Zice că a fost odată, ca niciodată, a fost odată un om şi avea trei copii. Odată într-o seară, după cină, zise omul cătră copii:
— Dragii tatii, culcaţi-vă şi durmiţi, dar mai întâi vă rugaţi la Dumnezeu, şi să fiţi cu băgare de seamă, care ce veţi visa. Şi dimineaţă să-mi ştiţi spune, care ce aţi visat.
Şi s-au culcat copiii, după cum îi îndrumase tatăl lor, şi dimineaţa s-au sculat şi au prins a-şi spune visurile. Cel mai mare şi cel mijlociu spuseră ce visară; dar când ajunse la cel mai mic, la Micu Grămădicu, acela nu voi să spună nici decât; zicea numai atâta:
— Am visat eu, — dar nu vă spun ce.
Tată-său atunci să mânie foc pe el şi prinse a-l sudui, dar în zadar; el nu voia şi nu voia să spună visul de locul locului. Atunci tată-său prinse a-l bate, şi îl bătu rău pe bietul băiat, dar el totuşi nu voi să spună visul. Chiar când îl bătea tată-său mai tare, trece p-acolo împăratul, cu un hinteu cu şase cai, şi aude plânsul copilului. P-atunci împăraţii nu erau aşa făloşi ca cei de azi, să mai opreau şi prin popor să le vază năcazurile. Cum auzi plânsul copilului, porunci cocişului să steie în loc să vază ce este, de ce plânge copilul acela în aşa măsură. Şi a stat cocişul cu căruţa în loc, iar împăratul a întrebat pe om de ce-şi bate băiatul în aşa măsură, de se adună lumea îngrozită la plânsul lui? Iar omul a spus din fir a păr întâmplarea, cum adecă el nu vrea să-i spună visul.
— Numai atâta-i toată supărarea? întrebă împăratul; atunci nu-l mai bate, dă-mi-l tu mie. Şi s-a învoit omul bucuros, şi împăratul l-a suit în hinteu şi l-a dus acasă la el, adică la curţile lui. Acesta era împăratul Roşu. După ce ajunse acasă, îl întrebă şi împăratul:
— Ei, spune-mi tu mie, ce ai visat?
Dar el nici împăratului nu voi să-i spună visul. Se cam mânie împăratul, dar nu chiar atât de tare, ca să-l bată; deci îi dete bună pace, îl îmbrăcă bine şi-l dădu la învăţătură. Şi învăţa bine hoţul de copil, şi era bun şi ascultător, numai un lucru nu voia de loc să facă, nu voia adică să spună nimănui visul lui de acasă, pentru care mâncase bătaia cea zdravănă. În câţiva ani gătă toate şcoalele şi se făcu mai învăţat chiar şi decât împăratul, cu toate că atunci împăraţii erau oamenii cei mai învăţaţi. După ce gătă şcoalele, îl cheamă împăratul la raport şi-i zice:
— Fătul meu, te-am scos de la bătaie, din mânile tătâne-tău, te-am crescut, te-am învăţat; acum cred că-mi vei spune ce vis ai visat atunci, când te bătea tată-tău. Batăr atâta să faci şi tu pentru câte bune ţi-am făcut eu ţie. Dar el nici acum nu vru să spună visul. Atunci împăratul s-a mâniat pe el atât de tare, de era să-l omoare chiar; dar iară-şi veni în fire:
— Ţara-i cu judecători, cu legi, cu aşezăminte bune rămase din moşi strămoşi: nu-mi voi mânji eu mânile cu el, fără îl dau în mâna judecăţii.
Şi aşa făcu împăratul, cheamă la curte pe toţi judecătorii cei mai înţelepţi ai împărăţiei şi le spuse să aducă ei lege şi judecată, ce-i vrednic un ştrengariu ca acela, care pentru binele ce l-a primit de la împăratul, el nici un vis nu vrea să-i spună. Judecătorii îşi frământară minţile multă vreme, în urmă ajunseră la hotărârea ca să-l închidă de viu într-un zid, adică să-l zidească în zid. Hotărârea se împlini. Chiar a doua zi aduseră zidari şi le porunciră, ca în mijlocul ocolului, să facă un zid gros, ca un turn, iar în mijlocul lui să zidească pe feciorul cel îndărătnic.
