P. Ispirescu.
Ne oprim dară, deşi am mai putea atrage atenţiunea lectorului asupra numeroaselor proverbe şi cimiliture, tezauri de filosofie şi de satiră poporană a Românului, cu cari editorul nu fără cuvânt a crezut de cuviinţă a-şi înavuţi publicaţiunea.
HASDEU.