Era odată un om foarte sărac, dar atâta era de sărac, încât nici focul în vatră nu-i ardea. Şi astăzi mai sunt oameni săraci, dar parcă tocmai ca acela rar ai afla. Şi avea omul acela o fată, dar aşa fată frumoasă, cum nu era în toată lumea ca ea. Lumea zice că la omul sărac o fată frumoasă îi face şi mai mare sărăcie; dar pe el nu-l putea sărăci mai tare, căci nu avea chiar nimic, decât un bordei vechi în pământ.
Odată veni la bordeiul acela zâna Ilina, cea mai măiastră zână, şi îi zise omului:
— Măi omule, fata e numai sărăcie la casa omului; tu ai mai trăi de pe o zi pe alta cum ai putea, mai lucrând pe la alţii, mai miluindu-te cei creştini, dar cu fata îţi merge mai greu, eşti tot cu frica în spate, să nu o laşi singură şi să i se întâmple ceva primejdie. Dă-mi tu fata mie, eu voi griji de ea ca o mamă, i-oi căpăta şi bărbat cinstit, când va fi de măritat. Ce zici, omule?
Şi bietul om se gândi cât se gândi, îi părea rău să-şi dea fata la o zână, dar văzând sărăcia ce-i în bordeiul lui, aducându-şi aminte, ca omul, de toate primejdiile ce i se pot întâmpla unei fete frumoase şi sărmane, cugetă în urmă: eu voi trăi cum m-a milui Dumnezeu, numai pe ea să o văd ferită şi dete fata zânei, zicându-i:
— Fii cuminte, fiica mea, şi ascultă de dumneaei, că doară s-a milostivi şi te-a aşeza mai bine, de cum te-aş fi putut eu aşeza!
Şi se duse fata cu zâna, se duse prin codri şi prin munţi, prin văi şi pre dealuri, pre stânci şi prin poieni, se duse multă lume împărăţie, ca Dumnezeu să ne ţie, că cuvântul din poveste de aici înainte este, se duse până îşi pierdu urma, de nu ar mai fi ştiut veni la bordeiul bătrânului. Cam trei săptămâni călătoriră până ajunseră la curţile zânei. Doamne ce mai curţi pompoase! curţile zânelor, şi pace! cum nu mai putea avea nici un om pământean.
După ce intrară în curţi, dădu zâna la fată 13 chei şi îi zise:
— Aci ai 13 chei de la 13 chilii; cu 12 chei vei deschide cele 12 chilii şi vei şedea şi-ţi vei petrece în ele, lipsă nu vei avea de nimic, tot ce-ţi va cere inima, vei afla în ele mâncare, beutură, îmbrăcăminte, fel de fel de scumpeturi şi de flori, ci în casa 13-a să nu intri, cu cheia asta micuţă să nu deschizi casa cea de cătră răsărit, că atunci nu va fi bine. Te legi că mă vei asculta?
— Leg!
— Te legi?
— Leg!
— Te mai întreb odată: legi-te că nu vei intra în casa cea de cătră răsărit?
— Leg!
— Bine-i, fii ascultătoare, eu merg de acasă, dară tu să faci după cum te-ai prins.
Şi plecă zâna de acasă, se duse în trebile ei, că doară omul că-i numai om şi câte trebşoare nu mai are, dar o zână? o vâlvă? iară fata rămase singură. Se desfăta fata în palatul zânei ca într-un rai, nimic nu lipsea; avea mâncări peste mâncări, beuturi peste beuturi, feliuri de haine şi de scumpeturi, mulţime de flori mirositoare şi pasări cântătoare, care de care mai minunate o încungiurau; şi umbla dintr-o casă într-alta cântând şi veselindu-se. Dar zâna zăbovi multă vreme în umblările ei. Odată ce îşi gândi fata? „Oare să intru în casa cea de cătră răsărit? Doară zâna nu e acasă să mă vază, până vine ea, eu intru puţin şi închid uşa bine dacă ies, de nici n-a şti nimic.” Iese până afară, se uită nu cumva vine zâna, şi hait cu cheia a 13-a la uşa casei cei de cătră răsărit. Cum o deschide cade leşinată la pământ de atâtea mândrii ce văzuse. Dacă se deşteptă, dă să se scoale şi ca să poată ridica mai repede adie un scaun cu degetul, atunci toate curţile ţiuiesc şi degetul îi rămase într-aurit. Se supără fata şi o prinde o frică, apoi se ridică, iese din casa aceea şi intră în celelalte apoi o încuie bine. Tot cearcă să-şi destraurească degetul, dar nu poate. Într-un târziu vine şi zâna. Ea ştia de toată întâmplarea, dar se făcea a nu şti nimic; deci întreabă pe fată cu frumuşelul, ca să nu o sperie:
— Nu ţi-a fost urât, fata mea, în timpul cât ai fost singură?