Împăratul însă avea o drăguţă de fată, numai ca ea, şi ei — spunându-vă cea dreaptă — îi cam plăcea de fecior, crescuseră laolaltă şi se cunoşteau unul pe altul de bun şi de rău. Ea dar porunci zidarilor ca să facă ei cumva o gaură în zid, ca să poată barem răsufla tânărul şi în caz de lipsă să-i poată da câte ceva de mâncare. Şi aşa făcură zidarii. Iar fata în toată ziua-i ducea câte o leacă de mâncare şi băutură acolo şi-i mai spunea ce-i în lume şi-n ţară. Odată merse fata tare supărată la feciorul din zid.
— Da ce eşti aşa supărată? o întrebă feciorul.
— Dar cum n-oi fi supărată, că uite, a venit feciorul împăratului Verde la noi a peţi, ai mei vreau să mă deie cu puterea după el, că se tem de tată-său, dar eu nu bucuroasă aş merge după el. Mi-am pus în gând ori să fiu a ta ori a nimănui.
— O, atunci nu fi supărată, va fi cum va voi Dumnezeu, numai nu te mărita, că bun e Dumnezeu, voi scăpa şi eu cumva de aici, şi atunci vei fi a mea.
Şi nu s-a măritat fata împăratului Roşu după feciorul împăratului Verde, iar împăratul Verde s-a mâniat foc pe cel Roşu pentru aceasta şi trimise sol împărătesc cu semn de bătaie. I-au trimis adică o bâtă tăiată în strung, care era pe o formă de groasă la amândouă capetele şi i-au trimis vorbă că ori gâceşte care capăt e de la vârf şi care de la rădăcină, ori să iasă cu el la bătaie.
Adunat-a împăratul Roşu pe toţi învăţaţii ţării şi au ţinut sfat asupra bâtei, dar toţi rămâneau bâtă lângă ea; nici unul nu putea tălmăci întrebarea, împăratul şi toată curtea lui erau supăraţi că nu pot scoate cumva la cale răspunsul, ca să nu se încurce în bătăi cu împăratul Verde, că gândeşte omul, dar bătăile mâncă sumedenie de bani şi de voinici. Când merse fata cu prânzul la fecior în zid, îi spuse în ce încurcătură mare e ţara din pricina ei. Dar feciorul îi răspunse:
— Nu fi supărată nimic; du-te acasă şi te culcă şi te fă că dormi, apoi te scoală repede şi zi că ai visat că să bage bâta într-o bute cu apă, că capătul de la trupină e mai greu şi s-a aşeza o leacă spre fund, iar cel de la vârf e mai uşor şi va rămâne deasupra. Şi aşa a făcut fata şi a nimerit foarte bine, că cu răspuns hotărât au plecat solii împăratului Verde, încât toţi s-au minunat de înţelepciunea celui ce i-au pus la cale să facă aşa.
Acum iarăşi era voie bună la curţile împăratului Roşu: dar nu mult ţinu, că într-o zi se trezeşte iară cu soli de la împăratul Verde, care aduceau trei mânzi, unul de trei ani, unul de doi ani şi unul de un an, dar toţi într-un păr, şi pe o formă de mari. Acum avea împăratul Roşu să gâcească care-i de un an, care-i de doi şi care de trei ani ori să iasă la bătaie. Iară strânge împăratul Roşu pe toţi învăţaţii împărăţiei să judece şi să deie răspuns bun şi hotărât. Dar, minunea minunilor! Nu puteau nimeri de loc. Atunci fata împăratului, ducând mâncare la cel din zid, îi spune încurcătura. Iar el zice:
— Nu-i cel lucru mare: culcă-te şi te fă că dormi, apoi te scoală şi zi că ai visat că să aducă trei gâfurele şi în unul să pună lapte dulce, în unul jar din vatră şi în unul ovăs; mânzul cel de un an va trage la mirosul laptelui, cel de doi ani s-a apropia de jar, iar cel de trei ani va da fuga spre ovăs. Şi aşa făcură, şi iar nimeriră ca de pe scrisoare de bine. Bucuria împăratului şi a curtenilor, că se scapă atât de ieftin de necaz.
Dar nu mult le ţinu bucuria, că împăratul Verde iar îi trimise vorbă să-i săgete bumbul de pe vârful cetăţii; ori dacă nu, să iasă la bătaie. Iar se adunară ghinărarii şi domnii cei mari de sfat şi chibzuiră şi sfătuiră; dar nu aflară om care să se lege că va arunca săgeata pân-acolo. Fata de bună seamă a spus feciorului celui din zid năpastea care a căzut iară preste capul tătâne-său din pricina ei, iar el îi zise:
— Culcă-te şi dormi şi zi că ai visat că numai eu, dar altul nu, va putea face acel lucru. Şi aşa făcu fata, se culcă şi se făcu că doarme, dar iute sări ca friptă şi zise:
— Tată, am visat că din toată împărăţia singur voinicul cel din zid este în stare să săgete bumbul din vârful cetăţii împăratului Verde.
— Dar, draga tatii, zise atunci împăratul, acela de mult va fi putrezit acolo.
— Dar de trăieşte, să căutăm, tată, că Dumnezeu e bun.
Şi a pus împăratul pe servitori să strice zidul. Şi l-au stricat. Adică din zid se ivi feciorul frumos şi spătos, de gândeai că anume a fost pus spre îngrăşare. Şi se minunară toţi de el. Împăratul îl întrebă:
— Te simţi tu în stare, voinice, să săgeţi bumbul cel din vârful curţii împăratului Verde?
— D-apoi, înălţate împărate, voi cerca.
Şi apucă săgeata şi o învârti de trei ori pe lângă degetul cel mic şi zvârr! cu ea încotro slujeau curţile împăratului Verde, că de văzut nu le putea vedea. Atunci împăratul Verde, care era chiar la prânz, zise:
— Acum am dat de dracul! Că săgeata nimerise nu numai bumbul din vârf, ci-i despicase casa în două, cum ai tăia o pâne. Mult se miră lumea de puterea feciorului şi mult îl mai lăudau toţi, iar împăratul Roşu îl puse chiar cu el la o masă şi-l ospăta cum se cade.
Dar multă vreme nu trecu, şi veni sol de la împăratul Verde să vină până la el voinicul cel ce a aruncat săgeata. Împăratul Roşu era supărat, îi părea rău să piardă drag de viteaz ca acela, iară fata împăratului Roşu era cea mai supărată, că se temea că de merge, nu mai vine altul. Dar el îi mângâie:
— Nu vă temeţi, iar voi veni, numai daţi-mi unsprezece ortaci toţi unul ca unul şi pe-o formă de mari şi de groşi, pe-o formă îmbrăcaţi şi pe-o formă cai încălecaţi, dar toţi să semene cu mine, ca nime să nu ne poată deosebi pe unul din ceilalţi.
Şi au trimis împăratul de i-au căutat unsprezece soţi, toţi unul ca unul şi i-au îmbrăcat pe toţi doisprezece într-un port şi le-a dat cai pe-o formă şi i-au plecat la cale. Pe cale şi-a învăţat feciorul ortacii că, de-i va întreba Împăratul Verde care a aruncat săgeata să răspundă: „noi”. După ce ajunseră la împăratul Verde, să coborâră de pe cai, slugile le băgară caii în grajduri, iar ei intrară la împăratul. Acela cum îi văzu întrebă:
— Na, voinici, cari aţi aruncat săgeata? Iar ei răspunseră toţi cu un glas:
— Noi.
— Cum, voi, care din voi?
— Noi toţi, înălţate împărate!
— Ei bine, zice împăratul, acum rămâneţi la mine la gustare.
— Bucuroşi, înălţate împărate.
Când mâncau feciorii, a venit împăratul la ei şi a zis:
— Acum c-o cale rămâneţi şi de mas la mine.
— Bucuroşi, răspund feciorii, c-aşa-i învăţase ortacul lor cel mai de frunte, adică viteazul Grămădicu. Împăratul Verde ar fi voit să cunoască pe viteazul de Grămădicu, dar nu putea nici decât. Deci a socotit în capul lui, că doară dormind voinicii la ei, va pune pe cineva să păzească, şi te miri cum va putea afla. Şi avea împăratul o babă hârcă meşteră şi fermecătoare mare. Pe ea a pus-o să păzească şi dimineaţa apoi să-i spună. Şi după ce au intrat feciorii în casa care le-a fost dată lor, baba s-a dat de trei ori preste cap şi se făcu o muscă şi intră pe gaura cheiei în casă la feciori. Feciorii după ce se dezbrăcară, se puseră pe paturi şi prinseră a povesti, pân-adormiră.
— Hei, ce pită bună mâncă împăratul acesta, cât fu de bună şi asta cu care ne-a omenit pe noi, zise unul.