— Nu, mamă.
— Bine-i, draga mea; dar nu ţi-a lipsit ceva?
— Nu, mamă.
— Ai avut tot ce ţi-a cerut pofta inimei?
— Avut, mamă.
— Foarte bine; dar în casa cea de cătră răsărit intrat-ai?
— Ba nu, mamă.
— Nu ai intrat?
— Nu, mamă!
— Te mai întreb odată, copila mea, intrat-ai în casa a treispezecea, în casa cea de cătră răsărit, spune-mi adevărul, că de minţeşti, îţi leg limba şi te alung să mergi unde te vor duce doi ochi ce-i ai! Spune drept, intrat-ai ori ba?
— Nu am intrat.
Atunci nemiloasa zână amuţi pe mincinoasa copilă şi o alungă de la palat.
Şi s-a dus fata plângând unde o duceau vederile ochilor, nici ea nu ştia unde merge şi de unde vine, unde ar putea ieşi din acei codri înfiorători, pe unde nu intrase om pământean niciodată; pribegea copila de pe stâncă pe stâncă, din munte în vale şi din vale în deal, din codri în tufişuri şi din tufişuri în codri, nutrindu-se cu zmeură, mure, alune, fragi, jir, ghinde, corobeţe şi rădăcini. Şi de ce mergea se înfunda tot mai tare în codri. Odată, fiind lângă un pârâu limpede de munte îşi vede faţa în el şi rămâne uimită de frumuseţa ce zări în apă, dar o loveşte şi o adâncă jale, că nu poate vorbi şi cânta, să-şi facă voie bună. Astfel trăi ea cam trei ani singură ca o căprioară, neputând scoate nici un cuvânt din gură şi neîntâlnindu-se cu suflet de om. Zâna însă o scutea pe nevăzute să nu i se întâmple nimic, alunga lupii şi urşii, mistreţii şi şerpii din giurul ei. Când o prindea somnul, ea se urca pe un copaciu înalt şi între crengile lui dormea mai liniştită şi mai bine decât pe toate dricaiele1 şi perinile din lume. Odată i se făcu milă zânei de ea şi îi trimete un fecior de împărat, care încă rătăcise prin cei codri, umblând la vânat cu puşca-n spate. Cum o vede feciorul cel de împărat dormind între crengile copaciului, rămâne înmărmurit de atâta frumseţă. O deşteaptă şi o roagă să se coboare jos. Dar ea era mută, nu putea vorbi, fără de înţeles înţelegea vorbele lui şi-i făcu semne că bucuroasă ar merge cu el oriunde, ci ea e mută. „Nu face nimic, zise prinţul, vino cu mine, fii-mi nevasta mea, nu am grijă că nu poţi vorbi; Dumnezeu e bun, da de ţi-a da şi grai; dar chiar să nu-ţi deie, eu nu merg fără tine de sub acest copaciu, să ştiu că aş muri chiar aşteptându-te, că şi de voi merge, tot trebuie să mor de dorul tău, căci altă fiinţă sub soare nu pot afla, care să fie mândră ca tine.” Fata se înduplecă şi coborându-se jos din copaciu merse cu prinţul acasă, unde se cununară şi mare nuntă făcură.
La un an după cununie făcu crăiasa, (că acum era crăiasă căci murind tatăl prinţului, acela rămase crai în locul tătâne-său), născu, zic, crăiasa un copil frumos de gândeai că e rupt din soare. Mare bucurie era în casa lor. Lumea zicea că crăiasa cea frumoasă a făcut un copil chiar ca ea de mândru; iar fetele, care s-ar fi măritat bucuroase după prinţul, ziceau că crăiasa cea mută a născut un copil, dar poate că n-a trăi, ori şi de va trăi, va rămâne mut ca mumă-sa. Aşa cobesc muierile în răutatea inimei lor, din râncoare2, vezi bine. Nu mult după botezul copilului, când era crăiasa singură acasă şi-şi legăna copilul, intră zâna Ilina la ea şi o întrebă:
— Spune-mi drept, intrat-ai în casa de către răsărit?