— Bună şi nu prea — zise Grămădicu — că-i cu lapte de femeie.
„Aha, gândeşte baba, ăsta-i feciorul cel viteaz, pentru care nu vrea fata împăratului Roşu să vină după feciorul stăpânului meu.” Şi după ce adormiră feciorii, se pune baba şi încrestă o leacă cu foarfecile căpeneagul1 lui Grămădicu, care era în cuier la capul lui. Dimineaţa spune baba la împăratul:
— Înălţate împărate, acela e viteazul care-i cu căpeneagul încrestat. Dar feciorii cum se sculară şi se îmbrăcară, voiră să iasă afară, însă Grămădicu le strigă:
— Îndărăpt! îi puse pe toţi în glidă şi se uită bine la fiecare, la haine, la bumbi, la păr, la papuci, ca să fie la toţi unul ca unul. Apoi se uită şi la el şi văzu că căpeneagul lui este o leacă crestat dindărăpt cu foarfeca. Atunci se pune şi la toţi face în căpeneag câte o crestătură chiar ca a lui şi aşa ieşiră împreună afară. Împăratul se uită cu lăcomie la ei, că toţi erau zdraveni şi frumoşi, dar cu deosebire căuta după semnul babei. Dar nu putu afla nimic, că toţi aveau unul şi acelaşi semn pe căpeneag. Apoi merse împăratul la babă şi zise:
— Dar tu ce mă porţi cu minciuni, că uite toţi au căpenegele pe o formă.
— Apoi nu ştiu, înălţate împărate, că io numai pe unul l-am însemnat, pe acela adică care a zis că pita, cu care i-ai omenit, e bună şi nici prea, că-i cu lapte de muiere; şi de bună seamă numai acela-i viteazul, iar cei unsprezece sunt numai ortacii lui.
Împăratul iară a ospătat pe feciori toată ziua, şi seara iară i-a îmbiat să rămână la el. Şi s-au învoit feciorii. Când fu seara, iară intră baba în formă de muscă pe gaura cheiei înlăuntru la feciori, şi îi auzi cum povestesc.
— Măi, da bun vin mai are împăratul ăsta, zice unul.
— Bun şi nu prea, răspunse altul, că este cu sânge de om.
„Aha, gândi baba, ăsta-i!” Şi cum adormiră, merse cu foarfecile şi-i ciontă o leacă din mustaţa dreaptă, apoi dimineaţa spuse împăratului:
— Însemnatu-l-am, înălţate împărate, chiar în mustaţa cea dreaptă, că i-am ciontat-o din vârf cu foarfecile.
Dimineaţa se scoală feciorii, se gată, se uită-n oglindă, şi Grămădicu dă că-i e ciuntată o mustaţă.
— Staţi în loc feciori, zise el, uitaţi-vă, pare-mi-se, oare nu e mai scurtă o musteaţă, ca cealaltă? Se uitară feciorii şi văzură, că zău aceea aşa e. Deci se puseră bărbăteşte, luară foarfecile şi toţi şi le ciuntară pe o formă, apoi ieşiră afară. Împăratul iar se uită, dar pace! nu putu face nici o deosebire între ei, că era unul ca altul. Iar merse la babă şi o mustră, dar în zadar, că ea se apăra din toate puterile şi spunea că a ciuntat din mustaţă la acela care a zis că vinul înălţatului împărat este amestecat cu sânge de om şi numai acela este viteazul.
Acum împăratul iar s-a ospătat toată ziua, iar seara le-a făcut pat bun de hodină şi apoi le-a spus:
— Mai dormiţi o noapte la mine, că apoi mâine vă las să mergeţi acasă în ţara voastră. Ei! uitasem să vă spun, că toată dimineaţa-i întreba o dată:
— Care aţi aruncat săgeata? Şi ei toţi răspundeau totdeauna:
— Noi!
Destul că în astă a treia noapte iară intră baba la ei pe gaura cheiei şi-i asculta cum povesteau.
— Măi, zice unul, dar bun om mai este împăratul acesta!
— Bun şi nu prea, răspunse Grămădicu, că-i adunat de pe uliţe cu furca şi cu grebla.
Acum iar cunoscu baba care-i viteazul, dar nu ştia ce ar face ca să-l poată cunoaşte şi a doua zi. Se puse deci, după ce adormiră, şi în căciula celui ce zise că împăratul e adunat de pe uliţă cu furca şi cu grebla, puse un semn micuţel, apoi fugi şi spuse împăratului.
Dimineaţa, după ce se deşteptară feciorii, se îmbrăcară, şi dau să iasă afară. Dar Grămădicu le zise:
— Staţi, ortaci, de vă gătiţi căciulile. Şi le gătiră bine, şi el află în căciula sa semnul cel mic, dar nu-l aruncă de acolo, ci puse fiecăruia câte un semn chiar ca acela. Apoi ieşiră toţi în curte, unde-i aştepta împăratul cu nerăbdare, doară, doară va putea pune mâna pe vătavul. Dar de unde? că toţi erau unul ca altul. Iară se mânie foc împăratul pe babă şi zise:
— D-apoi ce foc să te ardă, te legi că poţi isprăvi una alta, când tu în trei zile, şi-n trei nopţi nu fuşi în stare să-mi poţi arăta din doisprezece unul, care-mi trebuie?
— În zădar te superi, înălţate împărate, că acela nici cu spiriduş să fie şi n-ar putea fi mai al dracului. Doară auzitu-l-am până a zis că dumneata ai fi om bun, numai pagubă că eşti adunat cu furca şi cu grebla de prin sat, şi i-am pus semn în căciulă. Cum vine asta de au toţi scaune într-o formă? eu nu ştiu.
Împăratul atunci mânios, cum era, se pune şi porunceşte slugilor să le aducă caii şi zise feciorilor, să se gate de cale, c-amu-i lasă să meargă unde vreau ei. Dar după ce se urcară pe cai, îi veni în minte că în ziua aceea nu i-a întrebat, care din ei a aruncat săgeata? Deci îi întrebă acum, după ce erau călări:
— Care din voi a aruncat săgeata? Atunci Grămădicu răspunse:
— Eu, singur.
— Tu? Dar de unde ştii că pita mea-i cu lapte de femeie?
— De nu crezi, întreabă!
Şi aduse împăratul pe femeia care cocea pită la curtea împăratului şi o întrebă:
— Dreptu-i că pita mea-i cu lapte de femeie?
— Drept, înălţate împărate, că o ţâţă tot într-una mi-a curs în covata cu aluatul pân-am frământat.
— Dar, voinice, de unde ştii tu că în vinul meu este sânge de om?
— Întreabă pe cel ce l-a stors!
Şi cheamă împăratul înainte pe cel ce i-a stors vinul şi-l întreabă, dreptu-i că în vin este sânge de om? Iar acela răspunse că-i drept că chiar când storcea vinul i-a ţâşnit sânge din nas. Şi a mai întrebat împăratul pe Grămădicu:
— Dar cum poţi tu zice, că eu-s adunat de prin sat cu furca şi cu grebla? Iar Grămădicu răspunse:
— Întreabă pe mumă-ta.
Şi a adus împăratul pe mumă-sa înainte şi i-a zis:
— Auzi, mumă, ce zice feciorul acesta, că dumneata m-ai adunat pe mine de pe uliţă cu furca şi cu grebla; dreptu-i?
— Drept, dragul mamii, că lumea-i cu păcate, şi eu în tinereţele mele am fost ca lumea. Dumnezeu să mă ierte.
Auzind împăratul vorbele acestea, scoase paloşul să taie capul lui Voinicu Grămădicu, ca să nu mai ducă vestea în lume, că el îi adunat din sat cu furca şi cu grebla; dar Grămădicu prinse sabia cu mâna şi o învârti de trei ori pe lângă cap, apoi tăie repede capul împăratului Verde şi al babei celei vrăjitoare. După aceea se duse acasă la împăratul Roşu, se cunună cu fata lui şi la nuntă le spuse:
— Ei vedeţi, visul acesta l-am visat io, când mă bătea tata că ce nu voiam să-l spun; acum îl spun, că nu mă mai tem că nu s-a împlini până-n capăt.
— Şi care-i capătul? întrebară cei de faţă.
— D-apoi capătu-i aşa: că eu voi fi împărat preste împărăţia împăratului Verde pe care l-am omorât şi preste împărăţia împăratului Roşu — care-mi este socru.
Şi aşa a şi fost. Şi de n-a murit, şi astăzi mai trăieşte iar lumea-i zice: Voinicu Grămădicu.
De la Rodna Veche.
- căpeneag = haină lungă și largă care acoperă tot corpul. ↩︎