Ea făcu cu capul că nu.
— Nu ai intrat?
— Nu!
— Te mai întreb odată: intrat-ai ori nu?
Şi biata crăiasă iar face semn cu capul că nu.
Atunci zâna ia copilul din leagăn şi se face nevăzută.
Mai ia copilul dacă ai de unde!
Cu cât fu bucuria de mare la naşterea pruncului, cu atât fu acum supărarea mai mare. Vremea însă le schimbă toate. Peste un an are crăiasa alt copil, mai frumos decât cel dintâi. Acum bucuria le era nespus de mare; ospeţe peste ospeţe, veselii peste veselii, dar odată când era iarăşi numai crăiasa singură acasă şi-şi scălda copilul, se iveşte zâna Ilina, pe unde şi cum ştia ea, şi zice crăiesei:
— Fost-ai în casa de cătră răsărit a palutei3 mele?
Crăiasa iar face din cap, că nu a fost.
— Nu ai fost?
— Nu!
— Şi zici şi a treia oară că nu ai fost?
— Nu!
Atunci iar se face nevăzută ducând cu sine şi pe acest copil. Supărarea acum nu avea margini. Nu se puteau din destul mira cum şi cine le fură copiii, unul din leagăn şi altul din ciupă4. Unii curteni îşi dau cu socoteala că crăiasa e în legătură cu Necuratul, şi acela-i fură copiii; alţii ziceau, şi cu deosebire muierile, că mamonul a norocit-o de s-a făcut crăiasă şi că ea îi datoare să-i dea lui rodul pântecului; alţii ziceau că e strigoaie şi-şi omoară ea copiii, ori îi mănâncă. Ştiţi dumneavoastră câte iscodesc oamenii. Craiul, în supărarea sa, chemă senatul ţărei, bătrânii norodului, să chibzuiască şi să judece ce ar fi de făcut. Şi horărî senatul ţării să-i mai dea graţie încă un an şi dacă va mai naşte un copil şi nu va avea grije de el, să nu i-l fure, atunci să o arză de vie în foc. Şi începu biata crăiasă a plânge şi a se ruga lui Dumnezeu din toată inima să-i mai deie un copil, că va griji mai bine de el. Şi o ascultă Dumnezeu; la anul iar avu un copil. Nu se mai bucura curtea crăiască aşa tare de el, crezând, că vor păţi ca mai-nainte. La câteva zile veni iar zâna Ilina la crăiasă şi-i zise:
— Spune-mi drept fiica mea, fost-ai tu în casa palatului meu cea de cătră răsărit?
Crăiasa, spăimântată, voi să minţească şi acum, dar aducându-şi aminte că de-i duce şi copilul acesta ea va fi arsă de vie, îi spuse adevărat:
— Fost-am în casa a 13-a şi fie-ţi milă de mine şi mă iartă!
Atunci zâna îi dezlegă limba de putu vorbi, băgă mâna în sân şi îi scoase şi ceilalţi copii de o sută de ori mai frumoşi şi se depărtă de la ea zicându-i:
— Te iert, ci mai mult să nu greşeşti, nici să minţeşti în toată viaţa ta!
Acum să fi văzut bucurie şi veselie, crăiasa putea vorbi şi avea trei feciori ca rupţi din soare, iar craiul zicea: „Doamne mulţămescu-ţi, că m-ai fericit”!
Morală: Nu face peste voia mai marilor; ai greşit, nu minţi, ci descopere greşala ta, că de nu tot iese la iveală şi te face de ruşine. Mărturisirea, cât de târzie, aduce mântuire.
Auzită şi scrisă în Valea Jiului.
- derecaie = pilotă, plapumă umplută cu fulgi sau cu puf. ↩︎
- râncoare = invidie, răutate. ↩︎
- palută = palat. ↩︎
- ciupă = albie în care se scaldă copiii mici; apa în care li se face baia. ↩︎